„Când spui homeles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană. Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul). Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că... o merită. Vina îi aparține întru totul. În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv. Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze”. (Ciprian Voicilă).

 

Prin amabilitatea autorului, ActiveNews vă oferă un scurt fragment din cartea  „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”. Cartea poate fi achiziționată de la Târgul de carte Gaudeamus 2016- standul Muzeului Țăranului Român: ROMEXPO, pavilionul central, nivel 7.70, standul 393. 

 

Cum l-am cunoscut pe Eugen Arsenie, fostul bodyguard al Elenei Ceaușescu 

18 mai. Ora 19. Plec de la Muzeul Țăranului. Trec vizavi, prin fața Bisericii Mavrogheni, ca să-i salut pe mai vechii mei cunoscuți, Doru Alexandru și Doru Marcu, oameni ai străzii. Nea Doru Alexandru vorbește, mai într-o parte, cu un bătrân îmbrăcat de sus până jos în blugi: șapcă, geacă, pantaloni, toate albastre și uzate. Mic de statură, cu o privire de un albastru spălăcit. E știrb și are o căutătură specifică celui obișnuit să evalueze permanent oamenii și situațiile. Când mă apropii de el, mă întreabă: „Știi ce am fost eu?” Se întoarce spre nea Doru: „Ia spune-i tu, Dorule!” „Eugen –mă pune în temă nea Doru Alexandru –a făcut parte din garda Elenei Ceaușescu”. „Ce coincidență!”, îi zic. Mă explic: „Am fost zilele trecute la Samusocial și doamnele de-acolo mi-au vorbit de dumneavoastră. Urma să vă sun”.

Odată introducerea făcută, Eugen mă invită să îl însoțesc… la garsoniera lui. Plec, așadar, însoțit de el și de nea Doru Alexandru. Flancat de amândoi, unul în stânga mea, celălalt în dreapta. Trecem precipitat strada, mai, mai să ne calce mașinile care trec dinspre Piața Victoriei spre bulevardul Aviatorilor. Noi o luăm dinspre Parcul Kiseleff către strada Paris. Mergem pe niște străduțe alambicate până în dreptul Ambasadei Poloniei, situată lângă Aleea Alexandru. Fix vizavi de ambasadă văd o Dacie 1300, albă, decrepită, mâncată de rugină și de trecerea inexorabilă a timpului. „Asta e casa mea”, zice nea Eugen, indicându-mi cu mâna mașina. „O am de la soacră-mea”.

Descuie mașina și scoate din ea o carte veche, hărtănită, cu coperte albastre, cartonate. „Când ești născut?”- mă întreabă. „În ´78”, zic. „Ești mic, mă. Tu știi ce-i asta?”

Îmi arată o hartă a României Mari, luată dintr-un atlas geografic. Scoate din mașină și un alt atlas geografic-istoric editat în 1935. Vrea să mi le dea ca donație pentru muzeu, cu o singură condiție: să scrie „donat de Arsenie Eugen”. Ca să îmi arate că lucrurile sale depozitate în Dacia 1300sunt în siguranță, îmi spune confidențial, râzând totodată: „Aicea sunt camere de luat vederi”. Asta pentru că în jurul nostru sunt mai multe ambasade: Ambasada Filipinelor, a Mexicului, a Uruguay-ului…

Îl întreb cum de și-a ales să stea în acest loc atât de bine supravegheat. „Păi, unde am lucrat în viața mea? Oare am fost prost? Cunoșteam locul de dinainte. Când am fost pe gardă știam fiecare străduță”. A fi „pe gardă” este o expresie care trimite la perioada în care Eugen Arsenie, născut în 1948, în Botoșani, a făcut parte dintre bodyguarzii motocicliști din garda Elenei Ceaușescu. „M-a racolat. Puneam spițele la motorete, la motociclete”. A fost „racolat” încă din 1963, de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Îl întreb după ce criterii te „racolau”. Îmi răspunde prompt: „trebuia să fii prost și să ai putere”.

