A fost odată o țară îndepărtată și stranie condusă de dictatori, care se succedau neîntrerupt unul altuia și purtau mereu numele de Ceaușescu. Și oamenii din țara asta îndepărtată erau mereu triști și nemulțumiți fiindcă toate sforțările lor de a dobândi libertatea și fericirea eșuau mereu, cu fiecare nouă revoluție. Ceea ce construiau de dimineață până seara, noaptea se prăbușea. Oricât ar fi pus ei pază strașnică, tot se găsea cineva din neamul lor să le fure revoluția și în cele din urmă să se înstăpânească un Ceaușescu peste regatul lor nefericit. Și fiecare nou Ceaușesc mai ridica un zid între regatul îndepărtat și lumea fericită a Planetei Pământ.

Dar într-una din zilele mohorâte ale regatului, când ploaia cade peste acoperișuri de țiglă roșie, mușcatele din ferestre se înviorează și pisicile se ascund în cotloane, trimișii unui vestit vrăjitor, Zuckerberg, au răspândit prin orașe și sate magia Facebook. 

Pe neașteptate, regatul s-a transformat în rozul Bagdad cântat de poeți:

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită 
Bagdadul, poiana de roze și crini 
Djamii — minarete — și cer ce palpită(i) .

Ca în orice magie, oamenii au fost transportați într-o realitate nouă din care suferința și moartea au fost izgonite. Vrăjitorul a trimis în regat 140.000 de "restarteri", agenți ai schimbării, care să-i învețe pe oameni cum se obține fericirea. Aleși, instruiți vreme îndelungată să fie vocea poporului, ei călăreau pe cai de foc în spațiile infinite ale Facebook și purtau veștile până în cele mai îndepărtate zări. Aleșii aveau coifuri cu aripioare, ochi albaștri și voința oțelită. Cuvântul lor susura ca apa de izvor, era bici de foc când se cuvenea și zgomot asurzitor de trompetă când plecau la luptă. Și ce mai războaie se purtau pe facebook, câte întâmplări minunate erau acolo, câte păduri fermecate de aramă, de argint și de aur nu au străbătut locuitorii regatului. Și cu fiecare victorie repurtată pe Facebook ei se depărtau tot mai mult de Ceaușescu. Și nu le mai era teamă, învățaseră să-și alunge instinctele primare. Pe Facebook erau nemuritori. Chiar dacă venea o vreme când nu mai puteau da like-uri, nimic nu-i oprea să primească like-uri, să fie tineri și niciodată singuri. 
  Ceaușescu a realizat curând că-și pierde autoritatea, ispravnicii lui nu mai adunau voturi, oamenii treceau nepăsători și fericiți pe lângă el, ca și când n-ar fi existat. Nimic nu-i putea atinge fiindcă ei trăiau într-un stat paralel.
Dar era în acele vremuri la curtea cruntului dictator o Pocitanie șopârlită, un om ghebos care falsifica acte de partid și care susura vorbe otrăvite. Și Pocitanie s-a înfățișat la Ceaușescu în haine unsuroase, cu vorbe meșteșugite i-a îndreptat mintea pornită spre rău a dictatorului exact la cauza dezastrului: magia Facebook. De atunci, Ceaușescu nu a mai avut astâmpăr până nu a oprit Faceebok.

***

A început ca un zvon că vor fi interzise trotinetele; câțiva impunători masculi bărboși îmbrăcați office au organizat un flash mob, au trecut apoi la o jelanie în grup, cu bocitoare profesioniste, ploconeli și pupat trotuarul plin de gropi din fața Stăpânirii; Huța-huța scrâșneau rulmenții trotinetelor aburcate peste borduri. Și ura creștea și ea în hârșâit de trotineta, în vaier de ghidon, în umbra stingheră a unui accelerometru.
A urmat întunericul deplin. Nimeni nu mai putea vorbi cu nimeni. O tăcere asurzitoare s-a așternut asupra oamenilor. Apoi un vuiet amplu de disperare și nemulțumire s-a auzit pe deasupra orașului. Economia se prăbușea, oamenii nu mai puteau trăi din lipsă de sens. Ce nevoie mai era să pleci într-o excursie în Maldive dacă nu poți posta pozele pe facebook? Ce rost mai avea să muncești ca un salahor la multinațională dacă ajuns acasă începi să vezi pereții goi ai apartamentului ipotecat băncii, cârpele deșuchiate de pe tine pe care ai dat o groază de bani? 

