„Eri a început în Aula Școlii Superioare de Război, în fața unui numeros public și în prezența corespondenților speciali ai ziarelor și agențiilor de presă din întreaga lume Procesul Conducătorilor fostului P.N.Ț.”, titra, pe prima pagină, ziarul Scânteia din 31 octombrie 1947. Toate cele șase pagini ale „organului central al Partidului Comunist Român” erau dedicate acestui eveniment istoric. Actul acuzării fusese publicat în integralitatea sa, având, în final, și numele martorilor care „se vor asculta în ședință”, dar și adresele acestora de domiciliu. Pentru acei cetățeni ce doreau să trimită felicitări și flori.

„Sala de judecată a Școlii Superioare de Război e ticsită. Muncitori, funcționari, intelectuali au ocupat de mult cele peste 300 de locuri, cu toate că ședința nu a început încă”, scria Scânteia. „Ȋn fața noastră vor sta judecătorii, în dreapta se găsește boxa acuzaților, în stânga acuzarea, în prima bancă a asistenței e instalat biroul apărării. La balcon stau ziariștii români și străini. Pentru ei s’au amenajat, în afara sălii de judecată, birouri speciale, cu telefoane și cu toate cele necesare. Asistența păstrează o liniște desăvârșită. Ȋn aceiași liniște e întâmpinată apariția completului de judecată. Ședința se deschide la ora 9. Completul de judecată format din d-nii Colonel magistrat Petrescu Alexandru, Prim Președintele Tribunalului Militar, ca Președinte și d. Colonel Magistrat Vasilescu Mihai și Colonel Eremița Alexandru ca judecători iau loc la masa prezidențială. Acuzarea este susținută de d-nii Procurori Col. Magistrat Georgescu Alexandru, Colonel Alexandrescu Victor și Colonel Stanciu I. Constantin, Grefier fiind d. Tudor Petrescu Joițeanu. (...) D. Prim Președinte Col. Mag. Petrescu Alexandru ordonă introducerea acuzaților. Sunt introduși în boxă următorii acuzați: Iuliu Maniu, Nicolae Penescu, Col. Ștefan Stoica, Ion Mihalache, Ion de Mocsony Stârcea, Emil Lăzărescu, Radu Niculescu Buzești, Vasile Serdici, Camil Demetrescu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Lt. Col. Dumitru Stătescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Florin Roiu, Emil Oprișan. Ȋn cap cu acuzatul Maniu (care, ca de obicei, își tergiversează intrarea), acuzații intră cu toții pe măsură ce sunt strigați. Lipsesc Gr. Niculescu Buzești, Cretzeanu, Vișoianu și Gafencu, fugiți în străinătate. 

Carandino, când apare, nu nimerește boxa, dă să părăsească sala; e oprit, i se arată unde trebuie să stea. Demetrescu se împiedică; sunt palizi cu toții. (...) Se trece la citirea martorilor, după care începe partea sdrobitoare pentru acuzați: actul de acuzare. Cu toate că au luat cunoștință de el cu 4 zile înainte de proces și au câte un exemplar în mână, totuși acuzații tresar la unele pasagii. Dar, pe măsură ce actul de acuzare desvălue mai complect complotul ce urmărea răsturnarea prin violență a guvernului democrat, centrul de greutate al sălii se mută din boxa acuzaților în rândurile asistenței. Fără să se audă niciun cuvânt, niciun murmur, se simte totuși cum sala fierbe de indignare. Indicarea sobră și documentată a legăturilor pe care cadrele fostului partid național țărănesc și o parte din personalul ministerului de externe le aveau cu cercurile imperialiste din străinătate, prin Burton Berry și Adrian Holman, reprezentanții oficiali în România ai USA și ai Marii Britanii, cu subalternii acestora și cu reprezentanții serviciilor de spionaj respective stârnește o încordare uriașe în public. Câțiva corespondenți străini,  - unul chiar al cărui ziar fusese citat în actul de acuzare – sunt stânjeniți.

Lucru excepțional într’un asemenea proces, nu persoana, gesturile, expresia acuzaților sunt în centrul atenției publicului. Hotărât partea surprinzătoare a primei ședințe a fost actul de acuzare. Surprinzătoare nu atât prin actele de spionaj și trădare pe care le desvălue, și care erau de așteptat din partea acuzaților și a celor cu care întrețineau legături – cât prin precizia amănunțită cu care se dovedește contribuția fiecărui acuzat la aceste acte, prin legăturile pe care le aveau cu înalte personagii din diplomația și serviciul de spionaj anglo-americane, prin gravitatea fără precedent a faptelor menționate și pericolul pe care-l prezentau ele pentru poporul nostru.

De aceea, fiecare cuvânt al actului de acuzare e ascultat cu seriozitate și frământat în mințile celor ce ascultă. Lectura actului de acuzare, - unul dintre cele mai prețioase documente ale procesului, - ia sfârșit la orele 14.”   