În timp ce vorbim, nea Doru Alexandru destupă o sticlă de vin alb, bea din ea și mi-o întinde și mie. Eugen Arsenie îl bruschează: „Stai, bă, să-i desfacem alta, poate i-e scârbă să bea după noi!” Simt că asta e o probă inițiatică pe care dacă o ratez, nu voi avea parte din partea lor de suficientă încredere și de acea deschidere umană care face dintr-un schimb de replici un dialog real, iar dintr-o întâlnire accidentală, una fertilă, cu sens . Așa că… beau din sticla din care a sorbit câteva clipe mai înainte nea Doru și i-o trec mai departe lui Eugen Arsenie. Acesta scoase din mașină un articol apărut într-un ziar de scandal, Cancan,și mi-l întinde ceremonios, ca pe o carte de vizită. Citesc, cu glas tare: „ Fostul bodyguard al Elenei Ceaușescu trăiește de șaisprezece ani într-o dubiță. După ce i-a salvat viața Elenei Ceaușescu, bătrânul Arsenie a ajuns pe străzi și trăiește dintr-o pensie de aproape cinci milioane. De mai bine de șaisprezece ani, maiorul în rezervă Eugen Arsenie, care a făcut parte din escorta Elenei Ceaușescu, locuiește într-o dubiță din apropierea sediului central al PDL. Bucureșteanul a povestit, în exclusivitate pentru Cancan, că a ajuns pe stradă, după ce a suferit un accident teribil, în încercarea de a o salva pe soția dictatorului dintr-un atentat. Răzvan Radu Eugen Arsenie locuiește în buricul capitalei. Pe strada Tirana, numărul... B-26-JFH. Acesta este numărul de pe plăcuța de înmatriculare a mașinii, care s-a transformat în casă de mai bine de șaisprezece ani. Povestea bătrânului este de-a dreptul dramatică: <<Am venit în Bucuresti prin ´63. În timp, am ajuns în coloana de motocicliști ai familiei Ceaușescu. Eram douăzeci și cinci atunci, din care azi doar patru mai trăiesc>>. Până la 18 noiembrie 1988, lucrurile i-au mers de minune: avea un apartament în Piața Națiunilor Unite, o soție, un băiat, salariu mare, își cumpărase cu 6.000 de lei o dubiță nouă.”

Citesc în continuare, întrebându-mă cât la sută din ceea ce este scris acolo este realși cât fabulație menită să suscite interesul publicului credul: <<În ziua aceea neagră mă aflam în dispozitiv, în spatele mașinii în care se afla Elena Ceaușescu. Pe la fosta ambasadă a Rusiei, unde e acum cea a Canadei, a apărut un Mercedes negru care s-a îndreptat cu viteză spre spatele mașinii oficiale. Eu m-am tras în apropierea portierei, unde se afla Elena, iar Mercedes-ul m-a lovit din lateral și am fost strivit. Și Elena a fost rănită și a purtat o perioadă ghips>>. După ce a fost zdrobit între două mașini, bărbatul a stat optzeci și șapte de zile în comă. Când și-a revenit, a aflat că soția băgase divorț și că a fost pensionat pe caz de boală. <<Totuși, nu mă plâng. Primesc mâncare de la un restaurant din apropiere, că patronul a fost coleg cu mine și mă ține el pe mâncare, am o toaletă ecologică lângă mine și mai am si o pensie de vreo 449 de lei”, a mai adăugat bătrânul, resemnat>>.”

În timp ce sticla de vin trece de la unul la altul, îmi povestește și mie, pe scurt, cum s-a întâmplat accidentul care i-a adus întreaga nenorocire, destrămându-i viața. Se îndreaptă din nou spre casa-mașină și revine la noi cu un număr vechi din Scânteia, pe a cărei primă pagină îl văd pe Ceaușescu, iar în plan secund remarc niște indivizi destul de tineri, îmbrăcați la costum. Mi-l arată pe unul dintre ei și îmi spune: „Uite, aici eu sunt”.

Mai târziu, pe lângă noi trecu un străin cu un câine. Este ora la care stăpânul său îl scoate la plimbare. Eugen Arsenie i se adresează într-o engleză aproximativă. „E ambasadorul Olandei”, mă lămurește după ce câinele și stăpânul au dat colțul.

