ascultă articolul

                                                          STILLE…


Miroase a zăpadă. Iubesc orășelul nostru cu străzi pietruite, cu felinare cârlionțate de fier și case îmbrăcate în grinzi de lemn colorate ca turta dulce.
M-am oprit o clipă să privesc brutăria. Tejgheaua și întreg mobilierul era verde închis pictat cu flori galbene. Două femei cumpărau cornuri proaspete scoase din cuptor de brutarul îmbujorat. A acoperit coșurile cu șervete brodate. Câtă pace! Câtă poezie!
- Joseph, intră, te rog!
Brutarul m-a ochit, deși mă ascunsesem bine.
- Nu vreau, mulțumesc, trebuie să fug, m-am scuzat eu, dar prea târziu.
- Dacă nu pentru tine, ia-le, te rog, pentru frații din mânăstire, sau pentru Franz, sau pentru cine vrei tu, a spus el înghesuind într-un coș cornuri și brioșe fierbinți.
Te rog, Josef, e un dar…
Ce să fac? Așa e tot orașul. Așa se poartă toți. Poate pentru că mă pregătesc de călugărie, poate pentru că sunt orfan abandonat în mânâstire de o rudă fără inimă. Poate pentru că sunt înalt, albăstrui și poet.  Poate pentru că le e milă. Și ce? Și mila e un sentiment. Mie îmi place foarte mult!
Am ajuns la biserică într-un suflet și am strigat din ușă la Franz, noul nostru organist și prietenul meu.
- Repede, du cornurile copiilor tăi până nu se răcesc!
El e căsătorit și are și copii, chiar dacă nu sunt ai lui. Sunt ai nevesti-sii. Care a fost văduvă și apoi s-a măritat cu Franz.
- Nu se poate!, urlă Franz ca un urs, iar eu m-am ascuns după o bancă. Ți-am spus să nu mă mai întrerupi când compun.
Chiar că arăta ca un urs, plin de păr, cu obrajii rumeni, cu mâinile mari și degete grase, cu ochii bulbucați, Franz voia cu tot dinadinsul să poarte perucă. Părul  negru  îi creștea cu o viteză anormală, drept urmare, peruca o lua la vale. Asta se întâmpla și acum. Peruca îi alunecă la podea și Franz se împiedică de ea, călcând-o în picioare.
- Fir-ar… ăăă…  De câte ori să-ți spun că nu sunt copiii mei și nu mă interesează? Ce ai? Lasă-i naibii! Aaaaa… iartă-mă, să stea cu aia, să nu mai aud nici de ei, nici de mămica mea.
Mămica lui îl obligase să se însoare cu o văduvă ce poseda pe lângă o avere bunicică și un număr necunoscut de copii răzgâiați.
- Nu te înțeleg, îl contrez eu. Aș vrea să fiu un buștean care arde în focul sobei unei familii cu mulți copii în ziua de Crăciun; să-i văd cum se bucură de liniștea casei, de masa împreună, cu glasurile lor vesele.
- Nia, nia, nia! - mă imită el ca de obicei când vorbesc despre imaginea familiei - Știi ce e orga? - Auzisem discursul de mai multe ori. - Imnul de slavă lui Dumnezeu: puternic, măreț, înălțător! E răspunsul nostru maiestuos la glasul lui Dumnezeu care e ca un fulger, ca un tunet, ca un vulcan.  Înțelegi? E măreție!
Mă uitam la el cu blândețe; el era ca un vulcan care scuipa pe nări cea mai înălțătoare muzică.
- Hai să vezi ce am compus! Și se repezi la clape. Ferestrele cu vitralii vibrară periculos. Și se ridică, și se ridică, vorbea Franz singur, pierdut.
- Minunat!, se auzi un glas dinspre intrare.
Era părintele Benedict care se întorcea de la o întâlnire cu mai marii orașului. Tocmai discutaseră despre spectacolul de dinaintea Liturghiei în noaptea de Crăciun. Toți erau mai mult decât încântați de muzica lui Franz.
