ascultă articolul

Partea a IV-a a interviului realizat cu profesorul Constantin Barbuhttp://www.activenews.ro/persoane/Constantin-Barbu-filozof-5352:

Victor Roncea: Cum stați cu marile proiecte ale comunității, adică Monumenta Romaniae Historica, Biblioteca lui Eminescu, Monumentele ortodoxe și bizantine?

Constantin Barbu: Așa cum ți-am spus, dragă Victor, Noica m-a învățat, între altele, să lucrez și pentru comunitate, să nu-i rămân dator. Prin Monumenta Romaniae Historica am publicat, împreună cu Academia Tomitana și Înaltpreasfinția Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, aproape 700 de volume din cele 1000 proiectate. Am avut un mare noroc să găsesc două manuscrise originale din Ioan Cassian și câteva pagini cu scrisul splendid al lui Dionisie cel Smerit. Grație inteligenței și generozității IPS Teodosie am publicat manuscrise extrem de importante pentru istoria poporului român și a istoriei bisericii noastre ortodoxe. Dacă nu mă înșel, nicio cultură europeană nu are o arhivă istorică de 1000 de volume! Și nu cele 500.000 de pagini sunt importante prin cantitatea lor. Ci anumite informații care fundamentează definitiv istoria românilor.

Tipărim Monumenta Romaniae Historica într-un ritm de 50 de volume pe lună și sper că în acest an vom aniversa volumul 1000.

Biblioteca lui Eminescu este pregătită de tipar până la volumul 880 și am tipărit din această bibliotecă 735 de volume. Inventarul bibliotecii lui Eminescu l-am făcut chiar urmând scrisul său din manuscrise. Acolo sunt liste întregi cu cărțile sale. Am urmărit, de asemenea, inventarele și donațiile de cărți din biblioteca sa. Biblioteca lui Eminescu trebuia identificată, adunată și tipărită fiindcă eu  o consider un monument al culturii noastre. Cine este familiarizat cu eminescologia ar putea spune, cu puțin curaj, că trăim într-un amatorism semianalfabet. Dacă viața îmi va mai da niște ani, aș vrea să public transcrierea pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt a manuscriselor. De tipărit, am tipărit toate manuscrisele lui Eminescu în Monumenta. Fusese proiectul meu din care tipărisem, alb-negru, vreo 50 de volume (Manuscrise Eminescu, Transcrieri literare, Comentarii). Stabilisem cu Eugen Simion în vremea în care era președinte al Academiei Române să tipărim împreună celebrele Caiete ale lui Eminescu și mi-au trebuit șase luni ca să-l conving. Trebuiau publicate cu transcrieri complete și note și comentarii. Eugen Simion „a furat" proiectul și a tipărit 39 de volume din care 32 sunt pline de pagini lipsă! Și de erori. Deși Eugen Simion a murit, nici acum nu știe ce conțin manuscrisele lui Eminescu. În fine...

În ceea ce privește proiectul Monumentele ortodoxe și bizantine, proiect comun cu Patriarhia Constantinopolului și Mitropolia Tomisului, am tipărit, până azi, 153 de papirusuri și 201 volume de manuscrise. Va fi tezaurul inestimabil al ortodoxiei. Acest proiect se datorează entuziasmului Patriarhului Bartholomeu I, un prieten vechi de un sfert de secol al IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

V:R.: Dar cu marile dumneavoastră proiecte literare personale în ce fază editorială vă aflați?

C.B.: E greu să-ți răspund, fiindcă aceste proiecte sunt vechi și mari. Am 14 manuscrise de peste 1000 de pagini (trei depășesc 2000 de pagini, iar două au trecut dincolo de 3000 de pagini). Parte din cele mai dragi mie au fost deja publicate, în ediții de probă. Eu nu mă grăbesc, fiindcă nu are nici un rost. Așa cum știi, eu nu concurez niciodată cu nimeni. Am doar trei prieteni dragi cu care mă consult: Dante, Eminescu și Rilke. Ei sunt genialissimi. Fideli. Nemuritori. Poate că dacă nu mă gândeam la Dante nu scriam Divina tragedie în 1000 de poeme (trilogie: Anarhie cu omul singur, Miezul lipsă din imperiul de hârtie, Nihiliștii schimbă cartea).