Ba au fost cazuri și mai dramatice. Zeci de femei (și bărbați) au reclamat că și-au pierdut stima de sine. Imaginea lor, construită cu atâta migală și efort pe facebook, s-a stins întreruptă de crudul dictator. Ceaușescu rânjea din fiecare ungher al oglinzii în care se priveau. Cum să se întâlnească cu iubitul ca pe vremuri, pe o bancă în parc sau pe vreo stradă lăturalnică? Cum să-i vorbească ochi în ochi? În fiecare zi imaginea ei virtuală, bine retușată, din unghiurile avantajoase, scrisul ei îngijit și frazele atent construite cu o seară înainte întrețineau flacăra Iubirii și îi creau lui mulțumirea că iubita este întocmai ca femeile cool ce se regăsesc pe amplele ecrane din oraș;
Judecătorii s-au confruntat cu alte numeroase cazuri de încălcare a libertății religioase;  Facebook este o stare de fericire realizată prin eliberarea de grijile vieții, de suferințe și prin contopirea sufletului individual cu sufletul colectiv. Realitatea nu există decât în capul nostru, așa cum au demonstrat Aleșii din rozul Bagdad. Interzicând Facebook, cruntul Ceaușescu le-a închis practicanților cultului accesul în Nirvana și i-a exilat în realitatea dură și săracă a lumii naturale, dominată de Fiul Întunericului, așa cum învață Gnoza.
Totul se prăbușea, rozul Bagdad intrase în noaptea suferinței; se șoptea la cozile din supermarketuri că numai cu o noapte înainte sute de tineri își luaseră zilele din disperare.

Umbla zvonul că mandate trimise de Ceaușescu pe toate tărâmurile somau aducerea lui Zuckerberg la judecata justiției. Era acuzat că a subminat puterea Dictatorului. Au fost trimise comandouri mai ceva ca după Adolf Eichmann în Argentina.  Agenturile nu stăteau nici ele de pomană dar celălalt Mark pierduse legătura cu cei 140.000 de Aleși, instruiți vreme îndelungată să fie vocea poporului. Zuckerberg, inculpat, tremura de frica Temutei Justiții Române.

***

În sfârșit, Ziua Judecății a venit. Inculpatul Zuckerberg, înalt, deșirat, în tricou, s-a înfățișat instanței, iar lângă el reclamantul Ceaușesc, în costum demodat, mustață și unghii pline de țărână. Sala era uriașă, ca orice palat al Regatului. Din vremuri imemoriale trona un imens altar al judecății, flancat de statuia în marmură și aur a Zeiței, înaltă, surâzătoare, cu sfera pământească deasupra capului, un picior ridicat închipuind saltul progresist. Era eterică și olimpiană. În stânga altarului străjuia vechea sculptură în piatră de granit a lui Țepeș, care ținea în mâini un superb par de lemn, strunjit în vârf.

Așezați în fața altarului, completul de judecători bătrâni, orbi și surzi, îmbrăcați în stofe de culoare neagră, model raglan închis la gât. Cu neliniște, Ceaușescu abia atunci a observat că peretele din spatele altarului era acoperit de un imens ecran digital înfățișând scena Judecății de Apoi de la Voroneț, ușor adaptată contextului. Albastrul era mai proaspăt și de o culoare care semăna bine cu ochii Aleșilor, ceea ce vădea miriadele de pixeli. Nu mică i-a fost mirarea când a observat că ceata condamnaților la damnare se îmbogățise cu un nou lot, cel al corupților dictatori, unde se regăsea pe sine și pe Pocitanie.

Dictatorul și-a întors privirea dar nu a putut suporta surâsul batjocoritor al Zeiței și nici privirea grozavă a lui Țepeș. Sala se învârtea cu el când au început să bubuie cuvintele grele ale judecătorilor: 

„În rozul Bagdad nimeni nu trebuie să sufere. Crezi că un judecător nu are dreptul la fericire? În sistemul vostru vechi de credințe, ne-ați scos ochii pentru a judeca bine, ca unor castrati tenori. Dar în minunata lume nouă și noi avem locul nostru. Și noi facem parte dintre ceilalți. Când ai închis Facebook nu doar ai omorât o lume, dar ai oprit Comunicarea dintre noi, care suntem Justiția, și Popor, prin Aleșii săi. Or, doar nu ai știut că în regatul tău mereu Justiția a fost populară? ” 

Sentința lor a căzut ca un trăznet: „Exilați să fiți, tu și Pocitanie, pe Tărâmul Celălalt”.

Așa a înțeles de acum vrednicul de milă Ceaușesc că judecătorii orbi și surzi erau și ei conectați la facebook; discret, un cip minuscul implantat în spatele urechii îi ținea în legătură directă cu cei 140.000 de Aleși ai lui Mark. Și din acea zi, nimeni niciodată nu a mai tulburat liniștea și fericirea rozului Bagdad. Și toate zidurile construite de dictatori s-au prăbușit unul câte unul fiindcă nu mai avut cine să le îngrijească, dar mai ales să le apere.
 
Note:

(i) Alexandru Macedonski – Noapte de decemvrie