Arheologul sapă prin valurile de pământ, prăbușite la simpla ocheadă a vremii peste zămislirile omului. Sapă azi, pentru a găsi adevărul de ieri. Adevăr, încă îngropat, purtat, de la arheantrop la modern, pe spinarea tumultuosului trecut. În loc să are pământul, să facă ceva lucrativ, cum ar zice prea-pragmaticul, își „pierde vremea” cotrobăind după cioburi de oale, monede și monumente, prin ascunzișurile și tainele lumii ce-a fost. Și bine face, căci tot el, adâncit în adevăr, îi șoptește țăranului, ce mângâie pământul cu plugul și sămânța, împrejurarile și locul de unde se trage. De unde îi vine sângele. Îi șlefuiește sinele și sinea; și firea. Îi împrospătează duhul; și memoria „împrostită” în ultimul timp de gurile răuvoitoare, turbate, ale cobzarilor cetății.

Și, cine cunoaște mai bine rădăcina și seva din care vine rodul ogorului, și sângele poporului din care s-a ivit omul, rodul poporului carevasăzică, dacă nu tocmai țăranul și arheologul? Țăranul, crescând și adunând recolta cu propria-i sudoare, înțelege(a) ca nimeni altul ciclurile cosmice, zbaterile vieții, începutul, sfârșitul și renașterea ei. Arheologul rânduiește crugurile vremii, care poartă popoarele și omul pe calea lumii. Dimpreună reușesc să se afle, să-și afle rostul în lumină (că „lumea” de la „lumină” vine), să treacă puntea-ncercată de vifornița atâtor răutăți. Să meargă mai departe împreună, dimpreună. Să lase o urmă frumoasă pe lumea aceasta. Să se apropie, prin trăinicia poporului, de veșnicie. Să caute veșnicia de dincolo…

Azi, răutățile nu mai șuieră pe lângă noi ca-n vremea marilor migrații sau a războaielor nimicitoare. Șuier de moarte năpraznică, cu țipete sfâșietoare... Nu… Azi șuieră stins, șerpește, pe sârme și prin aer, în ritmuri de sirenă. Șuier de moarte liniștită, precum injecția finală. Dacă nu omoară, strică tare. Căci, ce fel de viață e asta, dacă nu-i cumva moarte, când albul nu mai e alb, iar negrul nu mai e negru? Când bărbatul nu mai e bărbat, iar femeia nu mai e femeie? Cand familia e spartă de pofte și nepotriviri imaginare? Când copilul ascultă de sârme, și ridică mâna la părinți? Când poporul se mută în altă țară, uitându-și copiii acasă? Când, în loc să se întoarcă la ei, să-i înconjure cu sfânta dragoste părintească, le trimite chiloți prin poștă, pe care să li-i pună străbunicii? Când țara nu mai e țară, și acasă nu mai e acasă? Când casa și acasă e oriunde, oriunde e pâinea mai mare, nu obligatoriu mai bună? Când poporul, ca și omul, rodul poporului, se-mpuținează și în număr, și în duh? Când românul acedic visează să plece, ca o încununare a propriei existențe, tânjind după caii verzi de pe pereții altora? Când în loc de mândru tricolor, vedem că am rămas cu gaura – știm noi care – din el? Gaură-lipsă, lipsă de om și de duh...

Nu! Aceasta nu-i viața dorită! Nu-i veacul la care speram să ajungem, când vălul vechiului veac cădea însângerat, acum aproape trei decenii! Nu… Amândouă sunt veacuri care „se înțeleg ca ziua de ieri” în potrivnicii! Dar, în care veac și unde să mai fugim? Câți să mai fugim?! Fugirăm deja vreo patru milioane, preț de o tărișoară…

Nu mai e vreme de fugă. E vreme de întors, de dat piept, de luat în piept. De primenit, împreună. Arheologul – spune-i intelectual, politician, conducător – cel de bună-credință, ar trebui să ne ajute sa ne înnoim. Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne. Iar țăranul – spune-i om „de rând” – să ne facă pâinea bună, cum se face. Ca prescura.