Motto: Îți ofer viața pe care eu nu am trăit-o
Visul la care eu pot doar visa
Un suflet pe care l-am lăsat pustiu
În nopțile albe de așteptare. 
(Viet Phurong, poet vietnamez)

Anul 2286. În prezent

Levadia, Crimeea, Teritoriu Românesc de Ocupație

După plecarea participanților la mitingul din fostul Palat al Țarilor din Crimeea, un individ îmbrăcat în salopetă albastră intră și strânge paharele. Le ia cu grijă pe fiecare în parte și caută să vadă dacă se pot preleva amprente. 

- Hmmm... Unii au purtat mănuși, dar sigur nu toți. Probabil, alții și le-au curățat ei înșiși cu propriile batiste. Îmi rămân mucurile de țigări, dar nici aici nu va fi o treabă ușoară. De altfel, cred că Șeful are deja ADN-ul jigodiilor ăstora. Totul e să regăsesc stiloul cu cerneala specială.

Tipul e blond, cam la 1m80, atletic și poartă ochelari cu rame groase. Evident, doar pentru necunoscători. Agentul neidentificat are o vedere perfectă și se mișcă felin și rapid. Deodată, vede ceva strălucind pe jos, se apleacă și găsește ceea ce căuta. Privește în lumină câteva secunde, pornește înregistrarea și urmărește imaginile timp de un minut.

- Benny a făcut o treabă excelentă. O să-l propun pentru avansare. Înregistrarea este impecabilă. Sunt sigur că Șeful va fi mulțumit și deja știu ce să-i cer ca răsplată. Cred că o viluță pe malul Dunării ar fi un cadou care nu ar costa prea mult Mișcarea de Rezistență. Chiar Benny susține că Guvernul din Umbră are mai mult cash decât cei care conduc El Imperio de los Mil Anos. Ce idioți! Aluzia la Hitler este evidentă...  Să sperăm că vor avea aceeași soartă ca naziștii ăia nenorociți!

Nu vom afla niciodată, însă, unde anume era viluța aceea de pe malul Dunării. Nu de alta, dar bătrânul fluviu străbate atâtea țări și mai este și frontieră naturală între sârbi, croați, bulgari, români etc. 
Trece cam un sfert de oră. Până la urmă, omul nostru părăsește grăbit clădirea, nu înainte de a fi bătut toate codurile de siguranță care i s-au cerut. Vede o mașină galbenă și îi face semn.

- Taxi! Amice, du-mă la Simferopol. Dar, ia-o pe drumul vechi. Pe acolo pe unde era traseul troleibuzului în epoca sovietică. Mergi ușor și nu mă zdruncina. Ai un bacșiș bun dacă apuc să trag și un pui de somn.
Șoferul, un ucrainean cu o ceafă de neam prost, cască plictisit și pornește agale o rablă de Mercedes de acum 80 ani. 

- Străinii ăștia... Vorbesc rusește ca naiba, ucraineană deloc și nu lasă aproape niciodată șpagă. Poate am mai mult noroc cu țărănoiul ăsta. Nici înainte nu mergeau aproape deloc afacerile, dar acum, după război și cu toată administrația asta românească pe cap e chiar faliment curat.

Imperiul Japoniei, Insula Okinawa, într-un bunker militar.