- Copiii vor cânta și colinde și apoi dumneata, Franz.
- Ce colinde? Se compară asta și magnifice sunete ne-au vibrat în piept cu colindele alea leșinate?
- Nu știu ce să zic, răspunse încurcat părintele. Nu vrei să vii cu mine la adunarea orașului și cu Joseph?, încercă el smerit să-și facă un aliat.
- Iertați-mă părinte, dar aș vrea să vină ei, aici. Când vor auzi - și iar răsună măreț orga - vor înțelege ce vreau să spun: Frică! Măreție! Putere!
Și orice ar mai fi zis el acolo, că oricum nu se mai auzea nimic.
Colindele au căzut repede.
Toți au fost de acord că măreția era dimensiunea spectacolului de Crăciun. În această biserică, în această urbe se va pune început grandorii Crăciunului și implicit și locuitorilor ei.
Iar atunci, nu mai știu cum a început totul. Probabil că am adormit în distinsa adunare, devreme ce m-am trezit spunând:
- Cum ar fi, dacă s-ar deschide cupola cea mare ca o floare, iar imnurile noastre s-ar duce spre cer purtate de focuri de artificii?!  
Zzzzz…! făcea tăcerea.
Mie-mi venea să râd de mine, când un glas de bariton din fundul bisericii a zis:
- Ar fi cea mai importantă biserică din regiune. Din țară! Din lume! Biserica cupolei ce se deschide spre cer!
Era primarul. Întârziase.
Franz sări de la orgă drept în mijloc, aterizând ca o gorilă (cu care, Doamne iartă-mă, semăna, mai ales că peruca iar îi zburase).
- Așa va fi!, strigă el transfigurat.
Deodată, cine mai bătuse vreodată un cui, făcea deja schițe. Primul era Franz. Plutea. Doar un singur bătrân pricăjit s-a opus; cine l-a mai ascultat? Bine că-l uitaseră pe ăla cu ideea.  
În următoarele zile, orașelul liniștit cu casele îmbrăcate în lemn, cu balconașele lor grațioase, cu străduțe pietruie și curate, parcă dansa. Veneau meșteri, arhitecți, băgători de seamă, specialiști în orișice. Nimeni nu a reușit însă să ofere o soluție. Cupola mobilă era un vis.
Eu am profitat de vălmășeală. M-am apucat să dau lecții de chitară într-o familie așezată, cu un tată sfătos și cald.
- Îmi amintești de bunicul tău, îmi spune într-o seară, domnul Muller.
Am simțit că mi se taie picioarele. Pentru prima dată în viață auzeam un cuvânt despre mine.
- Când erai tu mic, a venit mulți ani să te vadă; pleca plângând.  
Am început să tremur.  Era povestea, povestea mea:
Mama fusese silită de către fratele ei, o persoană importantă și solemnă ca un mormânt, să mă abandoneze la mânăstire. Și ea a ajuns tot la mânăstire - nu știa omul unde, dar credea că primăria sau biserica ar avea consemnat. Bunicul s-ar fi opus, dar fără izbândă. După un timp, n-a mai venit să mă vadă; probabil murise. Dar lăsase mânăstirii și primăriei o sumă bună de bani pentru mine. Am alergat ca un nebun la părintele Benedict.
- Doamne, cu ce se schimbă viața dacă afli despre originea ta lumească?, se miră el. Părintele era rece la patimile omenești.  
- Scuză-mă, continuă el. Vrei bani? Banii tăi sunt depuși până ce împlinești douăzeci și cinci de ani, așa cum a vrut bunicul tău.
Bani? Banii? Am bani? Nu înțelegeam nimic. Nu cumpărasem niciodată nimic, tot ce aveam îmi fusese oferit. Ce să fac cu banii? Voiam să-i spun că am o mamă! Și dacă ai o mamă știi cine ești. Că tot ce vreau e să aflu cine sunt eu?
- Caută la primărie, noi nu avem documente.  
