Domnul Liiceanu se întreabă pe contributors ce fel de mântuire e mântuirea neamului, mântuirea care se limitează la neam și/sau derivă automat din apartenența la el, concluzionând cu acribie de doctor al Bisericii că avem de-a face cu o erezie pe care BOR ar promova-o fără niciun fel de jenă .

Mărturisesc că, într-un timp, și eu mi-am pus problemele pe care continuă să le atace domnul Liiceanu și, dacă memoria nu mă înșeală, am avut în urmă cu ceva ani și unele intervenții publice care reluau unele din argumentele domniei sale. În realitate însă, asemeni lui Don Quijote, domnul Liiceanu mai degrabă se bate cu inamici plăsmuiți de propria sa imaginație, cu deosebirea că, dacă Don Quijote era splendid în desuetudinea sa, domnul Liiceanu e la modă, e pe val, cum s-ar spune (sau cel puțin se vrea a fi), făcând rating din critica unor mentalități și instituții care, aparent, nu reușesc să țină pasul cu moda. Astfel, în măsura în care domnul Liiceanu are un argument, argumentul său nu depășește acest nivel, mai degrabă estetic. Că așa stau lucrurile o demonstrează textul unei comunicări de acum opt ani a Patriarhului Daniel, disponibilă pe basilica.ro, care lămurește ce implică de fapt denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului :

ImunoMedica

„Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului” nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de „Catedrala Mântuirii Neamului” nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoștinței pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari și multe primejdii și necazuri. Mântuirea, în limba greacă „soteria”, înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situație dificilă, dar și vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat și de moarte, înseamnă că El este și vindecător de păcat și de moarte. Iar în limba latină cuvântul „salvator” poate fi înțeles și ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în același timp, sănătate și mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.” 

Cu alte cuvinte, dacă dublul sens al termenului lasă loc de vreo ambiguitate teologică, atunci aceasta nu se referă la mântuirea colectivă a unui unic neam în lumea de dincolo, ci pur și simplu la o mântuire politică a românilor, limitată la cadrul acestei lumi. Vorbim așadar de o potențială, cu toate că nu necesară, derivă care pândește orice teologie a eliberării (în Biserica Romano-Catolică au fost dezbateri detaliate și foarte interesante pe această temă), fie ea și în versiunea naționalistă a Balcanilor de secol XIX, anume răsturnarea ierarhiei teologico-politice. Într-o atare situație, creștinul nu mai este întâi de toate cetățean al cerului și abia apoi, și în limitele pe care i le impune prima apartenență, cetățean al patriei sale terestre, ci invers. Este bine de precizat acest lucru pentru că de obicei aici se alunecă în două erori : în primul caz, cel deja menționat, prioritatea creștinului devine patria lumească, iar în cel de-al doilea caz, preocuparea prioritară pentru patria de dincolo se traduce în indiferență față de cea de-aici.

Revenind la domnul Liiceanu, în măsura în care conceptul de mântuire a neamului alunecă în erezie, în sensul indicat mai sus, mă tem că vorbim de același tip de erezie întru care și domnul Liiceanu și prietenii domniei sale și-au investit, în perioada post-decembristă, fervoarea religioasă. Pentru că dacă la 1877 mântuirea neamului însemna izbăvire de turco-fanaro-crație, în 2016, odată cu divizarea neamului în societatea civilă (tinerii frumoși și liberi) destinată mântuirii întru euro-atlantism și masa damnată a asistaților destinată măsurilor de austeritate, mântuirea se identifică cu izbăvirea de Rusia, corupție și comunism.

Din acest punct de vedere, sugestive sunt observațiile finale din articolul domnului Liiceanu, domnia sa plângându-se de faptul că, în loc să-i amenințe pe politicienii corupți cu flăcările iadului, preoții și profesorii de religie i-ar amenința în acest mod (conform unor surse ASUR) pe adolescenții care, duminică dimineața, în loc să fie prezenți la Liturghie pentru a se hrăni cu pâinea vieții, stau acasă pentru a consuma produsele culturale ale Hollywood-ului. Departe de mine gândul că astfel de admonestări la adresa liderilor politici n-ar fi deseori binevenite, sau că propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în rândul adolescenților n-ar trebui să se facă cu tact și blândețe pastorală (cu toate că, personal, n-am prea auzit de cazuri precum cele care par să-l îngrozească pe domnul Liiceanu). Acestea fiind spuse, mă tem că în cazul religiei domnului Liiceanu, lupta împotriva corupției, în sensul de prăduire a banului public, se substituie sensului autentic creștin al acestei lupte, anume lupta cu stricăciunea la care sunt condamnate trupurile noastre ca urmare a căderii, luptă care trece prin lupta cu păcatul -indiferent dacă acesta presupune sau nu și încălcarea legii- și, evident, prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Că așa stau lucrurile în cazul domnului Liiceanu o demonstrează un alt text al domniei sale, al cărui subiect este paralela dintre Iisus Hristos și Prințul Mîșkin, cu toate că, în mod simptomatic, chiar și în această atmosferă de transfigurare nepământeană, domnul Liiceanu simte nevoia să aducă în discuție statul de drept și lupta anticorupție. Așadar, domnul Liiceanu face următoarea mărturisire:

