Președintele Academiei Române, prof. Ioan Aurel Pop, a vorbit despre Unirea Românilor în cadrul simpozionului cu tema „Reconfigurări statale și instituții financiar-bancare în Europa anului 1918”, organizat de  Fundația culturală "Magazin Istoric” și Banca Națională a României”, informează portalul Ziariști Online.

În cadrul discursului său, rectorul Universității Babeș-Bolyai a abordat mai multe teme, între care modul în care se raportează azi, societatea românească, la propria istorie și în special la Marea Unire. Iată cuvântul profesorului Pop, integral:

ImunoMedica



În contextul marasmului și a nesiguranței care domnesc astăzi în societatea românească dar chiar și în societatea europeană și mondială, era de așteptat să fie emaculat nu numai prezentul dar și trecutul. Ideea generală care circulă în multe medii astăzi este că dacă avem un prezent imperfect, uneori dificil și greu de suportat de către unii, înseamnă că nu am fost în stare de nimic nici în trecut. Aș vrea să vă spun câteva lucruri despre aceste afirmații care se fac astăzi, lăsând la o parte ceea ce am pregătit eu pentru că după ce pregătesc o conferință nu îmi place modul în care am pregătit-o și ma răzgândesc. 

Se spune în contextul acesta al nesiguranței în care trăim că nu ar trebui să vorbim triumfalist în legătură cu Centenarul Marii Unirii pentru că suntem o țară recentă și ar fi bine să ne cunoaștem lungul nasului și să acceptăm că formându-ne într-un interval de circa șapte decenii, de pe la jumătatea secolului trecut până în 1918-1920, am putea să fim mai modești pentru că suntem mici la scara istoriei. Este și nu este adevărat. Este adevărat că ne-am format târziu ca stat național unitar dar noțiunea de Țară Românească pe hartă și în suflete există de mai bine de o mie de ani. Ca istoric medievist, primele denumirii de Țară Românească în limbile folosite în cancelariile de atunci există și sunt cunoscute.Toți istoricii specialiști le știu. Noi am devenit o țară de țări dar țări românești am avut încă în preajma anului 1000, cam când erau țări germane, țări franțuzești și multe țări de alte feluri.

Se spune că din pricina noutății noastre din punct de vedere politic, am fost mereu obsedați de istorie. Toate popoarele au fost până la un punct obsedate de trecutul lor. Mai ales în perioadele în care s-au construit, în care și-au clădit arhitecturile lor naționale și nu facem excepție din acest punct de vedere.

Se mai spune că suntem obsedați de mitul unității. Vă asigur că astăzi nu mai suntem. Eu aș zice chiar că în acest moment sunt obsedați de mitul dezbinării. E adevărat că a existat o tendință de justificare a nevoii de stat național în secolele XVIII si XIX mai ales, o tendință care punea la temelia statului național, unitatea noastră din trecut. Dar această tendință nu mai există. Ce citesc recent în publicații curente de pe piața românească, citez: „Grigore Ureche și Miron Costin își spun moldoveni. Prin urmare să mai încetăm cu românismul lor!” Aparent afirmația este adevărată. Grigore Ureche și Miron Costin își spun moldoveni dar tot ei spun că „moldovenii, ardelenii și muntenii unii sunt și de la Râm se trag”. Iar Miron Costin face cea mai frumoasă teoretizare a numelui de român ca nume general pentru toți locuitorii acestui spațiu. Cu alte cuvinte, un adevăr trunchiat devine minciună.

Ni se mai spune tot în zilele noastre că Dimitrie Cantemir a scris descrierea Moldovei, nu descrierea României. Este adevărat dar cei care afirmă acest lucru uită că Dimitrie Cantemir are o admirabilă altă lucrare care se cheamă „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” și acestă lucrare are în prolegomene un subtitlu atât de frumos încât unii dintre noi nu-l putem înțelege nici acum. El spune așa: „Hronico în a toată Țara Românească care apoi s-au despărțit în Moldova Muntenească și Ardealul”. Și o face pe la 1700. Nu e de mirare pentru că primul român de talie europeană și mondială a fost Dimitrie Cantemir, între cărturarii noștrii.