Înțelesese. Rece ca gheața, dar înțelept ca un înger.
În prima zi la primărie, unde m-au lăsat singur într-o arhivă uriașă, mi-au clănțănit dinții de emoție. N-am mâncat, n-am băut. Fiecare foiță era pentru mine harta comorii. În câteva zile, negru de praf și de tristețe, am adormit printre hârțoage.
Hai să vedem ce mai face cupola! Franz îmi trimisese vorbă de două ori.
L-am găsit abătut, văicărindu-se la orgă în recviem.
- Dumnezeu nu primește lauda noastră. N-avem meșteri. Moșul ăla care s-a opus e piază rea.
- Franz, mă gândesc la mama. La mama mea. Am aflat cum se numește și o caut. Trăiește într-o mânăstire.
Să vezi cum o să țipe acum de bucurie!
-Alte orașe au catedrale cât un munte; acolo rugăciunile sunt primite, pentru că omul a făcut eforturi pe măsura lui Dumnezeu. Mărețe!
Am plecat întristat, însoțit de cele mai frumoase cântece de jale cântate vreodată la orgă. Mă uitam la oameni: fiecare cu ale lui.  Părintele Benedict mi-a spus mereu că pot părăsi mânăstirea oricând, că-mi pot face o familie, dacă asta îmi doresc. Dar nu mă pot gândi la o familie, fără familia mea; parcă nu știu cine sunt.  
Am găsit în sfârșit o hârtie care mă trimitea la o altă primărie într-un oraș vecin.
N-am spus nimănui și am plecat imediat călare pe un măgar râzgâiat. La primărie, nimic, cel puțin în ziua aceea. Mă întorc.
Decembrie. Ziua scurtă. Eu cu pălărie.
Întuneric. Și frig. Doamne, cum am uitat!
Mlaștina! Cum o să trec pe lângă mlaștină, când nu văd nimic? Și ziua am ocolit-o de departe. Se spune că glasurile înecaților se aud până la drum. Câteodată, apar la marginea bălților oase omenești plutesc și dispar iar. Părintele Benedict a văzut un picior de om încălțat în cizmă. Iar domnul Muller a văzut cadavrul intact al unei fetițe înecate cu câțiva ani în urmă. Fetița se dusese împreună cu clasa ei la o serbare câmpenească. Au pierit toți, cu profesoară cu tot. Satul din apropiere a rămas fără jumătate din copii. Zile întregi, au ieșit la suprafață bule de aer ce strigau cu glasuri gingașe „mama”…
Vântul rece îmi îngheța spinarea. În lumina felinarului abia văd poteca. Aud fâșâitul stufului nesfârșit ca un vaiet. Măgărușul tremură sub mine și abia merge. Lumânarea nu mai pâlpâie, stă ca pictată. Încerc să trag aer în piept, dar aerul e putred, mă sufocă. Globul de lumină din jurul meu face valuri cenușii. Măgarul se oprește - nu mai tremură. Simt cum trupul lui cald se răcește. În spatele meu e ceva, aud vaiete  de copii sufocați. Se apropie, nu pot să întorc capul, e ca de sticlă. Încerc să privesc înainte și văd cum întunericul se luminează de o ceață galbenă, prăfoasă. Mlaștina vomită puturos fum de cadavru.
Lângă mine plutește o siluetă. Se oprește înaintea mea și întoarce capul. Din glugă apar două lumini galbene în loc de ochi. Simt cum mă răcesc. Altă siluetă trece aproape atingându-mă alta. Mâna mea ține felinarul, dar nu mai e mâna mea, e un obiect străin. Pe umăr îmi coboară încet o mână de bale, galben cenușie. Simt că nu mai am trup.
Siluetele șfichiuie între ele sunete ascuțite, încă una și încă una, multe.
Mă prind de crucea de la piept, ca un înecat. Îmi amintesc că există rugăciune, dar nu mai sunt cuvinte.  Sub glugile negre se vede un hău de nimic. Nu mai respir și totuși răsuflarea lor putredă îmi invadează pieptul. Mă înconjoară. Ochii îmi sunt dureroși, încă în viață, dar viața se scurge spre nimic.  