Acuzații nu au fost lăsați să-și susțină nevinovăția. Intervențiile lor erau întrerupte sau curmate de către instanță. La 10 noiembrie, Iuliu Maniu a rostit ultimul său cuvânt, reușind să dărâme tot eșafodul înscenării.

Ȋn primul punct al rechizitoriului, el fusese acuzat că în septembrie 1946 a dat ordin pentru elaborararea unui plan prin care Grigore Niculescu-Buzești, în colaborare cu serviciul de spionaj al SUA, „să realizeze o lovitură de stat”.

„La primul capăt de acuzare, răspund: neadevăr de la început până la sfârșit. Nu este adevărat nimic din ceea ce se spune acolo și Grigore Niculescu-Buzești n-a fost împuternicitul meu”, a declarat Maniu instanței.

A doua acuzație ce i s-a adus a fost aceea că ar fi organizat în străinătate „un centru complotist”, „cu scopul de a submina și de a discreta acțiunea externă a Guvernului”.

„La al doilea capăt de acuzare, răspund: absolut nu este adevărat de la început până la sfârșit și aș vrea să mi se arate dovezile pentru aceste afirmații absolut fantastice”, a cerut Maniu, la proces. „Din contră, dați-mi voie să aduc ceva nou în dezbateri și să vă expun următorul lucru în privința căruia mă va confirma Stârcea și poate și Pogoneanu. Agenții americani în conversațiile cu dl Stârcea și-au arătat nemulțumirea față de mine, că eu nu vreau să fac organizațiuni paramilitare. I s-a spus dlui Stârcea: spune dlui Maniu să nu fie străin de această idee, fiindcă, dacă dumnealui nu o va face, o va face primul aventurier și acesta va avea o situație în România. Ce a răspuns dl Stârcea nu știu, dar dovada eclatantă este că eu, totdeauna, în partid și în conversațiile particulare și în conversațiile publice și față de străini și față de ai mei, am fost totdeauna contra organizațiunilor secrete. Pentru ce? Pentru că partidul nostru este un partid mare, de mase, și nu are nevoie de obscuritate. Totdeauna am protestat și am atras nemulțumirea agenților americani, din cauză că am refuzat să stau de vorbă pe această temă.”

A treia acuzație se referea la înființarea „Cercului Profesional Militar”, o secție înființată în cadrul P.N.Ț., despre care procurorul susținea că ar fi „o organizație militară conspirativă” ce avea drept scop „folosirea forței armate in realizarea loviturii de Stat.” „La al treilea capăt de acuzare, răspund: aici este o mare confuzie”, a precizat Maniu, în ultimul său cuvânt. „Se spune că în anul 1946 s-a organizat secția militară profesională a partidului nostru. Este un neadevăr care mă pune în uimire, că-l fac tocmai ofițerii care știu cum au fost lucrurile. Secția militară a partidului nostru s-a înființat în 1926, au fost președinți mai mulți generali distinși, generalul Rujinschi și alții, au fost colaboratori generalul Alevra etc..., am lucrat doi ani, la fiecare ședință, în această comisie a partidului nostru, în urma căror lucrări am putut face o operă mare militară, când în 1928 am venit la guvernare, fiind ministru de Război generalul Cihoski, distins ofițer și erou de la Mărășești. Am făcut reforme militare foarte importante în baza lucrărilor făcute în comisia aceasta. Acum iese la iveală că dl Mihalache și cu Stoica și Stătescu, în vederea unui complot oarecare, care s-ar fi înjghebat sau se înjgheba, ar fi făcut secția militară în 1946. Curat neadevăr. Această secție a lucrat foarte mult din 1926 și, când am fost la guvern în 1929, m-am folosit de învățămintele căpătate.”

De asemenea, Maniu fusese acuzat și că ar avea legături „cu mai multe organizații teroriste clandestine, care comiteau asasinate, acte de diversiune și de sabotaj”. „Al patrulea punct de acuzare, răspund: absolut inexact”, a replicat Maniu. „Eu am fost totdeauna pentru pace și ordine. Acestea sunt invențiuni pe care le resping cu indignare și rog Ministerul Public ca să arate afirmațiunile sale pe bază de dovezi. Nu pot să dovedesc contrariul. Nu am făcut complot, nu am făcut spionaj, nu am furat acte. Dumnealor sunt datori să facă dovada că eu am făcut aceste lucruri sau un însărcinat al meu. Nici un însărcinat al meu nu le-a făcut și nici eu. Este o situație procedurală imposibilă. Să dovedească dumnealor și să ne dea posibilitatea să arătăm contra-dovezile, dar nu să ne ceară să dovedim, ceea ce este absolut imposibil.”

Al cincilea capăt de acuzare susținea că Maniu a dirijat „o intensă propagandă ostilă regimului democratic din țară, urmărind răsturnarea lui”. „La a cincea acuzațiune, răspund: absolut neadevărat și aș vrea să văd și dovezile. Este foarte ușor să afirmi față de un om: ai făcut complot, ai făcut spionaj, ai vrut să faci răzvrătire, etc, dar unde este dovada? Eu neg aceste lucruri, fiindcă nu sunt adevărate. Nu fac afirmații de dragul negațiunii, eu totdeauna recunosc faptele mele, fără nici o rezervă”.

