Artistul plastic Paul Hitter și-a vernisat expoziția Lumea lui Caragiale, vineri, la „Casa Caragiale” din sectorul 2 al Capitalei, ultima locuință românească a dramaturgului, înainte de plecarea lui definitivă în Germania. Fost student al Academiei de Artă din Munchen, pictorul român Paul Hitter a avut expoziții personale și de grup într-o serie de orașe din Europa și S.U.A.
 
Pentru a afla mai multe despre expoziția de pictură „Lumea lui Caragiale”, pe care artistul a vernisat-o la București, jurnalista Gabi Simion de la revista Q-Magazine i-a făcut o vizită lui Paul Hitter în atelierul său, unde cei doi au vorbit despre artă, societate, istorie și politică. 

Paul Hitter a ales să picteze aspecte ce țin de lumea lui Caragiale pentru că se simte inspirat de marile figuri românești. Referindu-se la personajele caragialești, artistul face cu ușurință o paralelă între patimile politice ale veacului al XIX-lea și actuala încleștare dintre liberali și social-democrați.

„Eu am fost un răsfățat. Am stat 10 ani în Germania, apoi în Statele Unite. Când am venit, am fost primit ca un erou aproape. Apoi a urmat agonia, să zicem. Am fost efectiv șocat de ceea ce se întâmplă aici, mai ales că venea din partea unor oameni care clamau schimbarea, democrația. Mi se pare că suntem mai rău decât în anii 90. Culmea, Iliescu pare acum mai democrat decât actualul președinte. Provin dintr-o familie în care erau mai degrabă simpatizanți de dreapta, susținători ai partidelor istorice. Nu cred că e normal să fii blocat într-o anume perioadă istorică, să nu evoluezi deloc. Mi se pare fascinant câți oameni au rămas cu mintea în anii 90. Totuși au trecut 30 de ani de atunci. Din ce observ eu, cei din dreapta eșichierului au psihologi foarte buni.

Au lucrat, și lucrează în continuare, foarte bine pe chestia de autogratificare: dacă votezi cu dreapta, ești cineva. Dacă nu, ești un ratat. Să ajungi să râzi de cineva că se numește Viorica Vasilica, mi se părea de neimaginat acum câtva timp. (...)

Există un principiu enunțat prin a doua jumătate a secolului al 19-lea, valabil și astăzi: dacă repeți îndeajuns de mult tot felul de idei lipsite de fundament logic, acestea vor avea succes. Astfel, se creează o „modă” pe care tu ți-o asumi pentru că nu vrei să râdă lumea de tine.

La noi asta e problema, ne interesează ce părere are X sau Y despre noi. Acceptând toate astea, ne considerăm intrați în rândul lumii. Așa e și cu dihotomia dintre PSD și dreapta. Se lucrează foarte bine la cutia cu maimuțe a omului. Sunt convins că unii chiar cred că ăștia sunt comuniști. Au trecut 30 de ani, totuși. (...)

Totul din acea epocă pe care a descris-o nenea Iancu este translatat azi. Este foarte actual. Până și vestiții „mardeiași” ai PNL-ului care au ieșit în stradă. De asta a fost interesantă pentru mine tema Caragiale”, explică Paul Hitter.

Artistul deplânge mimetismul și lipsa de originalitate a exprimării artistice în cazul multora dintre pictorii contemporani.

„Din păcate, foarte mulți artiști fug de orice temă care are caracter național, în general cu referire la România, la cultură, tradiții, obiceiuri, mitologie.

În Europa se întâmplă asta de mai multă vreme. Parte din țările occidentale sunt mai departe în acest proces. La ei se lucrează mai mult pe demitizare. Cum a fost și cazul povestit de Andrei Șerban, cu Julieta interpretată de un bărbat negru. Și, problema nu era că era negru, ci că era bărbat. Noi am început să preluăm de la ei din momentul în care civilizația lor a început să fie pe o pantă descendentă.

Frica de a nu fi asociați cu blocul comunist, cu rușii, ne face să preluăm fără discernământ. Și cred că suntem cumva împinși să facem asta. Prin politici culturale, spre exemplu. Să uităm efectiv tot ce ne definește pe noi ca popor. Un om fără rădăcini e mult mai ușor de plimbat decât unul cu rădăcini. (...)

Foarte mulți suferă de lipsă de individualitate, copiază ce văd afară. Eu, studiind în Germania, am fost motivat să-mi găsesc propriul stil și să-mi găsesc propriile teme. Foarte mulți dintre colegii mei, odată ajunși acolo voiau să intre cât mai repede în sistemul cultural vestic, foarte multe lucruri gri, pe care nici ei nu le înțeleg prea bine.