Din  mantiile de fum au apărut încet săbii lucioase.
E clipa. Înțeleg. Văd cu ochii mei… răul. E gol și rece ca nimicul. E cel rău.
Spun cu ultimele puteri: Doamne, primește sufletul meu!
Un râs ca un scârțâit vine dinspre glugile goale. O mână fără piele, lucind de bale, rece ca moartea, îmi atinge fruntea. Trupul mi se lichefiază zvâgnind, dar mai pot gândi. Îmi sorb trupul, de asta mă doare, căci sufletul mi se desprinde de trup și se ridică, se desface. Poate am murit, căci văd cum trupul meu alunecă pe lângă trupul rece al măgărușului.
Siluetele se depărtează. Aproape de stufăriș, își scot pelerinele; de sub pelerine ies trupuri fără trăsături, acoperite de pojghița gelatinoasă, transparentă. Poartă fuste negre, înfoiate, până la genunchi, iar în sus un fel de platoșă ce le ascute umerii. Pe cap au câte un cilindru înalt din care ies zvârcolindu-se limbrici cenușii.
Se îndepărtează. Nu știu dacă respir.     
La marginea mlaștinii, rând pe rând își ung trupurile translucide cu noroi. Unul își îmbracă pelerina și se întoarce alunecând lângă mine. Abia acum îi văd fața, acoperită cu noroi - e un cadavru.
Îmi atinge fruntea cu mâna ca un vierme uriaș. Ridică micuța mea traistă și alunecă înapoi, spre ceilalți strigoi. După asta, gata, n-am mai văzut nimic.
Când am deschis ochii, bunicul mă privea vesel, lângă patul meu cald, în lumina molcomă a sobei. Ajunsesem în rai!
- Bunicule, e și mama aici?
- Hi, hi, hi! las că-ți trece! Nu, băiatule, nu sunt bunicul tău, eu doar te-am cules de pe câmp. N-ai murit, ai fost doar înghețat. Mai bea puțin ceai!
Puah! M-am înecat cu ceaiul, dar mi-am revenit. Eram într-o încăpere mititică, unde mirosea a flori de camp, iar bătrânul era moșul ăla pricăjit care se opusese cupolei.
- Îți mulțumesc!, am șoptit rușinat.
- Nu mie, trebuie să-mi mulțumești, ci măgarului!
- Aaaa?
- Măgarul te-a salvat.
- Puah!, mă înec iar.
- Măgarul a apărut la fereastra mea, zbierând din toate puterile; el m-a dus la tine, pe câmp. Acolo te-am găsit, înghețat. Asta e tot.
Când am adormit, încă mai speram în secret că acela trebuie să fie bunicul meu.
A doua zi, în încăpere era ger, nici urmă de bătrân, iar măgarul afară răcnea de foame.
Am intrat în oraș năucit de vis. De obicei, sunt puțini oameni pe stradă și merg agale, se opresc bucuroși la taifas, mai ales într-o zi plăcută. Atunci însă, parcă se fugăreau; intrau și ieșeau din case cu viteză de spiriduși. Mai rău, toți cei pe care îi întâlneam îmi făceau plecăciuni și-mi spuneau: „Bravo!”!
Îmi venea să strig: sunt eu, Joseph, ce aveți?
- Ce se întâmplă? L-am întrebat pe brutarul care-mi ieșise în cale, cu aceleași ploconeli.
- Lasă, știm cât ești de modest, dar așa talent de negustor chiar n-am mai văzut! Meșterii ne-au spus cum i-ai tocmit; pot să spun că ai scos cel mai bun preț din istorie! La banii ăștia, alții nu fac nici un coteț!
Am uitat de respect și am luat-o la fugă spre biserică, printre alte și alte reverențe.