 

Eminescu mi-a dat pertransversanța (cu toate conexiunile de buddhism și sanscrită și de germană – Kant). Elegiile din Duino, pe care le știu pe de rost de zeci de ani, mi-au excitat mereu mintea. Dar am scris Elegiile Absenței când a murit tatăl meu, în 1982. Am scris Zece elegii care au sfârșit poezia, când a murit Angela, în 2021. Sunt cutremurele vieții mele. Dacă tu îmi îngăduiești, recit în gând Elegia a zecea.

 

Elegia a zecea

voi închide cartea ca să zbori

cine-o să-nghită cartea
să-i facă mai întîi o
gaură
prin care să trec

dacă nu poate să
vină inorogul
cu cornul lui
unde ține în vîrf
un vers vechi: versul

mai străvechi decît universul
și e al nimănui

eu, azvîrlit pe-o cometă
în absența ei
voi călători înapoi
pînă-n urma mea
cînd nu se scria
niciun taravers

eu doar mă sinucid
prin cea mai rapidă decapitare
ea e decapitarea în vid
sacrificînd imaginația
care avea o măiestrie


acum e simplă depășire
cînd îngerul
e mai mult o bestie
care nu se află

nu mai scriu decît
la lumina lămpii numărul 5
și numai cînd
lumina dinlăuntru
e-ntrafară
și limba română
îmi bea sîngele
și linge sare
de pe falusul meu

atunci chipul sare-n țăndări
și violează punctele cardinale
crezînd că mă numesc „constantin”


dar nu e moarte
dinaintea vieții
mai dulce ca parusia
și nici pămînt mai galben
decît viermii
care mănîncă din creierii mei
rahat de o sută de secole
și se pun în rafturi
în locul gîndurilor

tu-mi amintești
că
„vacuitatea îți este egală”
așa cum cel ce decapitează vidul
e totuna cu vidul decapitat

negrăirea tace mereu
într-un delir violent
și dă foc colecției de desemnări
în zece mii de direcții totodată
marginile lui Dumnezeu
îmi taie hîrtia
și-o-ncercuiesc


va fi mandală a soarelui
manuscrisul
și-ntr-o mie de ani
va fi palimpsestul
eu voi scrie peste semnătura ta cu o sărutare uscată
voi rescrie semne peste însemne
și sfîrșit fără sfîrșit
– nimic
nimic decît înluminări
în care dante se rătăcește
ca printre ruine adînci
privesc cum reurcă în lună
cadavre galbene
c-o singură aripă
ținînd în gură
zaruri de piatră



eu rămîn în patrie
și aștept un extaz
să sparg vacuitatea din vacuitate
e-o măiestrie din eroare

am mai fost rege fără regat
peste
toate obiectele imaginare

atunci erau vremuri
cînd cădeau cometele
în toate cele trei timpuri deodată
și universul se transcria
în zece foi
dacă vei vedea
o săgeată în vid
să nu te sperii
s-o lași s-o vezi
dacă e de vreo lumină


dacă Dumnezeu
va aplauda universul
cu o singură mînă
să ții ochii închiși
pînă cînd
se schimbă lumina
și să distrugi într-o clipă
chiliocosmii
în clipa care ține
zece mii de mii
fiindcă nu-s toate-nvelitori

să nu-ți fie frică
va fi un tărîm
care crede
că are-un secret
să nu-ți fie frică :
sînt imaginarele –
privește-le cum beau din ambrozie

pe partea cealaltă
apoi
ce introversiune inexistibilă
zburînd cu toți îngerii deodată
lăsînd în paragina
neagră
memoria suptă-a eonilor


să nu-ți fie frică
tu zbori în mintea mea
și mintea mea
nu-i a mea
nici gura ta nu-i a ta
și nici versul
noi sîntem doar albăstrimi
care-nvelesc înluminările

întoarcem fulgerul
înflorim roza
mîncăm versul din vid
și vopsim toate
colecțiile de viduri
pînă se face decembre


vin la tine
chiliocosmii negri
și-ți cer un sunet
din negrăire
să nu le dai nimic
din cele zece mii de clipe
mai bine să-ți lași în paragină
înluminarea în stăpînie
să treacă Dumnezeu
prin vid dacă poate
cînd n-are nici o zestre

tu ești o jertfă
cu toate darurile
degeaba se termină universul
cu versul
„mireasma de tei
e totodată-n cei trei”