„După ce am publicat Dragul meu turnător, am întâlnit cititori tineri care m-au întrebat: „Dar cum se putea supraviețui într-o lume atât de urâtă?” Am răspuns: Prin câteva personaje-reper, prin acei oameni (nu mulți), pe care i-am iubit fără rest și din care s-a alcătuit edificiul afectiv al ființei mele, stratul meu uman de protecție care m-a ajutat să trec prin viață. Dacă ura celorlalți, invidia lor, mârșăvia lor au fost neputincioase, este pentru că am avut șansa să-i întâlnesc – și să-i recunosc – pe acei oameni a căror frumusețe a făcut ca lumea să țină. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici și îi pierdeam unul câte unul, am început să mă gândesc că sunt printre noi ființe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar și după ce au încetat să fie. Și atunci mi s-a părut că înțeleg și ce înseamnă de fapt a reînvia și a nu mai muri: a fi purtat la nesfârșit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viața, în edificiul lor afectiv.” 

Dincolo de delicatețea impusă de astfel de mărturisiri, nu pot totuși, în condițiile în care domnul Liiceanu se întreabă ce fel de mântuire e aia al cărei subiect e neamul, să nu mă întreb și eu, la rândul meu, ce fel de înviere e aia care se reduce, în fond, la o neveșnică pomenire care, asemeni oricărui proiect politic, este inevitabil sortită extincției generale către care s-ar îndrepta universul nostru, evident, în ipoteza în care Învierea lui Iisus chiar s-ar fi rezumat la persistența amintirii sale în rândul ucenicilor.

Aici, dacă tot veni vorba de Dostoievski, ar mai trebui spus ceva. Prințul Mîșkin, după cum bine a observat domnul Liiceanu, este un eșec. Un eșec nu doar sublim, ci și deosebit de sumbru. Frumusețea, în sensul în care este reprezentată de Mîșkin, transfigurează lumea, așa cum o transfigurează și arta, dar nu o mântuie, nu doar pentru că nu o poate sustrage domniei păcatului, ci, mai important – a se vedea meditația referitoare la tabloul lui Holbein din Idiotul -, pentru că nu o poate sustrage domniei morții, care consumă și ființa cea mai deosebită care a existat vreodată (tema revine în discursul lui Kirilov, din Demonii, rostit înainte ca acesta să se sinucidă). Eșecul lui Mîșkin este eșecul idealului romantic al „sufletului frumos”, dar mai important de precizat este faptul că Dostoievski, așa cum precizează A. Boyce Gibson, nu s-a oprit la acest eșec. În ordinea cronologică a operei dostoievskiene, Mîșkin este de fapt o etapă a strădaniei lui Dostoievski de a găsi un personaj care să întrupeze ideea de frumusețe absolută, capabilă să biruie nu doar răul din lume, ci, mai presus de toate, biruind moartea, să biruie religia ateistă a Occidentului modern. Iar Mîșkin, conform aceluiași comentator, eșuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat. Dezrădăcinat din solul Rusiei și pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elvețian, simbol al putreziciunii (corupției) Occidentului ateu, și, în ciuda nobleței, sincerității și empatiei sale nepământene, tot acolo sfârșește. Șatov, din Demonii, reprezintă al doilea răspuns al lui Dostoievski la provocarea care l-a doborât pe Mîșkin. Dar dacă acesta sesizează corect că cine se rupe de popor îl pierde și pe Dumnezeu, pe de altă parte, în nevoia sa de a venera o zeitate palpabilă, care indică mai degrabă nevoia de a crede decât o credință autentică -a se vedea dialogul cu Stavroghin- Șatov îmbină idolatrizarea lui Stavroghin cu etnolatria. Poporul devine Dumnezeu, creștinismul regresează în tribalism, Șatov fiind, spre deosebire de insuficient de întrupatul Mîșkin, excesiv de întrupat. Așadar, eșecul lui Șatov este eșecul mântuirii neamului în sens strict și exclusiv, a mântuirii limitate la coordonatele lumii de aici. Răspunsul final al lui Dostoievski la eșecul inițial al lui Mîșkin, care indică și adevărata natură a credinței lui Dostoievski, este Alioșa, din Frații Karamazov, cel care rezistă la ispita care îl dărâmă pe Mîșkin, cel care îmbină forța telurică cu transfigurarea angelică, rădăcina rusească cu misiunea de a binevesti tuturor neamurilor reconcilierea universală în Hristos.