Prezenți: Amiralul Oda, Vice-Amiralul Komura, șeful contraspionajului militar, câțiva ofițeri de rang inferior și mai mulți aspiranți.
- Drona nu minte, d-lor, spune căpitanul Yamaguchi pe un ton serios. De fapt, aici nici nu mai vorbim de drona noastră. Au intrat 30 persoane și au ieșit 31. Nu trebuie să fii prea inteligent ca să realizezi că ultimul care a părăsit clădirea este un spion. 
- După triangulare și focalizare, îl poți descrie pe agentul 007?, întrebă amiralul Oda, cu o grimasă evidentă pe față.
- Presupunem că este rus sau ucrainean, dar ar putea fi foarte bine german, austriac sau bavarez. Oricum, trebuie să luăm imediat o decizie. Dacă ajunge la Simferopol, îl pierdem. E prea târziu ca să-i mai informăm pe români. E acum ori niciodată! 
- Bine, dar pierdem șansa de a-l interoga! Yankeii o să ne mănânce pe toți de vii! De fapt, e treaba românilor, nu a noastră. E evident, și asta de multă vreme, că au o problemă serioasă de securitate. În afară de cea pe care, conform aranjamentelor constitutive, le avem fiecare dintre noi. La ei, după câte văd, informația ajunge și la alții. OK, făcu amiralul. D-le contra-amiral, am nevoie de semnătura voastră și de confirmarea codului rachetei. Sună-i pe chinezi și spune-le că o rachetă de-a noastră va survola Siberia. Imediat! 
................................................................................................................................................
Cinci minute mai târziu, într-un centru de comandă ultra-secret din Insula Sahalin, teritoriu nipon de ocupație. Zona unde sunt ecranele este plină și toată lumea fumează. Un individ anonim bea o gura de sake și se așează la pupitru.
- Coordonatele! I se dau toate datele necesare după care imaginile filmate de drona de deasupra Sevastopolului începe să transmită și în Sahalin. Taxiul galben! Lovește-l imediat, dar ai grijă să nu fie în depășire și nici să nu se intersecteze cu alte mașini.
- Am înțeles, să trăiți, făcu galbenul care apăsă fără nicio emoție pe butonul cu pricina. În secunda următoare, o rachetă sol-sol își lua zborul. D-lor, 15 secunde pâna la impact. Aveți timp să beți ultima gură de sake, e păcat să lăsați ceștile pe jumătate goale, zău așa!
................................................................................................................................................
 
Din nou în Crimeea
 
Un blond într-un taxi vorbește la telefonul mobil.
- Da, iubita mea. Am deja biletele la film. Un remake după "In the mood for love". De fapt, dragă, s-ar putea să fie chiar filmul original. Ce vrei, e greu cu peliculele noi, toți banii au mers la bugetele apărării în toată lumea. Daaa, sigur că mâncăm și pizza...
Au fost ultimele lui cuvinte. N-au rămas pe locul acela decât niște fiare contorsionate și un crater de doi metri adâncime.

Înapoi în Japonia

Amiralul Oda se scoală de pe scaun și își aranjează gulerul, după care, cu un gest afectat își îndeasă chipiul pe capul rotund ca o bilă. 

- Mulțumește-le băieților din partea mea, Komura. Te rog mult, fă tu aranjamentele necesare și acordă-le prin rotație câte o permisie de cinci zile. Eu îl sun chiar acum pe prim-ministru și îl las pe el să-și sune omologii din țările aliate și să-și ia papara. La ce salariu are poate să facă și el barem atâta lucru, nu? Zâmbește complice și părăsește adunarea.

Vice-amiralul Komura privește lung în urma șefului său, după care își toarnă puțină cafea și începe să soarbă tacticos. 
- Nu mi-a plăcut niciodată acest Oda, gândește pentru sine. Nimeni nu știe de unde a venit, nimeni nu știe unde a copilărit, nimeni nu a fost coleg cu el... Parcă e o fantomă! Și chestia asta... Ședința aia era secretă, dar era clar că nu se vor discuta decât noile frontiere și nimic mai mult. De ce ar fi spionat cineva o adunare care era făcută ca să se consume timp și bani și nimic altceva? Și de unde a avut șeful pontul? Drona noastră ar fi trebuit să fie deasupra Moscovei astăzi. Cine ar fi putut modifica traseul?

Se ridică în picioare, după care iese din încăpere. Își caută mașina, descuie portiera și intră în mașină. Totuși, nu atinge cheile care se aflau în contact. Așteaptă. După câteva minute de așteptare, portiera din spate se deschide și în spate se așează cineva. După mirosul parfumului extra-fin, Komura își dă seama că în spatele său este o femeie. 