în zadar o s-aducă
vidul găurit
ducîndu-se-n spate
pe el însuși


steaua ta are creierul pe dinafară
n-are zeu fabricat înăuntru
tu știi drumul
cînd pe loc traversezi stăpînia
străinul cel straniu
nu poate să-nghită floarea de lotus
cu lună cu tot
acum le-ai luat tu luminile

eu nu știu nimic
și nu-ți scriu scrisoarea
e prea mic abisul
prea dulce apocalipsa
și moartea – sărbătoare

eu voi păzi versul tău
înghițind piatra
cu care mă zdrobește neantul


voi închide cartea
ca să zbori
cu toate aripile din lume
și să cînți din nou
cum buddha n-a cîntat
nicio sutră

pînă cînd
mîna mea
îți va aduce neîncetat o roză-nflorindă
pînă cînd
mîna mea va înflori în neștire
pînă cînd
tu vei înflori
și te vei reîntoarce
eu voi rămîne aici
întotdeauna
de pretutindeni
singur lîngă tine
cu versul tău în vid

și voi păzi versul tău
înghițind piatra
cu care zdrobesc neantul

și voi deschide supracartea
ca să zbori prin tine însăți
cu toate aripile din lume
deodată
și numai tu să vezi
cum ultimul vers îmi zboară creierul

Și Divina tragedie urmează tot un cutremur, cu totul personal.

Despre Supracartea fără-de-ce ți-am mai vorbit în câteva cuvinte. Supracartea are cinci volume fundamentale și o cărticică-postfață scurtă și tăioasă. Poate voi scrie și o mică lucrare introductivă, dar numai de 70-80 de pagini. Depinde. Voi vedea.

Cinci cărticele din primul volum le-am publicat deja, în formă definitivă.

 

Celelalte, până la 2500 de pagini, sunt în corecturi finale. Nu mă grăbesc, dar va fi tipărită ediția completă a Supracărții până la sfârșitul acestui an.

Supracartea fără-de-ce este un proiect nihilist absolut și cred (fără să întreb nici un doctor!) că ar putea schimba gândirea historială în următoarele secole. Eu știu ce vorbesc, eu știu ce-am gândit și răzgândit vreo 50 de ani. Dar țin Supracartea ca un proiect foarte autopoersonal. Am scris această Supracarte  fără să-mi pese de absolut nimic.

V.R.: Aș vrea să-mi spuneți, chiar în „cuvinte sărace" (fiindcă nu vreți să detaliați nimic), câte ceva despre traducerile din cărțile dumneavoastră, despre premiile internaționale primite și, de ce nu, despre primirea dumneavoastră în mari academii internaționale.

C.B.: Dragă Victor, toate aceste bucurii literare se datorează unor vechi și buni prieteni. E numai meritul lor. Eu am scris cărți 20 de ani fără să vorbesc. Este adevărat că mă bucur de primirea în mari academii internaționale și că am primit premii literare în cele mai mari culturi ale planetei. Numele țărilor sunt ele însele o strălucire: Grecia, Italia, Franța.

Am primit cu bucurie mai multe premii literare și recunoașteri simbolice. În Belgia, Franța, Italia, Kosovo, Moldova, Grecia, Ucraina, Spania, Mongolia, Statele Unite ale Americii. Câteva dintre cărțile de poezie au fost traduse în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă, maghiară, croată, albaneză. Și aștept, cu nerăbdare, versiunile în suedeză, mongolă și arabă. Sunt deja traduse și vor fi publicate la o editură plurilingvă din Italia încă 22 de cărți de poeme. Am norocul unor traduceri mai bune chiar decât textul meu. Și sprijinul financiar și literar al unor prieteni admirabili.

Vom vedea. Nu mă grăbesc. Vom intra în amănunte frumoase în partea a cincea a interviului nostru.

Sunt academii celebre. Sunt premii internaționale fabuloase. Sunt traduceri realizate de traducători și poeți vestiți. Știu că sunt în curs de publicare peste 40 de cărți de poeme din cele vreo 400 de cărți de poeme pe care le-am scris. Dar, evident, nu numărul cărților contează ci norocul de a te fi întâlnit măcar cu câteva versuri memorabile.

V.R.: Ați amânat prea mult, cred, orice polemică literară...

C.B.: În ciuda forței „mele" polemice (forță care poate să distrugă pe oricine ar merita o distrugere), eu sunt un ins rușinos și cu mult bun simț (din păcate). Știu că sunt personaje în literatura contemporană care se traduc (cu ingerințe complicate și inexplicabile ale „serviciilor neliterare", cu mulți bani ai statului român etc.) în diverse limbi. Însă, oricând o blandiană va rămâne o merdenesă, și întotdeauna orice cărtărescu se va statua ca nulitate-ntâmplătoare.

