ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Ȋn noaptea de 27 decembrie 1945, la Moscova au fost semnate protocoalele Conferinței Miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS, Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit. Regele Mihai a fost sfătuit ca un reprezentant al Partidului Național Țărănesc și unul al Partidului Național Liberal să fie incluși în guvern și, astfel, „Guvernul României, cu care guvernul sovietic are legături diplomatice, va fi recunoscut de Guvernul Statelor Unite ale Americii și de Guvernul Regatului Unit”.  

Conferința Miniștrilor Afacerilor Externe de la Moscova instituise o „comisie” care a venit la București, pentru a duce îndeplinire hotărârile luate. Din comisie făceau parte Andrei Ianuarevici Vîșinski, comisarul adjunct al Afacerilor Externe al URSS, pumnul lui Stalin în România, cel care a avut un rol important în sovietizarea țării noastre, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, și sir A. Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova. Vîșinski urma să „negocieze” cu guvernul român condus de Petru Groza, iar A. Harriman și A. Clark Herr, cu liderii Partidelor Național Țărănesc și Național Liberal.

 „URSS se conduce după legile ei, nu după legile guvernului Groza.”

Ȋn ianuarie 1946, Vîșinski s-a opus categoric ca Ion Mihalache, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc, să reprezinte acel partid în „noul” guvern. Mihalache a notat istoria acelor zile în „Evenimentele de la finele 1945 și zilele de până azi din 1946”.

„Vineri, 4 ianuarie (1946)
După - amiază, audiență la Vîșinski (6 1/4 – 7 p.m.)

Conversația cu Vîșinski, scrisă azi 15 ianuar
Traducător un rus (basarabean?) care știa românește


