ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Marți, 10 octombrie, la Sala de conferințe a Librăriei Mihai Eminescu din București s-a lansat cartea „Lacrima prigoanei - Drama femeilor în închisorile politice ale secolului XX”,  o culegere de mărturii realizată de fostele deținute politic în primii ani de după căderea comunismului. Este vorba de evocarea suferințelor suportate de militantele Mișcării Legionare din partea sistemelor represive ale celor trei dictaturi din secolul trecut, după cum a sunat descrierea organizatorilor.
 

Cartea a apărut la Editura Sânziana la inițiativa dlui Laurențiu Iordache, iar manifestarea a fost organizată de Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, împreună cu Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Doamnele Niculina Moica și Zoe Rădulescu, foste deținute politic, au vorbit publicului prezent, în timp ce actrița Manuela Hărăbor a recitat din poeziile compuse de deținutele politic din închisorile secolului trecut.

„Niculina Moica a fost arestată în 1959, la vârsta de 15 ani, chiar de la balul de sfârșit de an al liceului din Reghin, sub acuzația de activitate în cadrul unei organizații anticomuniste care își propunea lupta prin orice mijloace, inclusiv armate, împotriva regimului comunist”, ne-a declarat Florin Dobrescu, organizatorul evenimentului.

„Purtând stigmatul nobil de a fi fiica luptătorului Gogu Puiu, căzut în luptă cu Securitatea în 1949, precum și pe acela de a fi văzut lumina zilei în temnița comunistă, Zoe Rădulescu este un mănunchi de lumină și bucurie mărturisitoare, iar evocarea nefericitei sale copilării, ori a chipului mamei sale prematur plecată pe urmele tatălui său, constituie, de asemenea, un imn al suferinței ca o condiție esențială a înălțării spirituale. Mărturisirea sa nu poartă nici urmă de dor de revanșă. Dincolo de ochii plânși cândva, se întinde neaua albă și nesfârșită a iertării. Dar niciodată uitarea”, a concluzionat Florin Dobrescu.