În fața bisericii, preoți, oameni de vază, primarul, toți cu fețe radioase șopteau între ei. L-am ochit pe părintele Benedict, și, fără rușine, l-am tras de mânecă.
- Părinte, iertare, dar ce naiba se întâmplă?, am zis repede dându-mi cu mâna peste gură. Om blând și văzător cu duhul, părintele înțelegea că e ceva ciudat cu mine.
- Meșterii pe care i-ai tocmit să construiască cupola mobilă, despre asta e vorba! Nu i-ai trimis tu? Nu ai negociat tu cu ei, prețul ăsta de nimic?
- Ce meșteri?
- Aveam eu o bănuială și totuși ți-au spus numele, te-au descris, ți-au adus și traista pe care ai pierdut-o pe drum.
Mut. Așa am rămas.
- Să mergem să vedem. Mi-e teamă de ce-i mai rău. Simt ceva ce niciodată. Hai, curaj la spaimă! Mă încurajează părintele ca de obicei.
Catedrala era pustie și întunecată. Meșterii dormeau în subsol. Asta fusese singura lor condiție: să lucreze noaptea. Părintele zicea ca s-a opus ca cineva să doarmă în frig, lângă osuare, dar lucrarea nu avea să coste aproape nimic, așa că în final, a acceptat.
Am coborât în subsol.
Am amețit; simțeam mirosul de carbit și fosfor din noaptea trecută. În spatele scării a scârțâit ceva îndelung. Era o voce.
-Ne odihnim.
-Joseph, cel care v-a tocmit, a venit să vă salute, s-a auzit straniu glasul părintelui Benedict. Din spatele nostru, a alunecat fără zgomot o siluetă ca un nor negru.
-Salut, Joseph! scârțâi silueta râzând.
M-am lăsat moale pe părinte. Mi se strâmbase gura.

Cât am stat țeapăn în pat, părintele Benedict s-a luptat cu tot orașul care dădea năvală să mă vadă înainte să mor. De câteva ori era să-mi revin, dar Franz s-a mutat în camera mea, într-un pătuț minuscul din care-i cădeau ba capul, ba picioarele, ba bufnea cu totul pe jos. La fiecare bufnitură, iar mi se stramba gura!  Ziua era și mai cumplit; Franz îmi descria cu lux de amănunte cum creștea cupola construită de meșterii mei, care se desfăcea acum în felii ca o portocală, ca petalele unei flori gigantice.
- Vine lumea de peste tot! Vin arhitecți și meșteri și popor, toate casele din oraș sunt pline de oaspeți, iar acum nu se desfac decât două din cele șase felii de sticlă ale cupolei. Să vezi Joseph, ce proiect genial și simplu au făcut! Întâi au modelat ramele imense de metal și au armat interiorul cu un caroiaj metalic care ar avea niște semne și simboluri ciudate, dar primarul zice ca ni se pare. Și abia la final, lasă… În fiecare dimineață se adună mulțimea să vadă cum a mai crescut construcția peste noapte. E miraculos! Mâine te iau în brațe și te duc să vezi.
A doua zi, în aerul rece de afară, am început să-mi mai simt trupul. Franz m-a pus într-un cărucior care zbârnâia pe pietrele orașului. O ceată de copii ne însoțeau strigând; se adunase o mulțime veselă și mândră de mine, de cupola magică pe care o adusesem orașului. Ca să văd minunăția, câțiva bărbați  au manevrat giganticul mecanism. Trei segmente ale cupolei s-au deschis cu un scârțâit prelung.
„Huaa!” Făcea mulțimea.
S-au închis.
„Huuaa!” S-au deschis iar.
Oi fi eu nebun! Oi fi avut eu halucinații! Oi fi eu mai sensibil, mai poet, cum zice lumea. Franz sărea în sus de bucurie, pierzandu-și de fiecare dată peruca pe care și-o recupera și și-o așeza cu încăpățânare peste coama de urs.
