Oare este posibilă o lume fără ursul rusesc? Da. Perfect realizabilă. Asta, doar într-un scenariu de science fiction pe care-mi permit să vi-l prezint și să-l declar fezabil. La urma urmei, exact ca măgarul lui Nastratin Hogea, care trebuia să învețe Coranul într-un răstimp de 20 ani, cine va mai fi pe aici dintre noi ca să îmi bată obrazul pentru profețiile despre viitor? Nu sunt Von Daniken, dar am câteva motive personale pentru a crede în acest lucru. Bunicul mort la Stalingrad, fantasma unui Imperiu românesc care ne bântuie de la Burebista și de la frații Asănești, dar și o carte excepțională scrisă de un turc pe nume Orhan Pamuk, aureolat cu Premiul Nobel pentru Literatură.
 
Romanul său, "Zăpada", centrat pe întâmplările ciudate care se petrec în orașul Kars, undeva, în zona kurdă și aflat la frontiera cu Armenia, descrie sentimentele unui poet german de origine turcă revenit pe plaiurile natale pentru a descrie și a înțelege valul de sinucideri stranii ale unor tinere fete forțate să se occidentalizeze de o societate care continuă reformele lui Ataturk, dar ai cărui membri se îndoiesc de veridicitatea lumii laice și cer o revenire la valorile islamice. Legătura cu viitorul în care plasez eu acțiunea se va face printr-un eseu de sf pe care-l încearcă un tânăr inexorabil îndrăgostit de una dintre femeile sinucigașe. Un manifest de protest împotriva discriminării femeii în lumea islamică sau oare un mesaj de susținere pentru revenirea Turciei la valorile fondatorilor ei? Să le luăm pe rând. Deci, de două ori SF. Sau the play into the play, ca în Hamlet.

Situația militară și politică din anul 2286

Războiul fusese devastator, dar câștigat printr-un efort planetar. Rusia, în sfârșit, nu mai există. Teritoriul său a fost ocupat în totalitate de forțele Coaliției, care și-au împărțit teritoriile urmașilor varegilor între ei. Noua Rusie, condusă de generalul colaboraționist Kutuzov, se întinde doar de la Moscova la Urali, dar fără a atinge lanțul muntos și este doar o glumă în comparație cu Marea Rusie lăsată moștenire de dictatorul Putin, acum peste 250 ani.
 
Siberia Centrală aparține acum Imperiului Chinez al Hanilor, iar Siberia de vest a fost ocupată de japonezi, care au anexat inclusiv Insula Sahalin. Nordul Rusiei este controlat de Imperiul celor trei Regate, la care sunt asociate Suedia, Danemarca, Norvegia și parțial Islanda, care a votat politic aderarea la Triumvirat, dar fără a trimite trupe. Centrul Rusiei este împărțit între Germania, care și-a văzut visul cu ochii și și-a învins propriul complex rusesc, și o Ucraină fascistoidă și mereu revanșardă, dar ținută deocamdată bine în frâu de Berlin. Sudul, până la Stalingrad, inclusiv Crimeea, a fost ocupat de România, condusă de un regim de mână forte de la Odesa de generalul Marinescu și de la Chișinău de un anume Stancu, un individ timid și care ar putea trece ușor neobservat dacă nu ar fi puternicii americani, care îl susțin necondiționat.
 
Restul Europei este controlat de Dualismul Ungaro-Croat, în zona sa centrală, și de Franța în rest. Restul lumii îl reprezintă Statul Unificat American, cel care a inițiat războiul și a finanțat din greu continuarea lui, de Sud-America, un stat uriaș, care și-a declarat neutralitatea, și de Australia, oficial neutră, dar care simpatizează fățiș cu Coaliția. În rest, mai sunt destule insule în Polinezia și în Micronezia care sunt încă neutre, dar Franța a amenințat deja cu reluarea exploziilor subterane controlate, dacă popoarele australo-oceanice, nu-și declară în mod deschis adeziunea la Coaliție.

Întâlnirea învingătorilor

Reprezentanții Coaliției s-au întâlnit la Levadia, în fostul Palat al Țarilor din Crimeea, pe teritoriu românesc de ocupatie, pentru a analiza probleme militare, politice și financiare ale celui mai mare Imperiu din istorie. Cronicarii spun că nici măcar Imperiul Mongol al lui Timur Lenk, nici cel al lui Attila, nu a avut o suprafață atât de mare. Omul Washingtonului privește de departe pe cei care decid soarta Planetei, împărțiti în mici grupuri sau doi câte doi și care, invariabil, se ceartă în limba americană. Generalul Moore discută în mare cu fiecare în parte, după care îi va invita la discuțiile private, la care nu vor fi admiși nici măcar traducătorii. "Mă cam gândeam eu că așa se va întâmpla, știu britanicii de ce nu s-au băgat în conflict.
 
