La vreme de pregătiri febrile și așteptare nerăbdătoare a Crăciunului, în loc de orice dar și de urare, vă oferim o poveste cu tâlc. Ne-a istorisit-o și nouă un oarecare bătrân înțelept, care își cheltuise viața, avuția toată și-a sa știință, căutând trei lucruri, cele mai de preț pentru el: dragostea, adevărul și pacea. Negăsindu-le în ținutul său, a plecat în lume, nădăjduind că le va afla aiurea. Peste tot însă oamenii sufereau de aceeași lipsă. Mulți întrebau și ei unde și cum le-ar putea dobândi, alții renunțaseră la a mai căuta, dar cei mai mulți nici nu credeau că există așa ceva.

Tot căutând, după ce trecu prin multe cetăți și țări, în cele din urmă ajunse într-un pustiu, la sfârșitul căruia se deschidea un hău fără de fund. De jur împrejur, negură și frig. Nu mai știa încotro s-apuce, nu mai vedea nici o cale. Părea că acolo era capătul lumii. Atunci, cu totul deznădăjduit, strigă din toți rărunchii: „Doamne, Doamne, deschide-mi calea!”. Strigă multă vreme, fără să audă vreun răspuns, ci numai ecoul ce se lovea de pereții prăpastiei: „Doamne, Doamne, Doamne..., deschide, deschide, deschide!”. În cele din urmă, obosi și adormi pe buza prăpastiei. Se trezi într-o vedenie, pe care mi-a povestit-o și-am însemnat-o întocmai:

„Se făcea că Domnul stătea așezat lângă o iesle goală și rece. De jur împrejur, un morman uriaș de cutii de cadouri și cufere înflorate, toate goale. Robit de Strălucirea Lui, dar și mirat de jalnica priveliște din jurul lui, I-am căzut la picioare, fără a scoate o vorbă.

– Ce tot plângi că nu găsești ce cauți? De câte ori voit-am a-ți  da ce-Mi ceri și n-ai primit?, mi-a spus El cu blândețe.

– Cum, Doamne, n-am voit, când eu de-atâta vreme mă ostenesc și alerg să dobândesc dragostea, adevărul și pacea? Uite, mi-am cheltuit toată averea și viața-mi însăși, și tot nu le-am aflat.

– Nu ai căutat unde trebuia!

– Unde să mai caut? Care este calea către ele?, L-am întrebat.

– Loc nu este unde anume, ci pe Mine se cuvenea să Mă cauți. Eu sunt toate acestea. Ai văzut păstorii? Viețuiau smerit în pustie, păstorindu-și oițele și se rugau în liniște. Pe Mine Mă așteptau și Mă căutau, așa că le-am arătat Calea și au găsit Darul cel mai de preț. De câte ori nu te-am așteptat și pe tine să vii cu ei la ieslea din Vitleem și n-ai venit?

– Dar, Doamne, păstor sunt eu? Nici ieslea Ta nu știam unde se află, nimeni nu mi-a vestit.

– Păstor este tot cel ce se îngrijește de-al său suflet. Iar ieslea, cum de n-ai aflat-o? Este în adânc, în inimă, de Mine așezată. Acolo aveai să afli toată dragostea din lume. Se cuvenea să o gătești până acum și să-Mi deschizi, să Mă primești. Iar despre vestea cea de bucurie, de ce te plângi că n-ai primit-o? Oare vesti-voi nunta celui ce nu-i gătit de ea? Buna vestire da-se-va numai celui ce-o așteaptă.

Am tăcut o vreme, căci nu știam ce să-I răspund.

– Și cutiile astea goale, oare ce sunt?, L-am întrebat.

– Sunt darurile celor care Îmi dăruiesc orice altceva, numai pe ei înșiși, nu. Inima și-au încuiat-o. Cuvinte goale, inimi goale, daruri fără conținut. Ce-aș putea să fac Eu cu ele? Dar tu? Te-am așteptat să vii cu magii, daruri adevărate să-Mi aduci și n-ai venit.

– Dar, Doamne, sunt eu oare mag, să călătoresc prin pustiu pe coamă de cămilă? Nici stelele nu cercetez, nici cerul, alt meșteșug am, altă căutare.

– Mag căutător în stele vreau să-mi fii, cu râvnă să ceri adevărul și să-l cauți fără tihnă. Să fii și tu împărat, mag de la Răsărit! Vezi, ei au lăsat în urmă tot – casă, bunăstare, și odihnă. Prin multă cercetare au înțeles că, dincolo de stele, Eu sunt, Făcătorul, Împăratul lor și-al stelelor. De-aceea, înțelepți fiind și-ndrăzneți, curați și fără vicleșug, călătorit-au prin pustie până M-au găsit. De ce nu i-ai însoțit?

– Dar, Doamne, stelele și cerul nu sunt obiectul meu.

– N-ai  învățat a privi cerul, tot răscolești și cercetezi pământul. Ridică ochii, Ceru-i Sus, de-i învăța a privi într-acolo, vei prinde dorul după Mine, iar eu ți-aș spune încotro s-apuci, să ne întâlnim. Așa afla-vei adevărul, după care alergi atât și-l cauți unde nu se află.

Tăcere iar și lacrimi multe, scurse în pământ uscat.

– Te-am așteptat să vii ca îngerii și n-ai venit, să-mi cânți: „Slavă întru Cei de Sus, lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”, mai spuse El cu o tristețe-n glas.

– Ei, dar asta este prea de tot! Înger sunt eu? Nu, Doamne, ci doar pumn de țărână, nici aripi n-am și nici Lumină.

– A tale aripi sunt cuvântul Meu, prea iubite, iar Lumina, Însumi Eu, de Mă primești să intru în a ta cămară. Voiești? Hai, deschide-Mi! Așa afla-vei pacea.

Atunci m-am trezit din vedenie”, spuse bătrânul. „Mi-am adunat inima risipită-n cele patru zări, mi-am dereticat cămara cea dinlăuntru, mi-am aruncat afară tot gunoiul, toată tina, și-am alergat cu sufletul la gură să-I deschid. Dar ușa era ferecată, o blocasem cu multe chei și lacăte nenumărate. Într-un târziu, după ceasuri de osteneală, tot descuind și descuind, am reușit să o descui și să deschid. Era chiar în zorile Crăciunului, iar El stătea înainte-mi, înveșmântat în Lumină. Venise la mine încărcat cu daruri”.

Aici se încheie istorisirea bătrânului nostru, cel ce-a aflat nu doar darurile mult dorite, ci pe Însuși Dăruitorul de Bine, singurul Dar vrednic de căutat.

Fie să dobândim și noi, la minunatul praznic al Nașterii Domnului, Darul cel mai de preț pe care omul îl poate primi vreodată! La mulți ani vă dorim și Crăciun cu porțile inimii descuiate, larg deschise!

Familia Ortodoxă