- Du-te la Tokyo diseară, Klara. Fă în așa fel încât să fii remarcată de Oda. Sigur îl găsești la Filarmonică. Va fi în uniformă, îl vei recunoaște imediat. Nu trebuie să afli ceva anume. Vreau doar... Komura ezită câteva secunde. Vreau doar să știu în ce ape se scaldă. Te pricepi la asta și ai la dispoziție o lună de zile.
Femeia nu zice nimic. Știe foarte bine ce are de făcut.

China, Anul Maimuței, aceeași zi

Doi asiatici beau bere într-o cârciumă de fițe de lângă Orașul Interzis. Soarele tocmai se pregătește să apună deasupra capitalei Beijing. Cei doi privesc reflexia cerului roșietic pe rămășițele Marelui Zid. 

- Zici că "Mao" tună și fulgeră în plin Consiliu? 
- Da, făcu celălalt. Se pare că o rachetă a survolat rahatul ăsta de Imperiu de Mijloc acum exact o oră. Mai mult ca sigur că a fost japoneză. Oricum, bossul discută de o oră la telefon cu americanii și spumegă de furie. Cred că va fi nevoie de mai mult de câteva fete ca să se liniștească. Din câte am înțeles, e deja în pragul apoplexiei.
- Nu vreau să știu mai mult. Spune-mi doar când crezi că vom avea un comunicat oficial. În țara asta afli mai multe din minciunile oficiale decât din nenorocitele astea de zvonuri pe care tot ei le lansează.

- Mda. Trebuie să admit că departamentul D e bine pus la punct în țara asta. Dezinformarea i-a imbecilizat total pe acești numai trei miliarde de urși panda. 

Cairo, seara. Centrul rezistenței islamice anti-imperiale

Mai mulți bărbați sorb un ceai verde aproape de Moscheea Albastră. Tăcerea este absolută. Deodată, glasul muezinului sparge tăcerea. Vocea sa tânguitoare alunecă pe ziduri îndemnându-i pe fideli la post și la rugăciune.
Din semi-întuneric se apropie o umbră înfășurată în zdrențe. Privește speriat în jur, apoi, încurajat de pacea care domnește asupra cartierului, se așează lângă ceilalți și începe să se roage cu ochii închiși.

- Salamalekum, Ali, spune un bărbat cu barbă neagră.
- Salamalekum, învățătorule.
- Pacea fie cu tine, Ali. Ai ceva pentru mine?
- Am. Dar, nu-i tăia capul celui care aduce vești proaste. Omul nostru din Kiev a murit. Deocamdată, nu știm dacă a apucat să transmită vreun mesaj sau nu.
Învățătorul tace. Nimeni nu îndrăznește să spună ceva. După câteva minute, cel numit Învățătorul se scoală, își aranjează un pic veștmintele și spune ca pentru sine.
- Asta știam deja. Credeam că vii cu ceva nou. 
Învățatorul pleacă mergând agale către țărm. Două umbre îl urmăresc până la banca pe care aceasta se așează și își privește ceasul. Cei doi se apropie și rămân respectuoși în picioare.
- Cred că se întâmplă. Nu știu dacă s-a pornit deja sau nu. Dar, nu mai poate întârzia mult. Vremurile se schimbă. Yankeii au o nouă generație de sacrificiu. 

Exact 11 ani mai devreme, undeva în fosta Iugoslavie
Zeljko își închide videofonul după care intră în cimitirul sârbesc din orașul Knin din Croația. Respiră adânc, aprinde o lanternă și începe să caute ceva. Până la urmă, găsește ceea ce căuta. Este doar un mormânt banal lângă care se înalță o cruce veche de lemn. Zeljko îngenunchează și sărută crucea cu fanatism. Pe urmă, se caută prin buzunare și scoate o sticluță cu ulei sfințit adus de la o mânăstire ortodoxă din Macedonia. Toarnă ulei într-o candelă și, după ce așteaptă câteva clipe, aprinde un fir subțire.