Am obținut victoria, dar, ca de atâtea ori în istorie, am putea pierde pacea. Ce naiba? Danezii vor mai mult petrol, chinezii nu vor să ne mai dea lemn, japonezii cer controlul Strâmtorii Bering, ungurii îi acuză pe croați că permit desfășurarea unor adunări anti-maghiare în Bosnia, românii vor mai multe aerodromuri, până și australienii, care nu sunt parte, ar dori ca ei să devină centrul financiar al noii lumi. În fine, o să încep discuțiile cu ucranienii. Parcă sunt cei mai ușor de mulțumit. Vor doar mai multă vodcă și stadioane subterane. Asta se poate face." După care, făcu un semn și îi strigă pe Mareșalul Klem și pe Primarul Kievului. "Veniți, domnilor, America de Nord vă primește imediat în audiență. O să vă rog doar să fiți conciși. Trenul de super-viteză mă așteaptă peste numai câteva ore. Plec în Insulă. Sper să apuc să discut cu toată lumea". 

................................................................................................................................................

Că românii au intrat imediat, la mijlocul listei sau la sfârșitul sfârșitului, contează mai puțin sau deloc. Discuția s-a desfășurat în felul următor: 

- D-le Marinescu, vreau să-mi spuneți clar cât timp veți mai tolera existența a două capitale.

- D-le General, deocamdată Chișinăul este nesigur. Deși suntem net majoritari, mi s-a raportat că populația de limbă rusă ne este încă ostilă. I-am expediat deja în suburbii pe zurbagii, dar rușii care au rămas în oraș au nevoie de joburi. Așa cred că ne vor servi mult mai bine și ne vor fi chiar îndatoritori. Solicit amplasarea unei uzine producătoare de rachete care va absorbi forța de muncă din oraș.

- Se aprobă. Acum vreau să știu de ce ați ales Odesa drept capitală militară a Imperiului Dvs. În primul rând, nu sunt de acord cu împărțirea responsabilității între factorul politic și cel militar. Pe urmă, mi-e teamă că Odesa vă este total ostilă. Vă sfătuiesc să vă alegeți o dată pentru totdeauna una singură și să aveți chiar în vedere Sofia, Timișoara sau chiar fosta capitală, Bucureștiul.

- D-le General, este exclus să revenim la fosta capitală. Acum reprezentăm un Imperiu, trebuie ca popoarele care fac parte din această Uniune să simtă că nu sunt excluși. În plus, demonstrațiile de la București care au însoțit mutarea instituțiilor statului și revoltele anti-guvernamentale, de tip anarhic, mi-au lăsat un gust amar. Ezitam pentru Chișinău, poate că moldovenii ar merita acest privilegiu, dar prezența acestui Stancu mă deranjează personal. În afara faptului de a fi omul Dvs, nu are niciun merit, scuzați-mă pentru observație

- OK. Odesa, dar vreau un nou port și un nou aeroport aici. Și un cartier special al ambasadelor. În rest, înțeleg că stați bine la capitolul transporturi și aprovizionare. Mă îngrijorează, însă, punctele de rezistență ale teroriștilor integriști din Caucaz. Ați luat măsurile necesare?

- Absolut. Pușcașii norvegieni și comandourile germane i-au lichidat aproape pe toți. Serviciile Militare Secrete îi interoghează pe supraviețuitori. Estimez că în două luni vom putea participa la schi sau la o vânătoare de râși. Sunteți invitatul meu.

- Mulțumesc, dar altceva vreau să vă transmit. Ceilalți aliați pretind că ați obținut cam mult teritoriu în raport cu eforturile de război. V-aș ruga să-mi semnalați câteva concesii teritoriale pe care sunteți dispuși să le faceți. Vă promit că acestea vor fi și ultimele, după care vom trece la cartografiere și la trasarea noilor frontiere. 

- Am avut deja aceste discuții cu Președintele Stancu și, de comun acord, suntem gata să cedăm Ekaterinburgul Noii Rusii, regiunule Lugansk si Donetk ucrainenilor, iar Sevastopolul îl vom declara oraș liber, dar îl vom da nemților în administrare. 

