ROBERT CAHULEANU – POETUL CANALULUI MORȚII

     „Frumosul românesc prin suferință,

     dăinuire, jertfă, cruce și înviere este

     ataraxia marii înțelepciuni cosmice!”

                (Dan Botta – 1907-1958)

Suferința înțeleasă ca una dintre cele mai mari virtuți creștin-ortodoxe, întrupată în aureola mistică a sufletului credinciosului mărturisitor peste care se pogoară harul Duhului Sfânt, conlucrează la desăvârșirea celorlate virtuți divine, credința, nădejdea și dragostea întru Adevăr, Libertate, Frumos, Iubirea de Neam, de Natură, de creație.

Flacăra Suferinței este întețită ca un Rug Aprins de focul continuu al RUGĂCIUNII.

Cele două fenomene, Suferințași Rugăciunea, asociate cu faptele suprafirești, dăltuiesc în Omul cu sufletul frumos și curat, geniul spiritului, cu gena specifică, hărăzită de DUMNEZEU, cea a artei pure, a poeziei mistice, a filosofiei metafizico-mistice, a înaintevederii (o supraharismă a celor mai mari mistici), a înțelepciunii, a științei religioase (invenția, descoperirea), a teologiei cu cele șapte laturi fundamentale: filocalia, isihasmul, sofianismul, terapia ortodoxă-vindecarea, facerea de minuni, martiriul, sfințenia și prozaca artă, cu suișul ei, eseul mistic etc.

Sub acoperământul acestei AURORE POLARE a Suferinței și Rugăciunii, s-a declanșat în omul haric, IUBIREA divină, care a revărsat în el, în creația sa, Cascada spiritului, de o înaltă vibrație cerească, ce va încununa în gena hărăzită, SUBLIMUL.   

Așa, s-a născut în Infernul concentraționar ateu din România Penitenciară, Cercul isihast – Mărturisirea mistică, Paradisul mistic al POEZIEI religioase, Filosofia creștină sofianică, Teologia ortodoxă filocalică, Arta religioasă prin excelență.

La fel de paradoxal și antinomic, POEZIA creștină a urcat suferința Golgotei românești, țâșnind din brațele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.

Cele două Taine ale Frumuseții divine: RUGA și POEZIA creștină au ridicat credinciosul de la hotarul supraviețuirii spre bolțile azurului sublim al revelației.

În infernul concentraționar al României Penitenciare, Rugăciunea permanentă, Poezia continuă, Harul preoților, monahilor, Spirituljertfelnic al teologilor, filosofilor, oamenilor culți și de cultură ortodoxă, hărăziteAleșilor lui Hristos și ai Maicii Sale au salvat, au tămăduit, au convertit (încreștinat, reîncreștinat), au înnobilat și au desăvârșit Omul creștin ortodox, în Cetele celeste ale celor persecutați și prigoniți din Gulagul românesc, așezâdu-se mistic, FIECARE în RÂNDUL CETEI sale cerești.

Așa, ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe Marii Poeți ai Crucii: Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Virgil Mateiaș, Ionel Zeană, Constantin Aurel Dragodan, Virgil Maxim, Ion Omescu, Petru Baciu, Constantin Oprișan, Vasile Blănaru-Flamură, Mihai Buracu, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dumitru Oniga, Zorica Lațcu-Maica Teodosia, Eugenia Indreica Damian și încă mulți alții...

Dar, cei care au încorporat întreaga Țară, prin universul poeziei lor cu sufletul de dor și durut, au fost Radu Gyr, Andrei Ciurunga și Nichifor Crainic.

Andrei Ciurunga a fost prin excelență Poetul consacrat CANALULUI românesc.