Ni se mai spune că neamul românesc nu a existat în Evul Mediu și că l-a inventat naționaliștii români. Nu a existat un stat românescu unitar și pentru unii nu a existat nici neamul pentru că ( sunt aici și autori străini care știu românește) este foarte greu de tradus într-o limbă de circulație europeană cuvântul „neam”. Cum să-i zicem noi în engleză acestui termen extraordinar de frumos care vine din trecut. Etimologic, nu are rădăcină românească dar nici nu contează acest lucru. Adică nu are rădăcină latină. Cum să traducem în franțuzește „neam”? Da, putem traduce. Dar să traducem să sune bine, nu peiorativ. Și atunci unii preferă să zică că neamul românesc nu a existat, în sens că nu a existat unitate românească și nici conștiința unei unități românești. Evul Mediu este în general etichetat ca o vreme întunecată, absurdă, abulică, în care oamenii nu știau ce fac. Si azi când ne mirăm de ceva ce nu ne convine zicem „barbarie medievală” sau „dark ages”. 

Oamenii medievali nu erau mai proști decât oamenii moderni, numai că aveau alte criterii de valori. Și dacă vedem valorile prin care au trăit ei o să recunoaștem că exista și unitate, și englezească, și franțuzească, și poloneză, și ungurească și chiar și românească. Valorile noastre de astăzi sunt democrație, libertate, egalitate, frățietate, liberalismul. Valorile medievale sunt ierarhie, supunere, credință, onoare, privilegiu. Adică cu totul alte valori iar dacă judecăm Evul Mediu prin prisma valorile de astăzi poate să ni se pară o lume înapoiată.  

De ce spun că există unitate românească? Istoricul nu poate lucra fără mărturii concrete. Poate emite idei până la un punct dar trebuie să le susținem. Pe la 1547, o comisie imperială habsburgică a făcut o anchetă în Maramureș, provincie care intrase de curând,odată cu destrămarea Austro-Ungariei, în subordine habsburgică. Și această comisie imperială a făcut un raport în 1547 Curții Vieneze și îl informează pe Împărat de următorul lucru: „dacă nu suntem atenți, maramureșenii, și mai ales nobilimea Maramureșului, care au aceeași limbă, aceeași credință și aceleași obiceiuri cu moldovenii, se vor vărsa curând în Moldova, unind țara lor cu Țara Moldovei.” Aceasta nu este o observație românească, este o observație a unor vizitatori străini care făceau o anchetă în legătură cu, ca să vedeți ce coincidență, cu starea pădurilor din Maramureș. Maramureșenii ziceau că ei sunt proprietarii pădurilor și noii stăpâni ziceau că trebuie să intre în patrimoniu imperial al Casei Imperiale.

La 1599, când hulitul astăzi Mihai Viteazul a intrat în Transilvania, un alt martor, tot neromân, zice un lucru extraordinar: ”S-au ridicat la luptă valahii, mânați de încrederea că au un domn din neamul lor”. Suntem la finele Evului Mediu, cu alte cuvinte și oamenii medievali vedeau că lângă ei sunt unii care vorbesc altă limbă, care poartă altfel de veșminte, care au alte credințe și care văd lumea altminteri. Și se bucurau ca orice om când dădeau de unul de-al lor, care vorbeau limba lor, care se purtau ca ei samd.

Ne apropiem de vremea noastră și vă spun din nou ce mai vedem astăzi în publicații. Dincolo de faptul că suntem o masă amorfă românească și că nu am fost în stare de nimic, am citit recent în contexul Unirii de la 1859, că dacă nu era războiul Crimeei și dacă nu era Franța să ne susțină, Unirea nu s-ar fi făcut. Firește că asta nu este istorie, este istorie contrafactuală. Noi istoricii nu știm exact ce s-a făcut și de ce s-a făcut. Dacă ne apucăm acum să discutăm ce ar fi fost dacă nu ar fi fost, ne transformă de-a dreptul în filozofi. Când de fapt Kogălniceanu ne-a zis atât de frumos, de clar și de simplu: „Unirea națiunea a făcut-o!”. Și Kogălniceanu știa bine ce spune căci venea din cealaltă parte de țară românească, familia de pe râul Cogâlnic, adică de dincolo de Prut.