Piața mare a orașului se schimbase definitiv.  Trăsuri, lume, negustori, babe, ghirlande de brad, funde roșii, păpuși de lemn, măgari, copii, clopoței, zuruitoare, turtă dulce, bucurie! Vine Crăciunul!
Nu știu cum s-a întâmplat, că Franz m-a lăsat o clipă singur. Și deodată, am ajuns călcat de copitele unui cal zdravăn, și azvârlit cu cărucior cu tot, între roțile unei trăsuri care se ferea de altă trăsură. Așa ceva nu a mai existat niciodată în urbea noastră. Trăsurile erau pentru afară de oraș, nu pentru piața mare.
Peste urletele, vaietele și sudălmile mulțimii eu am pățit-o iar.
M-am lovit la cap, m-am ridicat singur de sub trăsură, și am strigat de fericire.
Mi-am revenit!
Dar viața la care m-am întors nu mai era aceeași. Nu înțelegeam, cum să te lovești de oameni pe stradă, cum să vezi numai persoane necunoscute? Bieții călugări și preoți dispăruseră, ascunși prin mânăstire. Numai Franz trona impunător la orgă, însoțind vânzoleala cu cele mai grozave imnuri.
Am încercat să nu mă mai gândesc la meșteri, la mine, sau la altceva. Am încercat, la sfatul părintelui Benedict, să primesc totul ca pe un dar.
Și a venit și ziua aceea: Ajunul Crăciunului.
Cupola funcționa perfect, meșterii plecaseră, repetasem cu Franz toate piesele muzicale.
Tunul de artificii era instalat așa cum spuseseră meșterii și focul se conecta în finalul triumfător al sunetelor de orgă. Meșterii au mai dispus ca în mijlocul bisericii să stea corul de copii. Asta ca un dar, pentru ei.
Preoții au impus ca spectacolul să înceapă înaintea slujbei, în așa fel încât să nu perturbe sacralitatea Liturghiei cu focuri de artificii. Toate bune. Cine se mai gândea și la Liturghie?
Mulțimea nu a încăput în biserică, bineînțeles. Pe lângă mândri locuitori ai orașului nostru, veniseră cu sutele din orașele și satele vecine, cu trăsuri, cu măgari, cu copii cu bătrâni, erau cu toții atât de binevoitori și emoționați că și un loc afară li s-a părut un privilegiu.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar n-am mai reușit să intru în biserică; n-am avut pe unde. Am rămas afară, într-o mulțime de oameni necunoscuți, dârdâind de frică sau de frig. Deodată, un murmur de bucurie a traversat mulțimea.
Ningea!
Ningea cu plești mari de zăpadă care se așeza imediat pe căciuli și pălării. În jurul catedralei, puseserăm torțe, oamenii aveau și ei câte o lumânare sau un felinar în mâini, iar zăpada făcea lumina vie, strălucitoare.
Întâi s-a auzit corul copiilor; ei vor sta sub cupolă, îi vedeam eu în gând. Orga plecă melodios, cu sunete scurte, delicate. Începe corul bărbaților. Orga crește. Orga domină. Orga striga. Orga tuna.  Și tună și tuna. Înălțător! Acum va ajunge.
Număr măsurile până la deschiderea cupolei. Vine momentul! E momentul!
Cupola nu se deschide.
Artificiile se aprind, întâi încet, apoi din ce în ce mai mari, mai puternice. Orga sună până la Dumnezeu! Grandios! Maiestos! Spre cerul care ar trebui să fie deschis.
     - Nu știe!  Nu știe!
Țip cât mă ține gura. Franz habar n-are că nu se deschide cupola!
Ce să fac? Ce să fac?
Vreau să-mi fac loc prin mulțimea extaziată. Imposibil.
Artificiile cele mari pornesc să bubuie. Se văd în interior. Trăsnesc biserica. Fulgeră în cupola de sticlă, care se preschimbă în glob uriaș de foc.    
Detunătura cutremură pământul. Cupola explodează într-o secundă ce parcă nu fusese. Sticla incandescentă zboară în zgomote uriașe, nu se mai termină.  Prin cupola retezată ies vâlvătăi de foc.