Andrei Ciurunga (1920-2004) s-a născut în Basarabia, în orașul Cahul, într-o familie de coloniști germani, cu numele de Robert Esenbraun. La Cahul a urmat școala generală și liceul (ultima clasă a absolvit-o la Bolgrad). Efectele războiului l-au împins cu familia la Brăila. Calvarul lui Robert poartă semnătura anului 1945, grație articolului anticomunist publicat în ziarul „Expresul”. După eliberare, în primăvara anului 1947, lucra ca redactor la ziarul „Ancheta” (nume predestinat) din Brăila. Fără acordul cenzurii, tânărul basarabean a imprimat câteva zeci de exemplare din placheta de poezii, „Poeme de dincoace”. Un iuda l-a turnat la securitate și astfel, redactorul Anchetei, devine anchetat în Februarie 1950, în București. Fără probele plachetei (n-au fost găsite exemplarele), securitatea s-a folosit totuși de volumul „Cîntece de dor și de război”, apărut în timpul războiului la Chișinău, în care afirma, ca orice mare Român, „dreptul tuturor românilor de-a se uni într-o singură țară.”

Nici nu se putea ceva mai nimerit pentru condamnare. A primit patru ani de muncă silnică. Din Capitală a fost închis la Jilava, apoi transferat la Canalul Dunărea – Marea Neagră, în lagărul Peninsula, pe care Robert din Cahul, Cahuleanul-a transformat într-o Oază a spiritului liric religios, devenind astfel, marele Poet creștin Andrei Ciurunga, cel de-al doilea pseudonim literar, care i-a adus cununa de aur.

Poeziile sale au fost mai întâi grăite și încrustate pe fruntea carpatină a spiritului.

Omulețul firav ca un lujer de dovleac, mic, aproape cât o statuetă de muzeu, dar un gigant celest al spiritului, creației, cu o pereche de ochelari cu 22 de dioptrii, peticele de hârtie cât cartea de joc ori mai mici, ciotul de creion cât un muc de lumânare, scrisul mărunt și înghesuit au alcătuit marea sa OPERĂ de elaborare artistică.

Am avut privilegiul celest să-l cunosc, să-l înțeleg, să-l îndrăgesc, să-l mărturisesc.

Genialul Poet Andrei Ciurunga și-a încununat CANALUL Gulagului dobrogean, al Suferinței tuturor oropsiților politic și religios cu LAURUL celor 55 de poeme de mare rafinament, care s-au răsfrânt peste universul creației sublime.

Fiecare dintre poemele sale de aur, semnate Robert Cahuleanu, au fost ascultate, memorate și transmise mai departe de zeci de ori de camarazii de chin, de dor, de rugă și sacrificiu din coloniile – lagărele  morții: Peninsula, Coasta Galeșului, Salcia/ Sălcica, Poarta Albă, Tașaul, Noua Culme, Periprava, Columbia ș.a.  

În toate închisorile, în toate penitenciarele, în toate lagărele și deportările de pe întreg cuprinsul Patriei însângerate au vibrat cu suspine de sânge, dar și cu lumină de har poeziile celor trei Titani, Radu Gyr, Andrei Ciurungași Nichifor Crainic.

Mântuitorul Hristos L-a încredințat ocrotirii Prietenului Său, Apostolul Andrei – Izvăbitorul dacoromânilor și Darurilor Duhului Sfânt, care au picurat în harisma profetică a geniului, devenind a doua sa natură, firească-suprafirească.

Robert Cahuleanu crea într-o simplitate sacră, cu ușurința cu care privea, auzea, grăia, mergea, respira, se minuna, gândea, simțea, cugeta, cânta, binecuvânta.

Cu Potirul plin al harului pogorât de la Mângâietorul, geniul Basarabiei-Prințesa Fiică a Dacoromâniei, și-a motivat Poemele Cumplitului Canal(1950-1954),  darurile sacre, privilegiul cu care a fost hărăzit de Înțelepciunea divină, smulgându-l din hățișurile dramei, din catacombele tragediei, pentru a-și proteja fiecare vers, fiecare rimă, fiecare strofă, fiecare cântare din spațiile deșarte ale gulagului dobrogean, care au odrăslit, au înmugurit, au înverzit și au dat rodul lor sublim, înrâurind o Colonie, un Gulag, o Țară și alte meleaguri, în cântarea primului poem:

Așa le-am scris

  „Am scris așa cum prea puțini avură

  norocul meu de-a scrie și de-a fi:

  neputincios în scrîșnete și ură

  și neînstare încă a iubi.