S-a mai spus și se spune mereu că erau așa de mari clivajele între provinciile românești încât Unirea s-a făcut greșit și pripit și că România nu a dobândit coeziune reală pentru că diferențele acestea ne urmăresc până astăzi. Clivaje între provincii au fost și sunt peste tot în lume. Uitați-vă, vă rog astăzi, dacă bavarezi sunt identici cu prusieni sau dacă toscani gândesc exact la fel ca sarzii sau dacă locuitorii din Long Dock sunt pe aceeași lungime de undă cu cei din Isle de France. Toate țările sunt formate din provincii istorice. Dar a veni astăzi să spui că România este greșit făcută fiindcă provinciile istorice erau diferite, e ca și cum ai nega orice idee de stat național. Iar încercarea de a nega ideea de stat național sau de a grăbi spre disoluție a condus astăzi la o Europă în derivă din punctul de vedere al forței Uniunii Europene. Și Brexitul și măsurile exclusiviste și individualiste pe care le iau anumite țări astăzi cred că izvorăasc din încercarea unora de a topi prea repede diferențele. Ca și cum Europa globală ar trebui să nu mai fie o Europă cu limbi diferite, cu tradiții diferite, cu obiceiuri diferite și cu credințe diferite.

Întrebarea care se pune astăzi tot mai frecvent este nu numai cum s-a făcut România ci și cine a făcut România? Mulți se întreabă și unii si răspund. Vă dau câteva exemple de răspunsuri: „Unirea a făcut-o războiul mondial. Dacă nu era Primul Război Mondial nu se putea face Unirea, deci războiul a făcut Unirea.” „Unirea a făcut-o Revoluția Bolșevică fiindcă Basarabia nu s-ar fi unit niciodată dacă nu izbucnea revoluția întâi democratică lui Kerenski și apoi Revoluția Bolșevică. „Unirea au făcut-o imperiile care s-au destrămat și s-au destrămat vreo patru imperii în perioada respectivă, de la imperiul german, otoman, autro-ungar și țarist”. „Unirea ne-au făcut-o nouă vecinii slabi, că nu am avut vecini prea puternici, și vecinii slabi cum erau atunci Ungaria, Serbia ne-au ajutat s ă ne facem Unirea”. „Unirea ne-au făcut-o Marile Puteri fiindcă la Paris în 1919-1920 au dat documente fundamentale prin care au făcut Unirea.” Am auzit și o afirmație recentă și motivată că Unirea a făcut-o președintele Wilson, ceea ce are o doză de adevăr că dacă nu erau cele patrusprezece puncte wilsoniene prezentate în 8 ianurie 1920 ăn Congresul american era greu de justificat, din punctul de vedere al dreptului internațional, Unirea. 

Pe lângă toate acestea, dacă nu erau aceste forțe ale propriului nostru popor care au pregătit această Unire, mă întreb dacă nu s-ar fi putut ca Transilvania să se unească cu Polonia sau să se desprindă Țara Românească din arhitectura făcută sub Cuza și Carol să se unească cu Bulgaria. Dacă legăturile acestea extraordinare care sunt dincolo de voința noastră și care se construiesc în timp nu prind decrete parlamentare sau hotărâri guvernamentale și care sunt limba, credința, tradițiile, obiceiurile, conștiința unei origini comune, dacă toate astea nu au niciun rost, de ce nu am făcut lumea globală? De ce nu am făcut din omenirea asta un sat mondial să ne simțim bine cu toții? Tocmai pentru că legăturile despre care vă vorbesc eu au o legitimitate deosebită, vin din trecut, există în prezent și încă se îndreaptă spre viitor... pănă când nu știm... dar omul nu poate trăi în afara formelor de comunitate, omul fiind o ființă socială.