Maniu era învinuit și că ar fi adunat și transmis secrete de stat „reprezentaților Minisiunilor Americană și Engleză din România”. „La a șasea acuzație, răspund: s-au ținut Conferințele de la Yalta, Postdam și Moscova, foarte importante, prin care s-a hotărât ca guvernul român să respecte cele patru libertăți. Ȋnainte de toate, declar că nu am sustras nimic. Nu am sustras dar, am trimis, și nu documente, ci documentații asupra faptului că guvernul Groza nu satisface convențiunile internaționale. Nu am trimis nimic decât memorii: M.S. Regelui, Comisiei Interaliate și celor trei miniștri ai celor trei Mari Puteri, cărora le-am trimis Memorii documentate, pentru că aveam răspunderea morală, în care am arătat că guvernul Groza nu respectă tratatele internaționale și cele patru libertăți fundamentale și, prin urmare, acest guvern nu poate sta în fruntea statului.”

Ultimul cap de acuzare era povestea de la Tămădău, Maniu fiind învinuit că „a încercat să ducă la îndeplinire plecarea mișelească din țară a acuzaților Mihalache, Penescu, Ilie Lazăr și Carandino”. „La ultimul punct de acuzare, răspund: nu este adevărat. Dacă îmi dați voie să clarific o chestiune. Este adevărat că eu am dus o activitate foarte sârguincioasă pentru a pune și opinia publică din Țară și pe cea mondială în curent cu lucrurile care se petrec la noi și nu am fost interogat asupra acestei chestiuni, în ceea ce privește aceste teribile acuzațiuni. Vă puteți Dvs. închipui că nu este un lucru ușor pentru mine ca eu, care o viață întreagă de om am sacrificat-o pentru prosperitatea acestei Țări, să fiu acum acuzat cu următoarele drăgălășenii: înaltă trădare, spionaj, complot, răzvrătire, război civil, război contra Rusiei, instigate de mine. Este posibil aceasta? Să vină Ministerul Public să-mi arate dovezile pe care se întemeiază aceste acuzațiuni, luate, sunt sigur, din ziarele de pe Bulevard, care au o predilecție să arunce asupra mea, zilnic, fel de fel de calomnii. Toate acestea sunt pure neadevăruri.”

Ȋnsă nu adevărul conta în acea sală de judecată. Ci doar sentința, care avea să orienteze definitiv istoria României pe un alt făgaș. La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la temniță grea pe viață. La fel și Ion Mihalache. Nicolae Penescu a primit 5 ani de temniță grea, Nicolae Carandino – 6 ani, Ilie Lazăr – 12 ani, Grigore Niculescu - Buzești – muncă silnică pe viață, Grigore Gafencu – 20 de ani de muncă silnică, Alexandru Cretzeanu – muncă silnică pe viață, Constantin Vișoianu – 15 ani de muncă silnică, Victor Rădulescu  Pogoneanu – 25 ani de temință grea, Emil Oprișanu – 3 ani de temniță grea, Florin Roiu – 5 ani de temniță grea, Emil Lăzărescu – 2 ani închisoare corecțională, Camil Demetrescu – 15 ani temniță grea, Vasile Serdici – 10 ani temniță grea, Radu Niculescu Buzești – 10 ani de detențiune riguroasă, Ion de Mocsony Stârcea – 2 ani închisoare corecțională, Ștefan Stoica – 8 ani detențiune riguroasă și Dumitru Stătescu – un an detențiune simplă. 

Iuliu Maniu a murit în închisoarea din Sighet, la 5 februarie 1953. Trupul său neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă din cimitirul săracilor aflat la marginea orașului. Ȋn urma marelui om politic, a rămas doar testamentul, pe care el și-l făcuse din 1941 și-n care declara, dintru început: „Sufletul mi-l închin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu și dincolo de mormânt mult încercatului meu neam românesc, iar iubirea mea o leg cu frații și nepoții mei și cu bunii mei prieteni, care nici întru cele mai grele persecuții nu m-au părăsit în calea grea care mi-a fost hotărâtă de soartă."

La 29 iulie 1947, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, P.N.Ț. a fost desființat. Sediile închise, arhivele confiscate, membrii partidului arestați, iar locuințele lor percheziționate. A urmat eliminarea liberalilor, a căror desființare fusese cerută în Parlament, încă din luna august 1947. Mai întâi a fost interzis oficiosul partidului, „Liberalul”, apoi, în octombrie, parlamentarii diniști au fost scoși din listele Adunării Deputaților. Partidul s-au autodesființat, însă gestul din oficiu nu i-a scutit de represalii pe liberali, care au luat, la rându-le, drumul temnițelor și al coloniilor de muncă forțată. 

N.r. - În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu.

Sursa: Cicerone Ionițoiu – „Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu”, Vol.2, Ed. Libra Vox, 2003

VA URMA: Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din Munții Banatului