Revenind, după acest scurt excurs exegetic, la domnul Liiceanu, trebuie spus că, în definitiv, departe de a apăra dreapta credință de erezie, așa cum ar vrea să ne facă să credem, domnia sa nu face decât să înlocuiască, la nivel strict estetic, un ideal romantic, cel al destinului colectiv al națiunii, cu un alt ideal romantic, cel al sufletului frumos. Ieșind din sfera rigorii teologice, cel din urmă ar prevala asupra celui dintâi pentru că cel din urmă e sublim, pe când cel dintâi ar fi, aparent, de prost gust, și pe deasupra și desuet. Dar dacă teologia domnului Liiceanu este o fraudă, întrucât este doar o estetică, mă tem că și estetica domnului Liiceanu este tot o fraudă, întrucât este de fapt o politică, prea puțin estetică dacă o privim mai îndeaproape. Astfel, cred că modelul sufletul frumos versus destinul colectiv se traduce de fapt, în actualul context, prin conflictul dintre tinerii frumoși și liberi (adică individualiști) și poporul înapoiat, habotnic și colectivist-asistat. Nu neg faptul că există suficient naționalism ridicol și/sau de prost gust în lumea ortodoxă contemporană. Pe de altă parte, dacă Mîșkin este o copie eșuată a lui Hristos, și, în același timp, o pecetluire a eșecului la care este condamnată orice Imitatio Christi (pentru a se dovedi mântuitoare, raportarea la Hristos nu trebuie să fie imitarea, ci cuminecarea), în narcisismul, infatuarea și lipsa sa de empatie, tânărul frumos și liber este o caricatură a lui Mîșkin. De altfel, mă îndoiesc că reprezentanții acestei categorii s-ar raporta la acesta din urmă, icoana lor fiind mai degrabă Sfânta Monica Macovei.

În fond, atitudinea domnului Liiceanu este similară cu cea a unui alt intelectual și prieten al domniei sale, anume Horia-Roman Patapievici, care după ce a defecat pe destinul colectiv al neamului și și-a trimis conaționalii în purgatoriul statului minimal, sustrăgându-se pe sine de la astfel de cazne, și făcând acestea toate, chipurile, în numele adevăratului creștinism, a ajuns în cele din urmă la concluzia că singurul mod de a mărturisi creștinismul în fața adversității lumii contemporane este leșinul lui Pascal. Altminteri, nu cred că ereziile domnului Liiceanu reprezintă o mare problemă. La urma urmei, datorită unor profesiuni de credință mult mai puțin ambigue decât cea a domniei sale, care e mai degrabă o profesiune de necredință, prieteni și/sau discipoli ai domniei sale au reușit să câștige, în mediile bisericești, suficientă credibilitate încât să poată semăna acolo tot felul de aberații teologice: de la identificarea providenței secularizate a lui Adam Smith cu providența lui Dumnezeu și identificarea pieței libere cu ordinea naturală, așa cum, chipurile, ar vedea-o Ortodoxia, în cazul unora ca Patapievici și Mihail Neamțu, până la ereziile legionaroide, altminteri asumate, ale lui Sorin Lavric, care nu demult scria următoarele: „Aici sunt iarăși eretic: pentru mine, un creștin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru (...) Când mă duc în biserică, merg să mă întâlnesc mai întâi cu înaintașii, adică cu ecclesia mea, și abia apoi cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl presimt și singur, în clipele de panică, dar pe înaintași, doar în biserică.”  Deci, dacă domnul Liiceanu și-a găsit o nouă vocație de inchizitor, ar putea să înceapă curățenia chiar din propria sa ogradă, Editura Humanitas. Altminteri, e ridicol faptul că în ciuda profesiunii sale de credință, al cărei tragism, potențial fertil, e din păcate sabotat de narcisism, domnul Liiceanu se simte îndreptățit să călăuzească Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhie cu tot, pe calea dreptei credințe.

P.S. În ceea ce privește denumirea viitoarei Catedrale Naționale consider că denumirea este, într-adevăr, cam triumfalist-desuetă, și în plus, din motivele menționate mai sus, susceptibilă de a genera confuzii teologice, mai ales într-un context precum cel al Ortodoxiei românești, unde orice spirit care adulmecă o vagă transcendență se simte îndreptățit să apere dreapta credință, și unde orice aberație teologică ce zboară se mănâncă, atâta timp cât beneficiază de girul reperelor dreptei anticomuniste de rit neolegionar sau neoliberal. Cred că denumirea Catedrala Națională Înălțarea Domnului, dedicată memoriei soldaților români, care s-au jertfit pentru independența și integritatea României, ar fi mai potrivită. Este doar o părere, iar actuala titulatură nu m-a împiedicat să donez o modestă sumă pentru terminarea catedralei, în speranța că se va termina cât mai repede, și că, odată cu ea, se va termina și bâlciul tembel care a însoțit construirea ei. E o părere pe care o emit în calitate de român, care nici nu se rușinează că este român, nici nu se mândrește că este român (nu văd de ce m-aș rușina sau m-aș mândri cu ceva care, în fond, nu ține de mine), ci își asumă condiția ca fiind rânduită de Pronie, și, în limitele lumii acesteia, altminteri plină pretutindeni de locuri frumoase cu potențial de îmbogățire spirituală, trăiește cu sentimentul că doar țara în care s-a născut și a copilărit este acasă.