Îl întreb cum de a ajuns el, fostul maior, să trăiască pe stradă. Îmi spune că pe Aleea Alexandru a stat într-o casă cinci ani și când a murit bătrânul proprietar, fiul acestuia l-a evacuat forțat.

Înainte să ne despărțim, Eugen Arsenie îmi dă numărul lui de mobil. Voi reveni, cât de curând pentru un interviu amplu. Vreau să fac și niște fotografii în zona în care a ales să stea, și mai ales mașinii Dacia, cu numărul de înmatriculare: B-26-JFH.

Între timp, verific la Samusocial o parte din informațiile culese de la el, despre el. Doamna Elena Adam, asistent social și coordonator de proiecte în cadrul acestei instituții, îl cunoaște și îmi confirmă autenticitatea cazului. Ba chiar mă roagă ca atunci când îl voi revedea, pentru interviu, să îl întreb dacă își mai amintește de ea. 

Aici se încheie pagina mea de jurnal de teren. Interviul cu Eugen Arsenie nu a mai avut loc. De câte ori am încercat să ne vedem, l-am aflat într-o avansată stare de ebrietate, indiferent de ora la care l-am contactat telefonic: dimineața, după-amiaza sau seara. Dar nu îl judec. Ceea ce nu înțeleg așa-zișii oameni normali, care se bucură de un anumit statut în societate, este că pentru un adult al străzii, de la un anumit punct al existenței sale încolo alcoolul devine un ingredient absolut necesar vieții în spațiul public. Altfel nu ar (mai) putea rezista acolo.

Înainte de a încheia acest scurt subcapitol simt nevoia să vă mărturisesc sincer – deși sunt convins că sună patetic – faptul că întâlnirea cu acești oameni ai străzii m-a copleșit de fiecare dată. Poveștile lor de viață sunt dramatice și tragice, de cele mai multe ori. Prea tragice pentru un om obișnuit să privească lumea și viața prin niște cadre fixe, în care fenomenele se desfășoară coerent și în care există totuși un raport echilibrat, echitabil între bine și rău, ordine și dezordine, virtute și abjecție. Contactul îndelungat cu realitatea străzii îți poate răsturna alarmant sistemul de referință, punctele cardinale ale existenței pe care ți le-ai definit și care te ajută să te orientezi eficient în realitatea ta cotidiană.

În plus, nu poți sta placid, lipsit de reacție, în fața unui om care ți se plânge că nu are bani să își cumpere medicamentele absolut necesare sau care îți mărturisește, plângând, că s-a săturat de viață. În timp ce îl asculți, simți cum din adâncul sufletului tău se ridică la nivelul conștiinței, odată cu un sentiment de revoltă mută, probleme insolubile, unele de natură etică. Ce drept am eu să îl determin pe omul din fața mea să își povestească și să își retrăiască, astfel, experiențele dureroase, traumatizante? Cum îl pot ajuta? După fiecare întâlnire am plecat cu sentimentul neputinței în fața nedreptății sociale care li se face oamenilor străzii și cu senzația că, la rândul meu, nu le pot ușura povara existenței, în mod real și eficient.

În cel mai bun caz, pe oamenii străzii, noi, indivizii izolați, îi putem ajuta doar să mai reziste o vreme acolo, în stradă. Nu ne stă, din păcate, în putere să îi smulgem de la periferia societății, să le oferim un serviciu, o casă și, în acest fel, să îi resocializăm. Să le redăm existența socială.

În final, m-am despărțit de ei cu sentimentul neplăcut că nu am fost decât unul din lunga serie de „profesioniști” care le-au acordat atenție doar atâta vreme cât existența lor stradală le-ași mi-a stârnit interesul. Jurnaliștii și-au scris articolele, reporterii TV și-au realizat emisiunile despre oamenii care trăiesc pe stradă sau în canalele Bucureștiului, eu mi-am scris cartea despre ei. Însă ei au rămas tot acolo, în stradă. Și sunt condamnați, de un stat care aproape îi ignoră, să moară acolo, în stradă.