Pe 12 ianuarie a murit Roger Scruton, unul din paladinii intratabili ai gîndirii conservatoare. În ultimele luni, cancerul de care suferea îl împinsese în zona cenușie a pasivității mediatice, tocmai pe el, gînditorul care nu ezitase să semneze în mai 2017 Declarația de la Paris, o reacție drastică la sminteala pe care flagelul corect politic o răspîndește de atîtea decenii în mințile europenilor. Scruton a fost singurul britanic punîndu-și numele în josul manifestului conservator, alături de el apărînd alți 11 intelectuali: patru francezi, un neamț, un olandez, un maghiar, un slovac, un polonez, un spaniol și un belgian. A mă întreba de ce nici un român nu apare acolo e oțios: sîntem prea insignifianți pentru a inspira cuiva ideea de a ne cere părerea în clenciuri ideologice.

Cutezanța de a se împotrivi birocrației socialiste de la Bruxelles (Declarația de la Paris este un manifest explicit împotriva politicii perfide pe care masoreții marxiști o duc împotriva statelor naționale), Scruton avea s-o plătească nu doar cu o hărțuire necontenită din partea ziarelor de oficină stîngă, dar chiar cu un scandal mediatic din cauza căruia avea să fie silit să-și dea demisia din funcția de consilier al guvernului britanic. 

Mărul discordiei a fost un interviu pe care Scruton, mînat de una din acele pieze-rele care te împiedică să-ți recunoști la timp dușmanul, i-l acordase lui George Eaton, ziarist la revista „New Statesman", în aprilie 2019. Mercenar adînc hîrșit în arta de a-și compromite adversarii, dar nu oricum, ci dîndu-le impresia că le face un bine, George Eaton i-a trunchiat răspunsurile pînă a face din Scruton un rasist incurabil, atins de stenahorie islamofobă. Cum stigmatele acestea sînt prea răsuflate spre a mai intimida pe cineva, ce uimește nu e atît nesimțirea cu care Eaton i-a măsluit afirmațiile (peste trei luni el însuși avea să-și recunoască făcătura), ci naivitatea cu care Scruton i-a căzut în mreajă. 

În ciuda protestelor cu care conservatorul a încercat să dreagă scandalul, coerciția pe linie ierarhică l-a silit la gestul de a-și înainta demisia. Satisfacția pe care a trăit-o detractorul este demnă de albumele ilustrînd patologia socială: George Eaton s-a fotografiat alături de o sticlă de șampanie, iar poza a pus-o pe internet, însoțind-o cu următoarea glosă: „sentimentul pe care îl încerci după ce l-ai zburat pe rasistul și homofobul de Roger Scruton din funcția de consilier al guvernului." Astăzi Eaton își vede nevătămat de imaculata carieră de gazetar politic, în vreme ce oasele lui Scruton privesc lumea de sub pămînt. Să sperăm că o altă parte din el îl contemplă de undeva de sus pe binefăcătorul de la „New Statesman".

Gurile rele spun că Scruton a fost atît de afectat de înscenare că supărarea i-a grăbit sfîrșitul. Oricum, cu el avea să dispară o voce a cărei ascuțime a provocat multă fiere neagră în universitățile americane (locul unde dospește elixirul universal al mîntuirii egalitariste), și nu atît prin ideile pe care le profera (a fi conservator nu e semn de originalitate, ideile conservatoare fiind aceleași de la Edmund Burke sau Russell Kirk încoace), cît prin neputința de a-l reduce pe la tăcere. 

Scruton nu a putut fi eliminat din două motive: primul e că, englez fiind, nu i se putea închide gura prin tertipul obișnuit al culpei ancestrale: dacă era neamț, îl eliminau sub acuza de recrudescență sub cîrlig de zvastică, dacă era spaniol, îl abominau ca descendent servil al spiritului lui Franco, dacă era francez îl puneau sub obroc în numele afinității secrete cu Céline, Drieu la Rochelle și, firește, Marine Le Pen. Dacă era italian, îi arătau poza lui Mussolini spînzurat cu capul în jos. Dar anglican cu evlavie față de regină și cu o biografie ce nu îngăduia scormoneli în scop de compromitere, Scruton era un polemist anevoie de pus sub anatemă. În plus, cultura lui nu lăsa loc de interpretări malițioase pe temei de ingnoranță cronică. Exeget al lui Kant și fin cunoscător al culturii europene, Scruton putea întîmpina orice insinuare menită a-i surpa autoritatea.

Al doilea motiv e înrudit cu primul: aparținînd unei nații care cîștigase ultimul Război Mondial, lui Scruton nu i se putea imputa că clocește resentimente istorice. În tot ce a scris, conservatorul nu a căutat să se răzbune pe cineva. Nici pe nemți, nici pe francezi, nici pe ruși și nici pe evrei. În plus, nu stătuse pe băncile Nürnbergului și nu se număra printre învinși. Era un învingător a cărui conștiință nu tremura în umbra vreunei vinovății impuse de adversari. Nu era vulnerabil sub unghiul părtășiei la tabăra celor care priveau cum trecutul li-l scriu dușmanii. Tocmai de aceea, senin și detașat, Scruton îi judecă fără milă pe foștii aliați, imputîndu-le că, sub pretext că au combătut flagelul nazist, pe care de fapt l-au iscat prin bolșevismul pe care l-au creat cu 80 de ani înaintea apariției lui Hitler, s-au așezat docil cu fundul în luntrea marxistă. Nici pe ai lui nu i-a cruțat, vituperînd împotriva cîrdășiei pe care Bernard Shaw sau Bertrand Russell au legat-o cu politrucii ruși.