  Am scris pe brînci, pe coate și pe burtă,

  tîrîndu-mă cu fiecare vers.

  Lumina lunii, uneori prea scurtă,

  nu prididea să mă urmeze-n mers.

  Dobrogea mea cu spații imobile

  mi-a dat iluzii de pustiu Parnas,

  și-un vagonet de tablă, pe rotile,

  mi-a fost și crud și credincios Pegas.

  În loc de muze albe, diafane,

  venit-au iele, scorpii și stihii

  și-au stat cu mine noaptea de plantoane,

  otrăvuri noi să-mi toarne-n insomnii.

  Pe file de pământ cît o moșie

  am pus lopata – uriaș condei,

  avînd alături călimara vie

  a sângelui vărsat de frații mei.

  Am scris pe lutul roșu la Mamaia,

  pe piatra albă la Ovidiu – și

  pe lutul negru, înmuindu-l ploaia,

  la Tașaul, în fiecare zi.

  Cînd spulbera în stepa largă vîntul

  cu mari primejdii pentru scrisul meu,

  ca să nu-mi zboare de pe șes cuvântul,

  puneam tampon anrocamentul greu.

  Așa i-a fost sortitul să apară

  cărții de-acum, pe care-o sloveniți,

  și cititor să-i fie prima oară

  frățescul meu popor de osândiți.

  Necunoscuți prieteni de departe,

  curatei file dați-i crezământ

  și țineți minte că această carte

  a fost odată sânge și pământ.”

Poetul Dorului de Sus și-al Suferinței de jos și-a scris acele poeme – psalmi, acele sfere diafane, acea polaritate între suferință și sublim, acea dialectică întru pământ și cer, acea filocalie întru apă și sânge, acea simetrie ermetică în care fiecare vers a fost sculptat cu rigoare de diamant la flacăra sufletului – Rug aprins, cu mâna incandescentă, bătătorită, sfârtecată, încrustată în degetele noduroase ca niște rădăcini smulse din viața lor, unde rănile albăstreau deja, oasele transparente.

Aceste mîini

  „...Hei, degetele noastre noduroase

  au pietre scumpe de rubin pe ele

  din rănile ce-ajung pînă la oase

  și bătături în jurul lor – inele.

  Iar palmele ni-s aspre și amare

  ca un ogor înțelenit de-un veac

  în care plugul s-a oprit sărac,

  putred în coarne, ruginit în fiare.

  Aceste mîini, îngemănate foarte,

  așa cum trag acum același jug,

  nu știi care coboară de la carte

  și care-anume urcă de la plug.”     

Dorul de Basarabia și Bucovina, rugăciunea și duioșia de cei dragi din sânul cărora a fost smuls mișelește de forțele prigonitoare, atee, slugi oarbe ale samavolnicilor cotropitori de țară, i-au pogorât peste suferințele îndurate la muncile istovitoare din lagărul de exterminare, balsamul harului creației sale profetice, marele poem al slăvirii Neamului, invocându-l pe ȘTEFAN, Marele Domn al Moldovei – Țara de Sus și Țara de Jos, Marele Voievod al Creștinătății, care și-a apărat Moșia, Țara, Biserica lui Hristos, Europa, de hoardele păgâne fără Dumnezeu, de jivinele creștine profanatoare de Cruce, vreme de o jumătate de veac, pe marele său Duhovnic, înțeleptul pustnic Daniil Sihastru, care și-a cuprins Țara și pe Domnul ei în rugăciunea sa de foc a iubiri de cer și-a dragostei de Putna, sublima ctitorie a Biruitorului Ștefan și chiar pe Buga, clopotul de o jumătate de tonă care aduna spre apărare și izbândă răzeșii Moldovei în jurul viteazlui Voievod creștin-ortodox.