În contextul actual, se discută foarte mult despre adevăr și se spune că adevărul istoric nu există fiindcă ceea ce s-a petrecut odată nu se mai poare reînvia și prin urmare n-o să știm niciodată ceea ce a fost în trecut.Pe de altă parte se spune că trecutul nostru este plin de mituri și de legende și prin urmare nu mai trebuie să-l studiem. Toți istoricii noștrii de la oamenii Evului Mediu până azi au greșit pentru că s-au lăsat robiți de mituri. În primul rând, aceste două judecăți de valoare nu pot merge una lângă alta, deoarece între ele există o inconsistență logică, se exclud una pe alta. Dacă adevărul nu există atunci și miturile sunt o realitate, un adevăr, nu mai are rost să studiem trecutul. Dacă adevărul istoric există, atunci trebuie să ne străduim să ajungem cât mai aproape de el, la adevăr absolut nu putem ajunge pentru că numai Dumnezeu are acest monopol al adevărului total.

În legătură cu aceasta,ca să complice și mai mult lucrurile, teoreticienii ne învață că există un adevăr numit corespondență sau echivalență, care vrea să reflecte ca în oglindă realitatea. Asta a fost valabilă până prin secolul al XVII-lea - al XVIII-lea. Din secolul XVIII a apărut teoria adevărului coerență care zice că orice afirmație a mea dacă nu e contrazisă prin alte afirmații demonstrate și demonstrabile rămâne validă. Cu alte cuvinte, dacă spun că soarele se rotește în jurul pământului, că așa îl văd eu de la răsărit până la apus, și nu e nimeni care să ma contrazică, este adevărat ce spun eu. Și, în fine, adevărul semnificație, care este în vogă astăzi, și pe care îl folosesc și unii istorici, și care spune că fiecare are adevărul lui și nu trebuie să ne mai străduim să ajungem la un adevăr cât de cât obiectiv și general. Pentru că suntem la BNR, vă dau un exemplu legat de monedă: dacă eu am în buzunar un leu și nu mai am alți bani deloc, leul acela reprezintă pentru mine o avere. Dar dacă primesc de la cineva un leu și eu am în alt buzunar un milion de lei, leul acela nu mai reprezintă nimic. Prin urmare, teoria adevărului semnificație zice că fiecare e cu leul lui, depinde câți mai are.

Dacă aplicăm în istorie acest lucru,firește că toți au dreptate și nu are dreptate nimeni dar relativizând în acest fel totul, ajungem să ne relativizăm și valorile iar o societate fără valori, în primul rând fără valori morale, nu poate trăi. 

Tot ceea ce am încercat să vă spun mai mult dezorganizat și mai mult sub imperiul impresiilor vrea să pledeze pentru cu totul altceva: pentru istoria făcută de specialiști, după criteriile meseriei de istoric.

Unirea de la 1918 s-a făcut și nu s-a făcut de fapt împotriva voinței națiunii române ci în acord cu dorințele și interesele sale. E drept că în ultima vreme, după respingerea Constituției Europene acum câțiva ani, după Brexit, după măsurile naționaliste și centralizatoare luate în unele țări din preajma noastră, dar și în altele, după migrația refugiaților din Orient spre Europa, după respingerea de către unii a cotelor noilor veniți, după atentatele teroriste pornite din medii radicale, multe islamice, și o parte dintre analiștii noștri politici și dintre anumiți istorici demolatori de mituri, s-au mai temperat.
 
Cu alte cuvinte „ excepționalismul negativ românesc” trâmbițat de voci cu credibilitate în societate și difuzate prin mijloace de difuzare în masă foarte penetrante, a intrat. dacă nu într-un con de umbră, într-o fază de redimensionare. Până la urmă, cred că tot mai mulți români înțeleg că ne-am făcut și noi viața cum am putut, ne-am făcut și noi statul cum am putut, nici mai bine, nici mai rău decât alți și că ceea ce contează până la urmă este că, în această lume aflată în plină criză, existăm cu numele nostru etnic, cu o limbă, cu niște idealuri, câte le mai avem și, mai ales, cu o țară. Dar chiar și așa, cred că nu este destul să supraviețuim și nu este destul nici chiar numai să viețuim și este foarte important să trăim cu demnitate!