Cu o asemenea autonomie de gîndire, Scruton nu avea cum să fie aplaudat la scenă deschisă. A rămas un intrus cu clonț arțăgos, dar un intrus a cărui virulență a știut să și-o înmoaie sub catifeaua cu dichis a politeții britanice. În virtutea regulii că cele mai neplăcute vești pot fi spuse într-un mod atît de simandicos încît ele pot fi înghițite fără prea multe sughițuri, Scruton a lovit cu eleganță, tact și discernămînt. Dacă ar fi fost un apucat cu vehemență în plisc, ar fi fost excomunicat sub motiv de ațîțare la ură. Dar așa, prevenitor după tiparul pe jumătate scorțos, pe jumătate uleios al flegmei albionice, Scruton a fost un luptător redutabil.

Pentru Scruton, a fi conservator presupune trei trăsături: a) să fi silit să aperi idei pe care acum cîteva decenii toți le considerau subînțelese, pentru ca acum ele să fie puse sub semnul îndoielii (națiune, tradiție, biserică, istorie, familie, educație); b) să pui afirmația înaintea negației; și c) să fii adeptul apartenenței la entități organice (cele pomenite deja). Mai precis, gîndirea conservatoare are opt idei de bază: 1. centrul unei culturi e cultul pentru un zeu (în cazul europenilor, Hristos); 2. există o natură umană pe care nu o putem modifica prin inginerii sociale; 3. ordinea morală are o origine transcendentă; 4. înțelepciunea înaintașilor nu poate fi abolită pe motiv că e depășită; 5. cultura Occidentului este creația rasei albe;  6. nici o rînduială socială nu e perfectă și nu va fi vreodată; 7. egalitarismul este o plagă distrugînd valorile verificate în secole  de tatonări; 8. schimbarea ca scop în sine, în numele progresului implacabil, este o calamitate.

Apărînd asemenea idei vetuste (un marxist, cînd aude de națiune, familie, biserică, face șoc anafilactic), conservatorul se află mereu în defensivă, luptînd împotriva celor trei trucuri de care marxismul face uz pentru a distruge entitățile organice: emanciparea de constrîngerile impuse de ierarhia despotică a culturii albe, deconstrucția tiparelor valorice pe motiv că sînt „constructe" fantasmagorice, și nivelarea egalitară în numele combaterii discriminărilor. Pe toate cele trei trucuri marșiștii le folosesc invocînd numele unui singur zeu: toleranța. Cine se împotrivește celor trei trucuri doctrinare e învinuit de intoleranță, de deficit de gîndire democratică și de asmuțire la ură față de bieții minoritari asupriți.

În fine, ar mai fi un tertip la care recurg marxiștii: așa-numita logică a jocului cu deznodămînt nul, o logică care introduce discordia între semeni. Potrivit acestei logici, acolo unde cineva cîștigă (indiferent că e vorba de educație, carieră, finanțe sau prestigiu), obligatoriu acolo cineva trebuie să piardă. De exemplu, dacă eu pierd în domeniul filosofiei nu e din cauza neputințelor mele, ci pentru că succesul altuia mi-a blocat împlinirea. Și atunci, pentru a instala concordia, voi elimina preventiv diferențele între victorioși și înfrînți, între deștepți și proști, între frumoși și urîți, între genii și handicapați, între superiori și inferiori, între albi și negri, între bărbați și femei etc. Rezultatul e partida cu rezultat nul, cînd meritocrația e înlocuită cu cota obligatorie de victime asuprite (negri, femei, homosexuali etc): în jurii, pe listele de premianți, în comisii de audiere, în guverne, în parlamente. Îi împaci pe toți blocînd selecția valorică. Din remiză în remiză, toți sînt la fel de buni, adică la fel de slabi.

Pentru Scruton statul național, cu granițe bine apărate, e singurul garant al proprietății, al moștenirilor ancestrale și al bunăstării. Statul cere unitate teritorială, trecut comun și colaborare între vecini. Scruton e un apologet fără nuanțe al statului național, tocmai de aceea afirmă că naționalismul este conștiința de sine a persoanei întîi la plural (noi), este temperatura colectivă a comunității care s-a ridicat la conștiința propriului destin. Așa cum un organism moare dacă îi scade prea mult temperatura, tot așa o națiune se destramă cînd conștiința de sine e terfelită în numele pericolului naționalist. A înfiera națiunea fiindcă are o conștiință colectivă e cum a-i imputa organismului că are o temperatură care poate culmina în febră. Internaționalismul, spune Scruton, e atunci cînd guvernul unei țări e condus din afara țării, caz în care suveranitatea unui popor e vorbă goală. 

La capătul unei asemenea avalanșe de nuanțe tari, poți înțelege mai bine spiritul de secesiune din care s-a ivit Brexit-ul.