Daniil Sihastrul

  „Ajuns în vale, pe un rîu în spume,

  așa cum scris-a pana de poet,

  bătrînul Ștefan glăsui încet

  către sihastrul ce-a fugit de lume:

  -Cînd am simțit pe-al țării trup nepace

  M-am răsucit la Putna în  mormânt

  și-am răsturnat cinci veacuri de pămînt

  de pe pieptarul meu, să vin încoace.

  Au mă smintește ochiul ce se bate

  sau nu-mi ajută mintea să dezleg?

  Hotarul drept vi l-am lăsat întreg

  și aflu-acum Moldova jumătate.

  Vîndut-ați oare hoardelor de-afară,

  în tîrgul vremii, una din moșii?

  Eu nu cunosc pe lume avuții

  să-mi poată prețui un colț de țară.

  Sau nu cumva pe platoșe oțelul

  a ruginit prin sutele de ani,

  de-au spart zăgazul vechii mei dușmani

  și-au slobozit din sulițe măcelul?

  De ce nu bate ceasul de vecernii

  în pieptul Putnei-clopot necuprins?

  Au taci și tu, bătrîne? Sau ți-au stins

  făclia vieții, viscolele iernii?

  Tîrziu abia, în noaptea de cărbune,

  cu ochii grei de-atîta nepătruns,

  s-a îndurat sihastrul cu răspuns:

  - Măria Ta, eram în rugăciune.

  Ci nu păstra în inimă sminteală,

  că nu plăieșii și-au ieșit din minți

  precupețind Moldova pe arginți,

  cum le-ai adus la cuget bănuială.

  Ei zac în lanțuri, lîngă hăul mării,

  și trag în juguri puse de călăi,

  Bicele însă nu le țin ai tăi

  și mîna ce izbește nu-i a țării.

  Potop cumplit de neamuri fără cruce

  se năpustesc acum spre crucea ta,

  dar în zadar se-ncrîncenă sub ea

  căci e prea sus-și nu pot s-o apuce.

  Măria Ta, înseninează-ți fața,

  arcașii n-au uitat să dea la semn,

  ci doar așteaptă chiot de îndemn

  să rupă lanțul și să ia sîneața.

  Atunci vor arde țestele dușmane

  cu vîlvîtăi de sînge și de fum

  și nu va fi zăgaz pe nici un drum

  să ne oprească iureșul, Ștefane.

  Și-ți vom zidi biserică frumoasă

  cît se întinde cerul-coviltir,

  să intre neamul tot sub patrafir

  ca să-l primești, cuminecat, acasă.”

Toți marii Poeți – Profeți ai Neamului, începând cu Mihail Eminescu, și-au iubit Țara cu tot ce a împodobit-o regal și serafic Împăratul IUBIRII – Iisus Hristos.

Asemeni, acestor Profeți sofianici ai Sublimului liric, Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga, a doinit cu Basarabia, a pribegit cu ea, s-a urcat pe Golgota plângând cu lacrimi de sânge MAMAsacră, pe care i-au sfârtecat-o mercenarii răului, dar s-a luminat cu Ea–  Țara-Regină, s-a cântat, s-a încântat, s-a rugat, s-a dorit, s-a logodit, s-a cuminecat, s-a înnobilat, iubind-o nemărginit, după Dumnezeu, Maica Domnului și Neamul preacurat al Străbunilor, mai presus de orice ENTITATE celestă.

Țara mea

  „Țara mea de dincolo de țară

  cu privirea umedă de jind

  te-am purtat în mine pribegind,

  ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

  Încă din pruncia mea de aur

  m-am știut cu tine cununat,

  dar te-a vrut al ei te-a luat

  nesătula poftă de balaur.

  De-am strigat apoi că ești a noastră

  tînără, întreagă și pe veci,

  m-au închis între pereții reci

  și mi-au pus zăbrele la fereastră.

