ascultă articolul

Părintele Justin Pârvu: „Frățiile voastre ați luat-o cu dinadinsul ca păstorii și ca cei trei Magi, căutând un drum pe urma lui Hristos. Și, iată, frățiile voastre ați găsit pe pruncul Iisus îndeplinind ascultarea. Așa cum și mama noastră, Maica Domnului, a ascultat și a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie precum voiești!” Iată și frățiile voastre vă dați cu toată dragostea, cu toată ardoarea, cu toată bunătatea ca să aveți bucuria aceasta de a sluji Maicii Domnului. Iată, sărbătoarea noastră este în cer și pe pământ. Că nu este o poveste Nașterea Mântuitorului. Este o realitate ruptă din viața pământului, din viața creștinului, din viața creștinului ortodox în special. Că nu sunt zadarnice și la întâmplare preocupările noastre frumoase cum mai ziceam și altădată, păstoritul acesta – ciobanul, oile, păstorul, cântările cele frumoase ale păstorilor de altădată din jurul ieslei Mântuitorului.

Ascultare au făcut și generațiile de mărturisitori care s-au sacrificat, și-au lăsat căldura plăcutei familii, i-au lăsat pe părinți și au intrat sub cheia Aiudului, au intrat sub cheia Gherlei, a Piteștiului, acolo unde, într-adevăr, se face legătura deplină între Nașterea Mântuitorului, a Pruncului nevinovat și Răstignirea Lui pentru mântuirea neamului nostru. Și frățiile voastre azi sunteți niște urmași cu toată plinătatea ca să duceți mai departe frumusețea aceasta a ascultării depline pe care frățiile voastre ați urmat-o, căzând în fața Sfântului Altar, a Sfintei Mese. „De ce ai venit, soro?” „Am venit ca să duc viață pustnicească”. Viața pustnicească este anevoioasă, cu boli, cu suferințe, cu necazuri, cu prigoniri. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate le vom face.

Și iată bucuria mare că din an în an mărturisim și noi și petrecem împreună, fie cu mai puțină bucurie, fie cu mai multă bucurie… Și noi, de altfel, aici, în mănăstire, avem toate ocaziile acestea frumoase de a ne dezvolta și a ne pregăti pentru pasul pe care l-ați făcut în ascultare, pentru primirea în soborul acesta frumos de 150 de maici.

Mă gândesc cum în 1952, parcă, da, eram în celulă. Măi, nu era voie să sufle cineva în celulă, mai ales în sărbători! Că toți diavolii, măi, diavolii pământului se înarmează cel mai puternic. Un demonizat, de pildă, o duce bine în cursul săptămânii, dar cum a început vecernia de sâmbătă seara, cum a început ziua Învierii Domnului, să te ferească Dumnezeu! Nu mai e chip cu omul ăsta! Și de aceea, maicilor dragi, se năpusteau asupra noastră; erau câte trei schimburi într-o noapte de Crăciun sau o noapte a Învierii Domnului sau a Înălțării. Ei știau mai bine calendarul ca noi, măi! Știau vrăjmașii ăștia cum să se înarmeze, cum să le țină în frâu pe aceste cadavre. Opt sute de cadavre erau în trei etaje!

Eu eram la celula 323 și numărul care s-a potrivit pentru mine să-l port a fost același, tot 323. Cum au făcut asta, nu știu, dar m-am trezit și eu cu numărul acesta și celula mea era tot 323. Mi-am zis: „Măi, înseamnă că lucrurile merg în curs tare, nu cred eu să scap așa ușor! Pentru că ce mi se prorocește mie prin numerele astea… Înseamnă că nu e de scăpat ușor”. Într-o noapte visez eu, măi, după moartea lui Stalin, un grup de steaguri, toate negre, cum sunt pe la benzinăria asta, în sfârșit, fluturând în aer și culorile lor, acolo. Așa am văzut eu steagurile acestea negre. Le spun camarazilor mei: „Măi, uite ce am visat. Să știți că noi nu plecăm ușor de aici. Voi visați, așteptați o veste, știu eu, la conferința de la Yalta, conferința de la Bruxelles – știu eu unde le așteptau ei – dar de aici nu ieșim ușor”. „Păi de ce nu ieșim, măi?” „Păi cu steagurile acestea care ni s-au arătat nouă aici – nu-i a bine”. Într-adevăr, a murit Stalin. Era bucurie mare peste tot. „Hă, hă, e gata!” „Măi, nu e gata, măi, că sunt alți vrăjmași, alți draci, mai mari ca Stalin!” Și într-adevăr, n-am putut scăpa.