Este o adevărată confrerie de plagiatori (Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Manolescu) etern-susținătoare a plagiatorului cărtărescu, un poet „bulgar" din Bolintinul din deal sau din vale... A vorbi despre „ierarhii literare" astăzi, a inventa „canoane" e ca și cum l-ai obliga pe Hitler să producă un film de desene animate. Despre manuale, n-are rost să vorbim, fiindcă în partea contemporană au fost băgați „prin viol" tot felul de nulități.

Cred că este vremea să i se explice lui Manolescu că e un simplu falsificator de ierarhii literare, un mic plagiator obscur care a scris o așa-zisă Istorie critică a literaturii române, istorie care are nivel de școală profesională. O altă problemă complicată este folosirea banilor Institutului Cultural Român pentru traducerea unor autori care nu aduc nici măcar o miime de rază frumoasă asupra României, asupra culturii române etc.

Vin și întreb: când cărtărescu îl înjură pe Eminescu, în ce limbă scrie?

Într-un subsol al cărții lui despre Postmodernismul românesc,  Cărtărescu îi înjură pe Noica, Eliade și Cioran, cartea fiind o teză de doctorat trecută cu ultraproletcultistul Paul Cornea, semidoctul care a scris textul din Scânteia care a declanșat arestarea lotului Noica – Pillat. Eu am editat în facsimil cele câteva zeci de volume ale Procesului în cartea Arhiva Noica – Pillat. Incultul cărtărescu din Bolintinul își ia drept steag ideologic pentru postmodernismul său un poet din vremea lui Eminescu, celebrul ridicol Prodănescu! Despre Prodănescu Eminescu scrisese: „Italia l-a dat pe Dante, noi pe Prodănescu!". Dar să nu pierdem timpul, delirând povești despre acești minori literari, despre care nimeni nu va mai pomeni peste o jumătate de generație...

V.R.: Mi-ați spus acum câțiva ani că vreți să fiți scriitorul care a publicat cele mai multe cărți, „de când e scrisul și tiparul"... Atunci mi-ați spus că Iorga e considerat cel mai productiv scriitor, publicând 2000 de cărți. Înțeleg că dumneavoastră ați publicat peste 2000 de cărți?

C.B.: Nu știu exact, dar așa spune directorul editurii, anume că am publicat peste 2000 de cărți. Eu cred că a numărat foarte bine, gândindu-mă că Monumenta Romaniae Historica are vreo 700 de volume publicate, Biblioteca Eminescu a ajuns la volumul 735 (din 1250), iar Monumentele ortodoxe și bizantine au trecut de volumul 200... Plus alte trei corpusuri care au fiecare câte 20 de volume. Asemenea, vreo 400 de volume de poeme, unele deja tipărite, altele în corectură. De când ți-am promis ție interviul, numărul volumelor s-a schimbat de multe ori. Nici eu nu mai știu exact câte cărți am publicat și nici nu mă interesează această contabilitate.

Desigur, este o copilărie acest joc cu „2000 de cărți"! Poți fi celebru și dacă scrii câteva pagini. Depinde ce creier, ce mână și ce destin ai. Acum nu-mi mai doresc nimic, decât să am timp să-mi editez Supracartea fără-de-ce, Marea traversare a vidului, Stîlpul versului (din care n-am scris decât 3500 de poeme).

V.R.: Proiectele dumneavoastră „au loc" în cultura română actuală?

C.B.: Proiectele mele nu „au loc" în cultura română actuală, care este total retardată față de cultura europeană. Dar eu nu scriu ca „scriitor român", eu scriu ca simplu european care vrea să învârtă planeta, în fiecare noapte, după ce scrie ultimul vers din cele 20 de poeme...

Astăzi, mi se pare că este total eșuată culturica română. Trăim un sfârșit de epocă. Nici nu ne dăm seama. Intelectuali cu mentalitate de personaje născute și trăite înainte de 1989 încearcă să se așeze în fruntea oricăror ierarhii și fac figură de bătrâne prostituate care se cred dizidente, clasice, modele culturale, scriitorași canonici... Mie mi se par niște sinucigași comici, cel mult niște caricaturi care au îmbătrânit urât. Nu vreau să mai dau nume proprii. N-are rost să mai vorbim despre tot felul de uitați.

Dacă vor îndrăzni să dea replici sau să comită comentarii, vom răspunde cu multă prietenie, cinste, cruzime și cumplițenie.

(Va urma)