  Azvîrlit în temnița dușmană

  gem ades, însîngerat de fier

  și-atunci pun cîte-un crîmpei de cer

  din seninul tău – bandaj pe rană.

  Foamea cînd îmi cască noi abise,

  vine cîte-un pui de cozonac

  ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,

  trupul să mi-l sature prin vise.

  Țara mea de dincolo de ape,

  dacă șovăi în credința mea,

  simt cum îmi trimiți, vîmjoși să-mi stea,

  toți stejarii din Orhei pe-aproape.

  Cînd îmi dau tîrcoale bezne grele,

  lilieci cînd se izbesc de grinzi,

  numai tu prin noapte îmi aprinzi

  policandrul Nistrului cu stele.

  Zgribulit în hainele vărgate

  astăzi vîntul iernii îl ascult.

  Hora noastră a murit de mult,

  frigul mușcă tălpile-nghețate.

  Dar pîndesc la drum o primăvară

  să întindem iar din prag în prag,

  hora mare sub aceșlași steag –

  țara mea de dincolo de țară.”

Geniul marelui Poet al Crucii – Robert Cahuleanu, pe toată perioada Gulagului românesc, strălucea ca un Luceafăr peste comunitatea spirituală de Elită a penitenciarelor, a lagărelor și a temnițelor, în mod expres, slăvit și venerat, îngrozind însă, șacalii roșii care l-au trimis a doua oară după gratii, la stuf, la piatră, la roabă, la lopată, în lanțuri, în cătușe, în zdrențe vărgate, în scuipări, în jigniri și în loviri.

Dangătul popularității genialului poet răsuna ca un clopot uriaș, trăznind urechile judecătorilor proletari, obișnuite cu ordinele scurte ale securității privind condamnarea din senin, pe scenariile pregătite din vreme, pentru condamnarea celor mai bravi Fii ai Țării. Așa, l-au „răsplătit” rechinii justiției cărămizii, pe Poetul care a pledat cu sufletul NEVINOVAT față de Patria sa, sfântă, cu încă 18 ani de temniță grea.

Nu-s vinovat față de țara mea

  „La ora când cobor legat în fiare,

  să-mi ispășesc osânda cea mai grea,

  cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

- Nu-s vinovat față de țara mea!  

  Nu-s vinovat că i-am iubit lumina,

  curată cum în suflet mi-a pătruns,

  nici că vrăjmașii i-au prădat grădina

  și că sutașii coasta i-au străpuns.

  Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

  rotundă ca o țară, hora-n prag,

  sau c-am primit colindători în tindă,

  cum din bunic în tată mi-a fost drag.

  Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

  cu tot belșugul, de la vin la grîu,

  nici c-am poftit la praznic pe oricine,

  cât m-am știut cu cheile la brîu.

  Dac-am strigat că haitele ne fură

  adâncul, codrii, cerul – stea cu stea,

  și sfânta noastră pîine de la gură,

  nu-s vinovat față de țara mea.

  Nu-s vinovat c-am îndîrjit șacalii

  cînd am răcnit cu sufletul durut

  că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii

  și că urăsc hotarul de la Prut.

  De-aceea când cobor legat în fiare,

  împovărat de vina cea mai grea,

  cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

- Nu-s vinovat față de țara mea!”

Robert Cahuleanu și-a adunat în Potirul sufletului mare cât o Patrie, stropii verzi ai chinului lăuntric, ai sacrificiului celorlalți, din Dunărea albastră, peste picăturile sale de sânge, și-ale confraților oropsiți, dându-le forme diafane, proporții cosmice, fremăntări pământești, înseninări cerești, cutremurări spirituale, făcându-le astfel, propriile însușiri, atribute alese, în care neliniștea metafizică a cutremurului sinelui s-a potolit în undele siderale a lacului mistic ieșit la suprafață, așa cum țâșnește din marea Jertfă –  ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS întru învierea noastră.