„La 5 3/4 după prânz primesc un telefon de la legația rusă: dacă mai persist la cererea de audiență. (După audiența la Kerr, am trimis pe Penescu să ceară și la Vîșinski; ceilalți doi mă chemaseră ei. Seara, la Delegația Permanentă care m-a desemnat, dr. Lupu a spus că a cerut și el și nu ne poate primi pe nici unul).
Am răspuns: eu n-am primit răspuns la cerere, dacă dl. Vîșinski dispune de timp sunt gata, asta depinde numai de Domnia sa.
Mi s-a răspuns: la 6 1/4.
Peste 1/2 ceas am fost la dânsul, care nu era la legație ci în Aleea Alexandru. 
Eu nu știam atunci ceea ce făcuse el și guvernul: mă respinsese! De aceea mă întrebase: „dacă mai persist!” Totuși, eu m-aș fi dus și dacă știam. Și e mai bine că n-am știut, că am putut să-i vorbesc ce doream. 
M-a primit politicos și m-a invitat să-i vorbesc.
Am început: Fusese chemat de domnii ambasadori, al Statelor Unite și al Angliei, care, comunicându-mi cele hotărâte la Moscova, mi-au făcut cinstea să mă consilieze să accept eu a fi reprezentantul P.N.Ț. în guvern. Nu le-am promis. 
Am cerut îndată audiență și la Excelența Voastră ca să vă aud consiliul. Nu am primit răspuns.
Iar de la Palat, aud, - sau de la Misiuni, nu știu sigur -, s-a cerut ca în acea seară, la ora 7, să se dea răspunsul.
Sub presiunea acestei cerințe – repetate des la telefon – Delegația Permanentă a P.N.Ț. (for anume chemat să hotărască în astfel de împrejurări) m-a desemnat pe mine cu unanimitate. 
N-am putut face alta decât să accept, sub rezerva aprobării forurilor în măsură a decide. Aceasta este situația de prezent. Nu știu în ce fază este.
Ȋn astfel de împrejurări am solicitat audiență. 
Acuma depinde de timpul și de bunăvoința dv. să completez cu ceea ce credeți că ar mai trebui lămurit. 
El: După Comunicatul de la Moscova, aparține partidelor să aleagă persoana reprezentativă pe care să o delege în guvern; dar aparține guvernului să hotărască dacă acea persoană este „leală și potrivită”, ca să poată colabora; cum o să știe Comisia străină?
- Eu: „Noi am înțeles că la Palat s-a stabilit o procedură, după care, în primul act urma să aibă loc un contact între membrii misiunii și șefii partidelor politice pentru a stabili o înțelegere. Văd că la dv. este o interpretare deosebită sau cel puțin o nuanță de interpretare: primul contact este contactul între guvern și șefii de partide.”
- El: „Desigur.”
- Eu: „Văzând că ceilalți șefi de misiuni au luat contact din prima zi cu oameni politici de la noi și de la liberali și văzând și niște note asupra procedurii stabilite la Palat din momentul sosirii, am socotit că aceasta e calea.”
- El: A dat a înțelege că nu știe de o astfel de procedură; și a spus că el de la partidele politice nu a primit nicio înștiințare.
(Maniu pretinde că i-a trimis și lui Comunicarea – despre mine? despre condițiile noastre de colaborare? – și că a rupt-o.)
- Eu: „Ȋnțeleg că aparține guvernului să arbitreze asupra persoanelor desemnate de partide.”
- El: „Aparține Comisiei să arbitreze, în cazul în care guvernul și șefii opoziției nu cad de acord.”
- Eu: „S’ar putea ca guvernul să refuze, pe rând, pe fiecare propus.”
- El: „Se va vedea atunci motivul, și dacă Comisia vede că ar fi șicană, ar interveni.”
- Eu: „Pe cât înțeleg, trebuie lucrul luat de la început: șefii de partide să ia contact cu șeful guvernului.”
- El: „Da.”
- Eu: „Am înțeles. Voiu comunica.” Am spus apăsat: „Țin însă să știți, că în ceea ce mă privește n-aș accepta ca lealitatea mea să fie discutată de domnii Groza și Tătărăscu.”
(în cursul convorbirii a mai venit vorba că s’au înțeles să nu li se propună domnii Maniu, Brătianu și Dr. Lupu.)
                                                                             ***
Eu: „Acuma, dacă dispuneți de timp, aș avea de adăogit ceva.”
El: „Da.”
„Ȋn prima parte, am vorbit de caracterul acestui guvern până la alegeri. Noi credem că acest guvern are ca misiune principală să facă alegeri libere în condițiile stabilite de Moscova – și, firește, să administreze și afacerile curente. Sarcina miniștrilor noștri ar fi deci de observatori. O colaborare de guvern ar implica discuții de program – cel puțin parțial – și discuții asupra personalului cu care se împlinește programul în departamentul respectiv. E preferabil, fără portofolii. Așa e de altfel punctul nostru de vedere.”
El: „Nu ne amestecăm. Cum vă înțelegeți cu guvernul.”
Am trecut la ideea a doua.
„Socotim că acest prim contact va putea servi pentru eventuala căpătare de încredere reciprocă. S-ar putea apoi examina o formulă de colaborare în felul celei din Ungaria.”
El, întrerupând: „Cum?”
Traducătorul repetă: „Ungaria” (am văzut un semn de nervozitate).
Eu, continuând: „Adică, indiferent de rezultatul alegerilor (care nu pot fi decât absolut libere și pe liste separate) să se convie în prealabil asupra unei formule de colaborare după alegeri, în care să fie reprezentate suficient elementele de încredere ale Uniunii Sovietice, până ce Partidul Național Țărănesc va căpăta încrederea URSS.”
(S-a uitat la ceas).
Am trecut repede și la a treia.
„Vă reamintesc ceea ce v-am spus la prima audiență. Guvernul acesta e absolut impopular. A pierdut și ce avea la început. Și face un rău imens cauzei comune, reprezentându-se ca susținut de URSS. Astfel, se adâncesc neînțelegerile între poporul român și URSS. Poporul român, cu toate acestea, continuă dorința lui tradițională de a se apropia de Rusia. Zadarnice sunt temerile că s’ar preta unor intrigi. Vă asigur că după știrea și simțămintele mele, înșiși englezii și americanii îndeamnă la astfel de înțelegeri, dându-și seama că România e vecina Rusiei și are interese să cultive bune raporturi cu acest mare și puternic stat.
Ați făcut tot ce s-a putut să sporiți creditul acestui guvern; ați legat pe nedrept Ardealul de Nord de numele lui; asemenea, Reforma agrară; ni s-au interzis gazetele și propaganda; cea mai bogată propagandă și cel mai bogat afișaj și reclamă s-a rezervat pe seama acestui guvern Groza. La ce a folosit?”
El. Mai vizibil enervat (deși stăpânindu-se):
„Uniunea R.S. se conduce după legile ei – nu după legile guvernului Groza.”
Eu, uluit: „Nu înțeleg, rog pe Domnul Ministru să fie mai clar.”
El: repetă întocmai fraza de mai sus.
Eu, sculându-mă:
„Vă mulțumesc pentru minutele acordate (50 de minute) și vă rog să credeți că P.N.Ț. nu e așa cum îl descriu adversarii noștri, ci așa cum e descrie de Mica Enciclopedie rusă - de prin 1937 – care spune între altele: „e partid democrat, antifascist, a exclus din rândurile sale pe Vaida Voevod pentru că manifesta tendințe fasciste; iar la politică externă este pentru amiciție cu Franța și apropiere cât mai strânsă de Rusia”. Așa a fost, așa a rămas. Dacă dl. Ministru dorește, mâine îi pot trimite copie de pe pagina respectivă.”
El: Nu e nevoie, cunoaște.
Eu: I-am mulțumit, m-a condus pâna la ușa holului, a voit mai departe, l-am oprit: 
„Je vous remercie, ne vous derangez pas”. (n.r. - „Vă mulțumesc, nu vă mai deranjați.”)

(...) Sâmbătă a venit Rică Georgescu să mă întrebe: ce e cu voluntariatul meu? (n.r. - în 1941, Mihalache s-a înrolat la cerere în armata română și a luptat până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei.) Vîșinski ar fi arătat „documentul Mazarini” arătând că am fost voluntar împotriva Națiunilor Unite. Unul (Harriman sau Kerr) ar fi spus: poate că pe atunci era un act de patriotism. Vîșinski ar fi întrebat: „ei consideră patriotism a lupta împotriva Rusiei?”

Vîșinski nu a mai permis ca Ion Mihalache să candideze pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946.
Ȋn iulie 1947, P.N.Ț. a fost dizolvat, iar conducătorii săi, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au luat calea închisorilor. Ion Mihalache a murit, în martie 1963, în temnița de la Râmnicu Sărat.  
   
Bibliografie: 
1. „Ion Mihalache în fața Istoriei”, Editura Gândirea Românească, 1993
2. Dinu C. Giurescu – „Falsificatorii. „Alegerile" din 1946”


Luni, pe ActiveNews: Mărturii despre 8 noiembrie 1945, ziua în care a avut loc primul protest anti-comunist din România.