Sărbătoare limbii vorbite de un popor pe întinderea împărătească a pământului dăruit lui de Dumnezeu este sărbătoarea unui Legământ de punere în posesie.

Dacă fiii celor împroprietăriți peste moșia denumită țară n-ar apăra cuvântul în care Dumnezeu i-a vorbit acelui popor, ar fi ca o desconsiderare, o aruncare a legământului. Iar așa ceva s-ar încadra în păcatul cel neiertat împotriva Duhului.

Apărarea limbii vernaculare este tot una cu un decret de adeziune la lucrarea Duhului, la puterea din Duh a cuvântului.

Această învoire sfântă stă și ea sub legea înmulțirii talanților. Legământul pentru creșterea limbii, a fost adeverit la coborârea Duhului în chipul limbilor de foc asupra ucenicilor adunați în foișor, care, umpluți de Duh Sfânt, „au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Atunci a fost confirmat duhul sfințitor al limbilor și deci rânduiala cea din duh a neamurilor. Din acel moment se adeverește porunca sfințitoare a diversității limbilor și a sporirii lor după legea înmulțirii talanților.

A asculta porunca legii înseamnă a purta sporitor limba maternă în toate locurile și lucrările. În acest spirit s-a ridicat Iorga și studenți în acel 1901 în fața teatrului pentru a înstăpâni dreptul limbii române în artă și în literatură.

Acesta este înțelesul „testamentului literar” al lui Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești!/ Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești/ Ș-a patriei cinstire”.

A sluji limba română în toate domeniile vieții care se folosesc de cuvânt este o poruncă divină, adică stă sub legea înmulțirii talanților.

Bătălia pentru întâietatea (nu exclusivitatea) limbii române în științe și în viața publică este de sorginte testamentară, adică poruncă dumnezeiască.

Scornirea întâietății indexărilor și a priorității discriminatoare a unor reviste, fără alt merit real decât că sunt scrise într-o altă limbă decât limba română, sunt toate invenții viclene menite a-l înstrăina pe slujitorul științelor de porunca divină a înmulțirii talanților în chipul lor de dar al limbii materne. Nici unul dintre marii savanți n-ar fi consimțit la ideea întâietății indexărilor față de porunca limbii. Aceștia au scris în limbile de circulație dar n-au desconsiderat limba maternă.

Istoriile românilor sunt scrise în limba română, cronicarii erau poligloți dar au scris cronicile în limba poporului, Cantemir a scris Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman în limba internațională a epocii, dar Descriptio Moldaviae a scris-o în limba țării. Folosindu-se de funcția limbilor internaționale ale vremii lor, savanții români n-au pierdut demnitatea limbii materne pe care au slujit-o la egalitate cu limba de circulație ca „să nu se lepede/ clipa cea repede/ ce ni s-a dat”.

Viclenia situării clasamentelor mai presus de porunca limbii vorbite de propriul popor este o abdicare de la cele trei porunci și legi: porunca celor 12 seminții, porunca luptei împotriva cetății confuziei (păcatul babelian), porunca rostită în limbi ca de foc a duhului care s-a coborât asupra ucenicilor ca să adeverească adevărul neamurilor și diversitatea limbilor.

Limba română este întâietoare pe acest pământ și a fost, dimpreună cu toate celelalte limbi ale planetei, adeverită de Duhul Sfânt la cincizecime. S-o vorbim, s-o slujim, s-o sporim după puterile noastre acolo unde ne-a „dăruit nouă duhul a grăi”!