Copiii! Pe copii va cădea cupola! Asta voiau de la început! Într-o secundă parcă m-am întâlnit cu îngerul meu și am văzut tot adevărul. La fel de l-am și uitat.
A urmat sfârșitul lumii.
Numai Dumnezeu a făcut să nu existe nicio victimă. După explozie, focul a avut loc să se ducă în sus și astfel au scăpat cei ce avuseseră „norocul” de a prinde un loc în biserică. Au fost câțiva răniți, dar incredibil de ușor.
Explicația era simplă: pur și simplu din cauza căldurii, cupola nu s-a deschis, artificiile programate să iasă prin cupola deschisă s-au aprins în interior, și gata.
Praful s-a ales.
După un ceas, orașul se putea confunda cu un cimitir. Nou-veniții fugiseră în câteva minute înapoi, la casele lor. Localnicii se baricadaseră în locuințe, focul fusese repede stins. Zăpada grea ce cădea cu nemiluita fusese de mare ajutor.
În afara cupolei distruse și a onoarei șifonate, nimeni n-a avut de suferit.
Am fugit și eu, prins în vârtejul celorlalți, fără nici un rost, pănă la marginea orașului. M-am trezit singur, în câmp. Se vedea bine, din pricina zăpezii.
Eram singur. Singur pe pământ. Nu mai aveam unde să mă mai duc.
- Hai înăuntru, Joseph, că o să îngheți, am auzit un glas cunoscut. În spatele meu se afla moșneagul care mă salvase atunci, pe câmp.
Căsuța era chiar lângă mine, dar era albă, mica și eu oricum nu mai vedeam nimic.
Am primit un ceai cald. Abia atunci mi-am dat seama că tremuram. În învălmășeală îmi pierdusem și haina și pălăria mea cea mare.
Bătrânul ședea cu spatele la foc, privind pe fereastra pe care ninsoarea desenase deja linii albe. A început să vorbească cu voce caldă, presărată de emoție. Glasul lui m-a liniștit, căutam perna aia moale și parfumată.
- Când S-a născut Hristos, era o noapte liniștită. Poate doar ceva mai rece. Cerul rămăsese violet, poate ceva mai luminos. Mă uitam la lume și lumea dormea sau visa. Străzile erau pustii. Liniște. Pământul ațipise. Dacă tăceai în tine, ai fi putut auzi șoaptele îngerilor. Steaua s-a oprit aproape așezându-se pe un loc spre marginea orașului. Era un adăpost pentru animale, într-o mică scorbură, o peșteră în stâncă. Aici? De aici începe viața?, m-am  mirat în sine-mi. Dar văzusem atâtea lucruri pe lume, văzusem cum cele de sus căzuseră mai jos decât cele de jos. Dacă poarta lui Dumnezeu e tocmai asta!? Dacă „cerurile” se deschid tocmai aici?  
Înainte să intrăm, atât am simțit: că toată pacea universului se așeza în adieri blânde peste lume, deschizând peștera ca pe o taină, pas după pas, șoaptă după șoaptă, aflare după aflare.
- Asta e!, am sărit eu ca ars drept în picoare, uitând că sunt în pat.
Asta e! Glasul lui Dumnezeu e adiere, nu tunet. Nu trăsnet.
Și poc! M-am lovit cu capul de tavan. Bătrânul râdea din toată inima, eu am continuat:  
- Nicio trâmbiță n-a zguduit pământul. Ce greșeală epocală! Doamne, Doamne, cum am putut să fiu atât de prost? Nicio trâmbiță n-a zguduit pământul. Când S-a născut Iisus, doar două inimi de om știau: Maria și ocrotitorul Iosif. Ceilalți, magii și păstorii aveau să afle. Era atât de simplu, cum nu m-am gândit? Tocmai pentru că era simplu și delicat. La toate ne-am gândit, numai de smerenie am fugit. De ce oare?