Hristos a înviat!

  „Hristos a înviat peste șantiere

  precum peste cărbuni învie para.

  De-aici va crește marea înviere

  ce va cuprinde – mîine – toată țara.

  Hristos a înviat peste lopeți

  abia mișcînd în mîini însîngerate,

  a înviat ca în atîtea dăți

  să ne sărute frunțile plecate.

  Hristos a înviat peste spinări

  înconvoiate aprig sub povară –

  acest Hristos care-n atîtea țări

  a fost bătut pe cruce-a doua oară.

  Hristos a înviat și pentru noi,

  sau poate numai pentru noi anume,

  să ne deschidă drumul înapoi

  spre cîte-au fost – și vor mai fi în lume.

  Hristos a înviat biruitor,

  cum biruind vor învia martirii,

  cînd peste zidul închisorii lor

  va crește mîine mușchiul amintirii.

  Hristos a înviat peste șantiere

  să-și dăruie Trupul Său – pîine,

  și să vesteasă marea ÎNVIERE

  ce va cuprinde toată țara, mîine.”

Suferința brodată pe credință, pe dragostea de Dumnezeu și pe iubirea de Patrie a fost leagănul Copilăriei acestui Neam binecuvântat, brâultinereții lui temerare, cârjasenectuții legendare, jertfa Crucii biruitoare și Flamura Învierii și a Dăinuirii, chiar dacă încercările nu s-au oprit, chiar dacă cutremurele n-au încetat, chiar dacă prăpădul nu s-a sfârșit, chiar dacă jertfele continuă întrucât sunt salvatoare, dar atâta suferință, cutremur și prăpăd nu s-a abătut niciodată peste Neam, peste popor, peste țară, cu intensitatea seismică a prigoanei-persecuții atee de la Canalului Morții.

Aici e toată țara  

  „Pe după ziduri negre adunată,

  cum brazii și-i adună codrul sur,

  stă țara noastă, veșnică și toată,

  cu temniceri și lanțuri împrejur.

  Tot sîngele care-a hrănit secara

  s-a strîns aici, din cronici pînă az’

  și arde-acum ca focul în obraz

  cînd șerpii umilinții mușcă țara.

  Aici sînt toate: doinele și hora,

  rîsul de ieri și scrîșnetul de-acum,

  logodnica din poză, mama, sora,

  și carul tatii scîrțîind pe drum.

  Aici e toată harta țării mele:

  un Caraiman de doruri, nevăzut,

  un Nistru care spumegă vîndut

  și-o Dunăre de lacrimi și de stele.

  Se rup din cartea vremii voievozii

  cu mersul șui în straie de ocnași,

  și-așa cum trec, prin mărăcini și bozii,

  istoria se clatină de pași.

  Aici e gura care cheamă plebea

  să-și afle răzvrătirilor sălaș,

  de parcă glasul adormit la Țebea

  s-ar fi întors pe cîmpul de la Blaj.

  Aici e neamul tot, ca un ciorchine

  strivit sub teascul vremii, bob cu bob.

  - Și fierbe azi în taină mustul rob,

  să curgă slobod vinul țării, mîine.”

Așa, cum Poetul nepereche – Mihail Eminescu a fost slăvit de toți marii Poeți creștini ai Neamului, și cel mai mare Poet al Crucii – Radu Gyr a fost prețuit și iubit de toți cei peste100 de poeți ai regimului concentraționar, în mod expres de toată țara, iar în mod imperios de genialul Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga.

Robert Cahuleanu a strălucit/ strălucește prin bogăția spiritului, prin rezonanța sofianică, prin azurul filocalic, prin unitatea de expresie a cărei armonie șoptitoare precum rima versului și respirația slovei se revarsă în sufletele Românilor ca o mare Cascadă ce înfioară și fascinează. Mucenicul Radu Gyr și Poetul Frumosului absolut – Iisus Hristos i-au adus privilegiul sacru al vizitei lor în tenebrele Canalului.