Multe dintre teme sunt semi-impuse și de galeriile care promovează doar un anumit tip de artă. E un război cultural care a început odată cu Școala de la Frankfurt, a continuat apoi în anii 60, lungul marș prin instituții.

Probabil că s-au gândit să ne schimbe modul de a percepe viața, societatea și se pare că au reușit. Din acest motiv, foarte mulți dintre artiștii români sunt tot timpul cu un ochi afară, la lucrurile care au succes, încearcă să le copieze. (...)

Din păcate, în momentul de față avem un complex de inferioritate față de Vest, rămas oarecum latent din perioada comunistă. În plus, nevoia pe care o simte fiecare dintre noi de a fi „cineva”, s-a translatat la nivel de țară și s-a transformat în nevoia de apartenență la lumea bună. De asta preluăm toate valorile de-a valma. Ca să fim în lumea bună. Să nu mai fim ruda săracă, înapoiații din sud-estul Europei.

Poate că ar trebui ca niște sociologi, niște psihologi să explice în prime-time ce ni se întâmplă de fapt. Trebuie pus un diagnostic clar. Apoi, să căutăm și tratamentul.

Sunt oameni care vorbesc despre asta. Disparați, dar sunt. Poate ar trebui să se strângă rândurile. Îl avem pe un Dan Puric, mai apare Ioan Aurel Pop, de la Academie și lista poate continua. Imediat ce spun ei ceva, sunt unii care îi linșează mediatic, sar pe ei.

E un întreg aparat de propagandă care a creat „țara lor”: artiștii lor, vedetele lor, serialele lor, oamenii lor. Oamenii lor și noi, restul.

Sociologic, nu știu unde s-a produs această ruptură. (...)

Pentru unii, este foarte important să fie validați de tinerii de dreapta, să primească like-uri pe Facebook de la aceștia. E cool, e mișto. E la modă. De ce ar renunța la asta? Pentru coloană vertebrală? Să fim serioși. Nu mai e la modă în 2019. Cred că, într-un fel sau altul, așa fost dintotdeauna.

Caragiale a pus un diagnostic în vremea lui, în felul lui”, povestește Paul Hitter.

Pentru el, Caragiale este azi mai actual ca niciodată, iar dacă ar fi trăit în epoca noastră, marele dramaturg ar fi avut foarte multă materie primă la dispoziție pentru comediile sale. 

„Ar fi avut foarte multe modele nenea Iancu în această perioadă. Mă gândesc să revin și cu o partea a doua a acestei expoziții care să fie mult mai aplicată la ceea ce vedem în ziua de azi. M-am gândit ca prima expoziție să fie, așa, o deschidere de drumuri, un omagiu adus lui Caragiale. Am și trimiteri la lucruri contemporane. Vreau însă să vin cu o partea a doua în care personajele să fie exclusiv contemporane. Acum am mers mai mult pe chestiuni legate mai mult de perioada în care a trăit el, pentru că mi s-a părut oarecum neexploatat.

În afară de Corneliu Baba, care i-a ilustrat unul dintre volumele scoase prin anii 50, nu am prea văzut... În rest, tăcere. Artiștii din România au grămadă de comori la dispoziție de care nu se apropie. Eu am mai avut o expoziție, Panteonul figurilor românești din mitologie. Sunt foarte multe personaje din mitologia noastră extrem de interesante care nu fost niciodată exploatate grafic, vizual. (...)

Mi l-am luat pe Caragiale drept prieten și aliat. Cred că dacă ar fi trăit azi, am fi ieșit împreună la bere și ar fi avut aceeași atitudine pe care o am și eu față de ceea ce mă înconjoară, de om care încă mai gândește. Până la urmă, salvarea este bășcălia.

Dacă vrei să fii independent în gândire, o faci pe barba ta. Cred că și dacă reușești să fii independent, oricum vei fi asociat unei tabere. E de ajuns să exprimi o idee spusă de ceilalți și în secunda doi ești catalogat. Nu cred că mai există vreun om cu adevărat independent (...) Ura, linșajul, această atitudine de Gică contra a devenit un sport național. E aproape un reflex.

Caragiale îți mai alină oful”, concluzionează Paul Hitter.

Interviul cu artistul plastic poate fi lecturat integral pe pagina web a revistei Q-Magazine.ro