- Doamne, te rog, ajut-o pe Amalia. A suferit destul, poate prea mult. Fă barem să nu fi fost degeaba. Nenorociții ăia i-au furat părinții, i-au distrus copilăria, au privat-o de un cămin al ei. Tot ce i-au dat a fost suferință și umilință. I-au pângărit corpul și fecioria, i-au murdărit gândurile și au educat-o în așa fel încât să fie una de-a lor și să servească Imperiul. ȘTIU că undeva au greșit ceva, Amalia a rezistat și a strâns din dinți în fiecare secundă, lacrimile i-au secat, dar a rămas aceeași ființă blândă și demnă dintotdeauna. I-am fost mentor atât cât am putut să mă implic fără să mă simtă criminalii ăia și Marele Maestru. Sunt sigur că țara asta ar avea o șansă dacă se vor păcăli și o vor alege pe ea. Orbește-le pe bestiile alea care nu fac decât să distrugă Planeta. Sunt sigur că fata asta este Cea Aleasă. Nu are niciun sprijin, nici măcar pe mine nu mă mai are. Dar, dacă vine în Croația, mă va avea barem pe mine. LUMEA VA FI MAI BUNĂ! AMALIA VA CREA O LUME ȘI O UMANITATE DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA EI! 
Zeljko nu mai poate continua. Lacrimile s-au transformat în hotote. Se întoarce și iese din cimitir, după care intră grăbit în hotel. Sună la recepție.

- Băiete, zise el în americană. O sticlă de whisky la mine în cameră, te rog. Sau stai așa... Adu direct două!
- În felul acesta, mă voi trezi DUPĂ. Își privi ceasul și calculă ora de la Washington după diferența de fus orar. Clatină din cap neputincios. Ei, chiar dacă mă scol la o oră nepotrivită, am medicamentele de somn la mine. Înalță încă o dată fața către cer într-o implicare mută, pune sticla la gură și începe să bea. Înainte să adoarmă îi trece prin cap ultimul gând conștient.

- De fapt, soarta mea depinde de Amalia. Dacă ea pierde, sunt un om mort. Dar, ce mai contează? Cine sunt eu? Just nobody. 
Este miezul nopții și Zeljko Markovic, șeful securității republicii unificate a Ungariei și a Croației doarme dus. 

Washington, Centrul Aliat Unificat

O cameră goală și un crucifix atârnat pe perete. Atât și nimic mai mult. Ba da, mai e ceva. CINEVA, de fapt. O mogâldeață îmbrăcată într-un fel de sac este îngenuncheată și se roagă cu fanatism. Amalia are 16 ani, azi a devenit majoră și este de confesiune romano-catolică. În mod curios, cuvintele ei, spuse în șoaptă în limba latină, seamănă destul de mult cu cele rostite undeva într-un cimitir din Croația.
- Sfântă Fecioară, te rog ajută-mă. Fă-i pe criminali să mă aleagă pe mine. Voi ști să fac lucrarea Domnului și să-i fac fericiți pe oameni. Sunt născută pentru a face bine, vreau doar șansa să îți pot demonstra ție, Doamne, că pot face acest lucru. Nu mă voi răzbuna niciodată, zâmbetul și surâsul vor fi răzbunarea mea. Voi vorbi săracilor cu duhul blândeții și bogaților cu tonul meu, răutăcios și aspru... Îi voi convinge că o viață în modestie și în respectul celorlalți va fi o viață lungă și împlinită. 

Se ridică brusc în picioare. Tremură și este slăbită. Ține post de câteva zile și bea doar apă.  Se întoarce din nou către crucifix.
- Sfântă Fecioară, vreau doar să plec de aici! Vreau să fug pe o pajiște verde și să am un cățel. Vreau să spun o dată în viață "Te Iubesc!" Vreau să iubesc și să fiu iubită. Dacă nu voi fi eu cea aleasă, fă barem să mor într-o singură secundă. Sau măcar fă ceva și oprește-le pe animalele astea! Nu pot să cred că aceste creaturi sunt născute din noi. Nu sunt de-ai noștri. Lasă-mă să încerc să dau lumii ceva mai bun decât bestialitatea care sălășluiește în acești nouă nenorociți. 

