ascultă articolul

Icoana Maicii Domnului „rugul aprins”, sărbătorită la 4 septembrie, în aceeași zi cu Proorocul Moise, are la bază o relatare biblică a Vechiului Testament: În capitolul 3 din Ieșirea, Dumnezeu i se arată lui Moise pe Muntele Horeb, din mijlocul unui rug care „ardea, dar nu se mistuia”:„Şi depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia." (Ieşire 3, 1-2)

Din centrul rugului i-a vorbit Însuşi Dumnezeu. Moise a aflat, astfel, că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană și numele Domnului: „Eu sunt Cel ce sunt". (Ieşire 3, 14)

Biserica a considerat imaginea rugului nears  prefigurarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naşte pe Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară şi după naştere. Această idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la vecernia sâmbetei, pe glasul 2), şi, dar și în iconografie.

Una din cele mai vechi reprezentări ale Icoanei Maicii Domnului „rugul aprins”, o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt.

În prezent, majoritatea icoanelor reprezintă „rugul” într-un mod simbolic. Este reprezentat sub formă de stea cu opt colţuri, compusă din două romburi suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul.

Pe fiecare colţ al stelei roşii, apar zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) şi vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan). În celelalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri.

În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise, Sfinţi Arhangheli şi rugul (Ieşire 3, 2); în alt colţ Profetul Isaia şi serafimi cu cărbunele aprins din profeţia sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra, profeţie a acestuia (Iezechiel 44, 2) şi în ultimul colţ, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ţine, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micşorate, care urcă de la pământ la cer, pe cei credincioşi. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare şi „mlădiţa lui Iesei" (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului din care răsare „Vlăstarul" divin.

Este cunoscută o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului „rugul aprins". Un martor a văzut-o acolo și a fost impresionat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii.
Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului „rugul aprins” au fost pictate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina străvechiului rug, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.

Icoanei Rugul Aprins i-a fost dedicat și un Imn-Acatist, unul dintre cele mai frumoase imnuri scrise vreodată în limba română. Scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, care s-a călugărit la mănăstirea Antim, cu numele de monahul Agaton, Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost corectat şi stilizat la Sfânta Mănăstire Rarău, în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când poetul era stareţ şi primise marea schimă monahală, sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor.Acesta făcea parte din Mişcarea „Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins" îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins" a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist. (sofianboghiu.blogspot.gr)