Lui Radu Gyr

  „Prietene de temniță dușmană

  și frate bun de pîine fără grîu,

  ne doare pe-amîndoi aceeași rană

  și spumegînd mușcăm același frîu.

  Dar vîntul mi-a trimis – sau poate cerul –

  în plînsul de cătușe, vechi și crud,

  un cîntec nou, pe care temnicerul

  nu l-a simțit fugind de la Aiud.

  Cînd noaptea mă prindea de caraulă

  însîngerat de-al gîndurilor șir,

  Iisus venea la mine, în celulă,

  adus de mucenicul Radu Gyr.

  Trupul uita întreaga lui durere

  sub ochii calzi ce binecuvîntau

  și-n presimțita noastră înviere

  clopotnițe din amintiri sunau.

  Dacă ne-au spart hotarele strigoii

  și mulți au luat al drumului îndemn,

  noi am rămas sub zidurile Troii

  și sub copita calului de lemn.

  Cu ochii grei de flăcări și de vise

  am strîns în traistă toate cîte-au fost

  și-l așteptăm în lanțuri pe Ulise

  să-i spunem Iliada pe de rost.

  Împovărați de vînturile stepei

  nu s-a oprit nici unul dintre noi,

  căci mergem înainte, sîntem jnepii

  și nu se uită nimeni înapoi.

  Noi n-am gustat cotnarul la ospețe

  și n-am visat prin Heidelbergul nou,

  dar am urcat în pisc o tinerețe

  pe baricada veacului erou.

  Prietene de temniță dușmană

  și frate bun de pîine și de grîu,

  îmi stai alături, rană lîngă rană,

  și spumegăm în ham, frîu lîngă frîu.

  Căci ești aproape, mîna te-ar atinge,

  și simt căzându-ți de sub spinul greu,

  un strop de sînge cald ce se prelinge

  și se-mpreună sub condei cu-al meu.”                                  

Acolo, în marele Istru, în Delta Danubiului și în Marea Albastră, apa a fost botezatăîn epoca roșie a Canalului, cu sângele martiric,scump al dacoromânilor.

„Aici, în Deltă, i-a fost dat și apei să fie stropită cu sângele românilor decedați sau oropsiți pe aceste meleaguri și înmormântați nu în pământ ci în apă.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed.Mica Valahie, București, p. 136)

Andrei Ciurunga – Radu Gyr al Canalului a transformat Golgota dobrogeană într-un Poem-Colind al pătimirii și-al dăinuirii tuturor Românilor.

Mărturisirea sa de credință și iubire a prefăcut-o într-o LITURGHIE a Suferinței, a Jertfei și a Dragostei de Hristos și de Țară, conferindu-i spre slujire elementele sacre: apă, pământ, sânge, trup, suflet și cer.

CANALUL

  „Aici am ars și-am sîngerat cu anii,

  aici am rupt cu dinții din țărînă,

  și-aici ne-am cununat cu bolovanii,

  cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.

  Pe aceste văi și dealuri dobrogene

  am dat cu veacuri înapoi lumina.

  Amare bezne-am așternut pe gene

  și le-am gustat în inimi rădăcina.

  Aprinși sub biciul vîntului fierbinte,

  bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,

  am presărat cu mii de oseminte/

  meleagul dintre Dunăre și Mare.

  Trudind, flămînzi de cîntec și de pîine,

  înjurături și pumni ne-au fost răsplata.

  Să facem drum vapoarelor de mîine,

  am spintecat Dobrogea cu lopata.

  Istoria, ce curge-acum întoarsă,

  va ține minte și-ntre foi va strînge

  acest cumplit Danubiu care varsă

  pe trei guri apă și pe-a patra sînge.

  Iar cîntecele smulse din robie

  vor ctitori, cu anii care vin,

  în cărțile pe care le vom scrie,

  o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

Onoare, cinstire și slăvire iubitorului și Bardului Crucii Neamului nostru dacoromân!