A venit partea cealaltă, a doua, a Rusiei sovietice, care a dat drumul la alte portițe, chipurile la o fereastră ceva mai blândă, aducând un aspect mai blând, așa, în suferința creștinului. Dar lucrurile nu s-au schimbat deloc. A fost doar un aspect fals, în schimb chinurile, suferințele au fost aceleași. Așa că ei au dat dovadă că nu sunt spre altceva porniți decât spre această lucrare diavolească. Așa cum Satana, de pildă, chinuie pe creștinul ăsta pus sub stăpânirea lui, așa chinuie acest ateism creștinismul nostru. Și vine sub aspecte diferite. Nu vedeți frățiile voastre la criza aceasta puternică pe care o avem noi… Ei apasă asupra creștinismului ortodox și în special în România, pentru că aici știu că există o esență și un elan pe care nu-l pot stăpâni. Nu-l pot stăpâni pentru că este de la Dumnezeu și se manifestă în lumea aceasta creștină, pe care o conduce spre idealurile Lui. De aceea, toate țările care sunt supuse comunismului, sunt supuse oprimării: Polonia, Ungaria, Bulgaria. Ei bine, în România trebuie să aibă ceva în plus, neapărat, unde să-și ducă calvarul. De ce? Pentru că suntem creștini-ortodocși și pentru că de aici s-a născut o generație de tineri care a vrut să împace cerul cu pământul. A vrut să ridice linia aceasta a Neamului, a creștinismului nostru, spre înălțimile cerești.

Ei bine, ei nu uită și nu vor uita niciodată și de aceea vor fi mereu cu satârul la capul nostru. Și frățiile voastre, mai ales, sunteți în mănăstirea aceasta a noastră, care e… in ochii lor, „ciumată”. „De unde ești?” „De la Petru Vodă.” „Hăă, hăă… Petru Vodă!” Dar să știți, fetelor, cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât vor fi, de pildă, aceste mănăstiri marginalizate, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viața noastră creștină nu e ușoară, cu muzică și petreceri și altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferință, este, în sfârșit, prigoană! Că poate frățiile voastre de multe ori vă gândiți: „De ce am venit eu aici? N-am avut altă mănăstire unde să mă duc?” Ei bine, să vă gândiți că viața noastră creștină și în special mănăstirile trebuie să se alieze acestei suferințe a deținuților, ca și frățiile voastre să aveți o mărturie dincolo, când veți fi întrebate: „Ce ați făcut pe pământ acolo, pentru noi?” „Păi, iată, am stat și eu la Poarta Albă, am slujit la Aiud, am stat și la Gherla, am stat și la Pitești, am fost și la Petru Vodă…” Ai o mărturisire, depui și tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri așa, oricum!

Sunt bucuros de cântările, de frumusețea aceasta a colindelor. Iată, nu e un apostolat și ăsta? O propovăduire a Nașterii Domnului, a Învierii Domnului, a Botezului Domnului, a sărbătorilor care vin? Și frățiile voastre sunteți niște îngeri de mare sfat. Da, îngeri de mare sfat, pentru că sunteți prezente la toate praznicele și sărbătorile pe care frățiile voastre le actualizați mereu în mijlocul creștinilor.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și eu aș dori să nu fie ultima prăznuire împreună, să mai fie… Și eu aș vrea, dar totdeauna când încerci să o mai întinzi așa, atunci îți spune: „Ia vino, bătrânule, că ți-ai terminat treaba!” Părintele Adrian Făgețeanu s-a dus, părintele Arsenie s-a dus și el, s-au dus și alții… Acum n-a mai rămas nimeni. Dar toți care pleacă dincolo, să fiți sigure că sunt mai importanți decât aici. Acolo intră în corul acela frumos, ceresc. A trecut o generație de la 1925 până acum, toți cântă împreună și se roagă împreună cu noi aici, pe pământ. Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, așa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo și ne mențin una cu ei, cei de dincolo. Noi poate ne rezervăm, ne gândim: „Măi, e bine să mergi dincolo, dar e mai bine să mai rămâi oleacă și aici.”Dar să știți că sunt multe minunății care ne așteaptă dincolo. Dacă am ști noi câte minunății…! Nu vedeți voi, numai sărbătorile astea, câtă bogăție aduc, câtă dezlipire, cât dezinteres de lumea aceasta! Nu ne mai interesează.

Dar să fii într-o celulă de la Aiud după 14-15 ani și să nu te intereseze cât mai trăiești, măi! Sau dacă mai trăiești – nu te interesa deloc! Erai desprins total de lumea din afară. Nu te mai interesează nici șuieratul trenului, nici claxonul mașinii, nici plânsetul sau bucuriile copiilor de pe stradă, că doar pe acolo erau, treceau pe sub nasul nostru. Noi numai auzeam, nu-i vedeam, că erau obloanele puse. Acolo te aflai în mașina de formare a credinței ortodoxe. Ei, caraliii, prigonitorii noștri, se tem mult mai mult decât noi, pentru că ei nu știu, nu pot să moară. Sunt morți de frică pentru că n-au harul lui Dumnezeu, n-au energia, n-au scânteia divină a pruncului Iisus din ieslea Bethleemului.”

(Fragment dintr-o cuvântare a Părintelui Justin, rostită în ajunul Nașterii Domnului, 2011, către maicile Mănăstirii Paltin și publicată de Atitudini și Mănăstirea Petru Vodă).