De undeva se aud zgomote. Ușa cea grea de deschide și în pragul ei apare chiar Marele Maestru. 
- Vino, Fiica Mea! Ia-mă de mână. Te voi conduce în Sala de Ședințe. Peste cinci minute va avea loc votul. Am hotărât cu toții, de comun acord, că trebuie să ținem cont de anii în care ne-ai fost ucenică și că ai dreptul să asiști personal la numirea sau la mazilirea ta. Va fi corect și va fi vot deschis.
Amalia îl ia de mână pe Marele Maestru și părăsește încăperea.

Budapesta, exact cu cinci minute mai înainte de începerea votului

Aflat pe malul Dunării, Arpad Gorbicz, șeful securității ungare, AVO, discută la telefon cu președintele Ungariei, Miklos Horvath. Parcă, totuși, Arpad este concentrat mai mult la partida sa de pescuit decât la discuția cu șeful statului maghiar.
- Mikki, stai calm. Alegerile pentru Croația nu ne pot influența prea tare. Din surse locale, îți spun că fantoma noastră de pe teren consideră că americanii sunt nemulțumiți de leadership-ul de la Zagreb și vor schimbări. Cum, ce ziceți? Da, ar putea fi chiar constituționale și de structură. Pe scurt, se pare că ar dori ca partenerii noștri să redevină un Regat. 
Pauză...
- Evident că vor numi un prinț retardat sau o prințesă ușuratică care nu pot avea niciun fel de putere politică reală. Cel mult, îl puteți plânge pe Președintele Croației, va trebui să demisioneze imediat. Oricum, vă promit o ladă de șampanie în timpul discursului de adio. Un  încrezut nenorocit! Mira-m-aș să nu-i organizeze băieții și un proces. Prea a furat, lua-l-ar... 
O nouă pauză...
- Nu, nu cred că e bine să ieșim din Uniune. Fără Croația, veți redeveni Amiralul fără flotă. Ca Horthy... Ah, nu, sigur! Vă puteți lua un iaht și să vă dați cu el pe Balaton! Glumesc, bineînțeles!
De fapt, D-l Gorbicz nu glumea deloc. Pur și simplu nu-l putea suferi pe președintele maghiar.
- Bun, vă salut! Sigur că da, cum aflu numele alesului, vă sun imediat. Dar, gândiți-vă cum tremură cârnații ăia din Croația. Ce n-aș da să le văd fețele!
Gorbicz zâmbește sadic. Este printre puținii oameni de pe Planetă care ȘTIU cine va conduce Croația. Cel puțin pe hârtie. "Americanii nu sunt proști. Nu vor lăsa niciodată pe cineva necontrolat într-o zonă care le este lor dragă. Iar Adriatica și puternica Croație sunt al naibii de atractive. Oricum, mai atractive decât Budapesta și Balatonul la un loc". 

Vatican, Piața Sfântului Petru

Papa Lucrețiu al IX-lea stă ca pe ghimpi. Simte că inima îi dă niște palpitații periculoase. Se întoarce către Giaccomo, principalul său consilier politic.
- Giaccomo, it's time! Crezi că fătuca noastră are vreo șansă? 
Sfântul Părinte o cunoaște pe Amalia de când era mică și a binecuvântat-o de mai multe ori, atunci când Cei Nouă Magnifici i-au permis acest lucru. 
- Are ochii aceia negri care răspândesc numai bunătate în jurul ei! Giaccomo, privește cerul și spune-mi dacă vezi vreun semn. Simt că înnebunesc. O vreau pe Amalia la Zagreb!
Giaccomo este un bătrân venerabil de 80 ani și cam greu influențabil. Înalță privirea și privește cerul înstelat cu multă atenție. Totuși, nimic interesant pe cerul de vară. Exact când se pregătea să îi spună asta Șefului Bisericii Catolice, din interior se aude sunând un telefon. 
- Lasă-l să sune, Monseniore. S-a întâmplat DEJA! Dar, dacă tot mi-ați pus întrebarea, atunci trebuie să vă răspund. Noblesse oblige!
După care, în binecunoscutul său stil teatral, îl privește pe Papa în ochi și spune sentențios:
- Luminăția-Ta, Zeii o vor pe Amalia!
                                                  - Va Urma -