- De acord. S-ar putea, totuși, ca o favoare strict personală, să lăsați accesul liber în apele Deltei pentru unguri? În rest, am fost informat că vreți să-mi spuneți ceva mai special.

- Da, este vorba de o carte, care cred că va influența lumea islamică, pe care o controlăm și nu prea noi, bulgarii și grecii. Pe scurt, Ministrul pentru Cenzură, Propagandă și Teatru propune să lăsăm romanul să treacă. Manuscrisul confiscat a fost deja analizat cu atentie. Domnia Sa consideră că-l putem face să pară ca aparținând lumii creștine, nu celei islamice. Precum știți, avem o lungă istorie comună cu discipolii lui Mahomed, iar culturile noastre au fost și sunt destul de înrudite. În plus, dacă vreți o părere personală, autorul este un geniu al literaturii. Dacă îl lăsăm să-și publice cartea, va rezulta că suntem o națiune dominantă blândă și tolerantă, iar turcul va lucra pe urmă pentru noi. 

- Adică, să-l lăsăm să pară un revoluționar în ochii lor, dar mesajul să ne bucure pe toți, cu autorul lor în slujba noastră de acum înainte. Interesant... Să auzim fragmentul confiscat de agenții Dvs. Dar, dacă nu aveți nimic împotrivă, aș dori ca textul să fie auzit de toată lumea. În americană, pe care o înțelegem cu toții. Chinezii și japonezii deja nu mai înțeleg engleza veche, iar amicii australieni dau amenzi serioase dacă aud că se vorbește engleza medievală. Să ascultăm, deci. Dar, vreau un orator bun, nu unul care să ne adoarmă. Poftiți, domnilor, luați loc. Citește, Freddie, Recită, de fapt! La asta ești cel mai bun.
................................................................................................................................................

Deci, ceea ce urmează nu aparține autorului articolului, drept pentru care nu va fi schimbată nicio virgulă. Totuși, având în vedere lungimea eseului SF, greu de înghițit într-un articol de presă, mi-am luat libertatea de a vi-l prezenta în trei părți. Adică, în următoarele două zile va fi completat cu restul eseului sf. Dar, va fi vorba de un singur material. Cu alte cuvinte, cine-l citește vineri, să zicem, are povestea completă. 


În anul 3579, pe planeta Gazzali, astăzi încă necunoscută, oamenii erau mai bogați, iar viața era cu mult mai tihnită decât ce trăim noi astăzi, dar, împotriva a ceea ce cred materialiștii, oamenii nu renunțaseră la viața lor spirituală, pe motiv că ar fi, chipurile, avuți. Ba dimpotrivă, toată lumea nutrea o mare curiozitate în privința unor subiecte precum existența și neantul, omul și universul, Dumnezeu și robii săi. De aceea, în cel mai izolat ungher al acestei planete roșii fusese deschis un liceu de Științe Islamice și de Retorică, la care nu erau admiși decât cei mai mintoși și mai sârguincioși dintre elevi. La acest liceu învățau doi prieteni de suflet: acești doi prieteni la cataramă, care-și luaseră numele de Necip și de Fazil, inspirați de Necip Fazil, ale cărui cărți încă pline de prospețime, scrise cu  mie șase sute de an în urmă, pe aceeași temă a raportului dintre Occident și Orient, le citiseră cu admirație, obișnuiau să citească de nenumărate ori opera marelui maestru, Marele Orient, se vedeau noaptea la internat pe ascuns de toată lumea, în patul lui Fazil, aflat sus de tot, se vârau sub plapumă, unul lângă altul, contemplau fulgii de zăpadă albaștri care se făceau nevăzuți pe măsură ce coborau asupra acoperișului de cristal de deasupra lor, asemuindu-i pe fiecare cu câte o planetă dispărută, și tăifăsuiau în șoaptă despre rostul lumii și despre ceea ce urmau să înfăptuiască. 

Această prietenie pură, pe care cei haini încercau s-o întineze cu glume otrăvite de invidie, a sfârșit prin a fi umbrită într-o bună zi. Cei doi s-au îndrăgostit în aceeași clipă de o fecioară pe nume Hicran, care fusese proiectată ca o rază de lumină în orașul acela îndepărtat. Nici măcar revelația faptului că tatăl lui Hicran era ateu nu i-a mântuit de această dragoste fără leac, ba dimpotrivă, dragostea pe care o nutreau față de ea a sporit și mai mult. Așa încât au priceput îndată, din străfundul inimii, că unul dintre ei era în plus pe planeta roșie, că unul dintre ei trebuia să moară și, înainte de toate, și-au promis unul altuia cele ce urmează: acela dintre ei care urma să moară, indiferent care urma să fie acesta, avea să revină după o vreme de pe lumea cealaltă, chiar dacă s-ar fi aflat la nu știu câți ani-lumină, și să-i povestească celui rămas pe lumea aceasta despre ceea ce le stârnea cea mai mare curiozitate - despre viața de după moarte. 

Auditoriul se foiește. Unii nici nu vor să întoarcă fețele către ceilalți. Dau semne de nervozitate.
- Continuă, Freddie, zise generalul Moore, după ce-și aprinse un trabuc. Povestea asta e interesantă, dar parcă am mai auzit-o undeva.

N-au izbutit defel să se decidă cine și cum avea să moară, deoarece amândoi știau că adevărata fericire era să te jertfești pentru fericirea celuilalt. Dacă unul dintre ei, de pildă Fazil, spunea "să ne punem amândoi deodată mâinile neprotejate la priză", celălalt, Necip, pretindea imediat că aceea era o viclenie scornită de Fazil ca să se sacrifice și să moară pentru el, deoarece prin priza de pe partea lui trecea mai puțin curent. Șovăielile de felul acesta, care au durat luni de zile și care i-au făcut să sufere crunt pe amândoi, au luat sfârșit într-o seară, pe neașteptate: când s-a întors de la cursurile serale, Necip a descoperit în patul de sus trupul neînsuflețit al iubitului său prieten, care fusese împușcat fără cruțare. 

În anul următor, Necip s-a căsătorit cu Hicran, iar în noaptea nunții i-a povestit acesteia despre înțelegerea pe care o făcuse cu prietenul său și despre faptul că, într-o bună zi, năluca lui Fazil urma să se întoarcă la el. Hicran i-a spus că, de fapt, ea fusese îndrăgostită de Fazil, că la moartea lui plânsese zile întregi, de i se înroșiseră ochii. și că nu se măritase cu el decât pentru că fusese prieten cu Fazil și semăna cu el. Așa încât n-au mai făcut dragoste și și-au interzis să se iubească până în ziua în care Fazil avea să revină de pe lumea cealaltă. 
Trecând însă anii, mai întâi sufletele, iar apoi și trupurile lor au prins să se dorească fierbinte. Într-o seară, când au fost proiectați din Univers în orașul Kars, spre a face o inspecție, nu s-au mai putut înfrâna și s-au iubit nebunește. Păreau să-l fi uitat pe Fazil, care le chinuia conștiințele ca o durere de dinți. Doar în sufletele lor mai stăruia un sentiment de vinovăție, care devenea din ce în ce mai aprig pe măsura trecerii timpului, iar faptul acesta i-a înspăimântat. Au crezut pe moment că urmau să fie sufocați de un sentiment straniu, amestecat cu teamă, așa încât s-au ridicat amândoi în capul oaselor. În aceeași clipă, ecranul televizorului aflat în fața lor s-a luminat de la sine, iar în cadrul lui și-a făcut apariția, ca o fantomă, imaginea orbitoare și plină de limpezime a lui Fazil. Purta încă pe frunte și sub buza de jos rănile de gloanțe, proaspete și însângerate, pe care le avea în ziua în care a fost ucis. 

- Sufăr nespus, a zis Fazil. N-a rămas loc în care să nu mă fi dus ori ungher pe care să nu-l fi văzut pe lumea cealaltă. 

Freddie s-a oprit, de parcă el însuși ar fi fost emoționat de ceea ce citea. Sesizând momentul, reprezentantul ungurilor urează cu jumătate de voce noroc celorlalți, după care bea o gură de whisky irlandez. Ceilalți zâmbesc sau profită pentru a se destinde un pic. Printre ei, însă, există cineva care nici nu zâmbește, nici nu vorbește. Și nici măcar nu clipește. În schimb, are toate simțurile încordate și urmărește reacțiile fiecăruia în parte. Freddie, care nu prea gustă momentele literare sau de reverie ale șefului său, reia lectura, de data asta cu o voce parcă un pic mai răgușită și într-un ritm ceva mai sacadat: 

Am avut parte de cele mai alese semne de bunăvoință din partea Îngerilor Domnului, și am ajuns în locuri cu neputință de atins ale Tronului Dumnezeiesc, și am văzut chinurile îngrozitoare la care sunt supuși ateii cu cravată, precum și trufașii și colonialiștii care-și bat joc de credințele noroadelor lor, dar cu toate acestea n-am izbutit să fiu fericit, deoarece mintea mea se afla aici, alături de voi. 

Cei doi soți o ascultau pe nefericita vedenie cu uimire și spaimă.
- Ceea ce m-a făcut nefericit ani de zile nu a fost faptul că cei doi urmați să vă aflați fericirea într-o bună zi, așa cum am văzut că s-a petrecut în această noapte. Dimpotrivă, doream fericirea lui Necip mai mult decât îmi doream propria fericire. Iubindu-ne atât de mult, ca niște prieteni ce eram, nu izbuteam sub nicio formă nici să ne sinucidem, nici să ne ucidem unul pe altul. Părea că amândoi ne înveșmântaserăm într-un soi de armură a nemuririi pentru că prețuiam mai mult viața celuilalt decât ne prețuiam propria viață. Ce simțământ minunat! Moartea mea mi-a dovedit însă că greșisem în acest simțământ. 

- Nu! a strigat Necip. Nu mi-am prețuit niciodată viața mai mult decât am prețuit-o pe a ta. 

Oamenii erau mai toți nemulțumiți. 
- D-le Marinescu, zău așa, dacă este o șaradă, spuneți-ne, nu ne țineți ca pe ghimpi! Amfitrionul le făcu semn să se calmeze și, arătându-le ceasul, le-a dat de înțeles că mesajul islamist era pe sfârșite. Freddie, plin de importanță și afișând un zâmbet prostesc de superioritate, reîncepu să peroreze:

Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, eu n-aș fi avut cum să mor, a spus năluca lui Fazil. Iar tu nu te-ai fi căsătorit niciodată cu frumoasa Hicran. Am murit pentru că tu mi-ai dorit moartea în taină, ascunzându-ți până și ție acest lucru. 

Deși Necip a negat din nou acest fapt, năluca nici măcar nu l-a ascultat: 
- Bănuiala că-mi doreai moartea, dar și gândul că ai fost implicat în uciderea mea, când am fost împușcat în frunte și aici, în locul acesta, la adăpostul întunericului nopții, în vreme ce dormeam în patul meu de sus, teama că te-ai înhăitat cu dușmanii nu mi-a dat deloc pace pe lumea cealaltă, a spus năluca. - Necip tăcuse și încetase să o mai contrazică. 

- Nu există decât o singură cale pentru a mă putea izbăvi de această neodihnă și a putea pătrunde în Rai, pentru ca tu, la rândul tău, să te poți mântui de bănuiala acestui păcat înspăimântător, a mai spus năluca. Află cine este ucigașul meu. Vreme de șapte ani și șapte luni n-a fost aflat nici măcar un suspect. Vreau ca aceluia implicat în moartea mea, ba chiar intenționat, să i se aplice legea talionului. Atâta vreme cât ființa aceea abjectă nu va fi pedepsită, nu veți mai avea nici voi parte de tihnă în lumea aceasta pieritoare, pe care o socotiți a fi lumea cea adevărată. 

Năluca a dispărut apoi brusc de pe ecran, fără ca cei doi soți, uluiți și cu ochii în lacrimi, să mai fi avut răgazul de a protesta.

Freddie tace. 
- Asta a fost tot.

La Revedere

Parcă un pic jenați, participanții se salută rece și pleacă, fiecare în țara de origine. Rămași pe loc, generalul și șeful securității unificate interne și externe, se privesc drept în ochi.
- Ce-a fost asta, Dorule? Un proiect de roman? Un mesaj subversiv? Un cod? Sau doar o operă hărăzită a face bani?
- Nu știu, domnule, răspunde celălalt. Dar, voi avea o concluzie în zilele următoare. Deocamdată, plec la București, să petrec câteva zile cu familia mea. Imperiul cere sacrificii, remember?
Cei doi își strâng mâinile și se despart. Generalul rămâne câteva momente singur, își aprinde o țigară, apoi se ridică brusc și apasă un buton:
- O mașină. Plec la aeroport! În timp ce își aranja hârtiile, sună telefonul celular. Privește o clipă ecranul, apoi răspunde.
- Ia zi, Dorule... Ai uitat ceva?
 - D-le General, cred că înțeleg despre ce este vorba. Tocmai am primit un AVERTISMENT