- De frică, a șoptit el cu privirea în pământ. Visele despre măreție se nasc din frică.
- Nu înțelegeam pentru că era prea jos, nu prea sus. Față de măreția persoanei mele, El e prea smerit.  El vine în cel mai umil loc, în cea mai tainică liniște, iar glasul Lui e adiere, nu tunet și foc de artificii!
- Adiere, blândă adiere, murmură bătrânul privind afară.
- Și meșterii mei? Cine erau?, l-am întrebat pe omul din fața mea, știind sigur că înțelege ce vreau să spun, pentru că, doar era  bunicul meu.
- Tot poet ai rămas, râse el blând. Nu sunt bunicul tău. Sunt doar un mag. Iar aceia, da, așa e, erau răul. Demoni. Strigoii ucigașilor de copii.
- Știam că sunt demoni. Am știut de la început până la sfârșit. Cum m-am lăsat prostit?, sar eu tăindu-i vorba.
- Lasă, nu te mai gândi! Ăsta e principalul lui chip: să te facă să nu-l recunoști, chiar dacă îl vezi. E cel viclean.
- Trebuie să anunțăm lume! Ah, măcar pe Franz! Săracul părinte Benedict, de câte ori nu ne-a spus!
Bătrânul îmi pune în palmă o stea de metal galbenă, groasă de două degete.
- Să pui aici povestea ta, și să lași steaua într-un brad.
- Ce poveste?
- O să vezi tu.
Am fugit îmbrăcat într-un cojoc caraghios de-al bătrânului.
Să anunț lumea! Să afle tot pământul! O să se schimbe totul! O să se schimbe întreaga lume! E adevărul curat!
Știam că sunt ridicol, știam că nimeni nu mă va lua în seamă, dar descoperirea aceea mă făcea cel mai fericit om de pe pământ și trebuia împărtășită imediat.
Stai puțin! Cum adică „sunt doar un mag”?
Cum adică el a văzut Nașterea Domnului?
Cum  adică? Sunt atât de neatent și de plin de mine și de ideile mele, că nici n-am remarcat. Mă întorc înapoi. Făcusem doar câțiva pași. Nici urmă de căsuță.
Nu cădeau fulgi, cădeau mici norișori de zăpadă cât un pumn de copil, luminând întunericul. Peste  vreo jumătate de oră am renunțat. După câte mi se întâmplaseră, deodată, am înțeles: am văzut demonul, am văzut cum a vrut să ucidă copiii. Am văzut cum a vrut să ucidă. De ce nu m-aș fi întâlnit cu un mag?

Catedrala era întunecată și desfigurată. Franz plângea ghemuit la intrare.
- Eu, eu eram piaza rea! Dumnezeu nu mi-a primit ofranda. Credeam că fac ceva important pentru El. Dar El nu mă primește și pe mine; îi primește pe toți proștii, dar nu și pe mine; m-a făcut să cred că-mi primește darul, dar nu mi l-a primit.
- Ești cumva prost? zic eu. Darul era pentru El sau pentru tine? Nu era a ta măreața înfăptuire, adică a noastră? Nu noi doi am considerat că Nașterea Domnului trebuie celebrată cu tunete și fulgere și artificii? Dacă ar fi vrut Dumnezeu tunete și artificii nu ar fi fost întreaga lume tunete și artificii? Dacă glasul Lui ar fi fost tunet, nu s-ar fi spăimântat pământul?  Bat oare îngerii din tobe?
Ce e mai fragil, mai gingaș decât un Prunc pe care vrei să Îl ocrotești cu duioșie, care este… Dumnezeu?  
Noaptea cea sfântă era liniștită.
Am greșit tonul. Glasul Lui e blândă adiere, dacă taci în tine, Îl auzi.
Franz mă privea crunt, cu o față de nebun. Își pierduse și peruca.
- Auzi ceva? m-a întrebat. E o muzică, n-o auzi? Doamne, Joseph, tu ai cuvinte așa frumoase! Eu niciodată nu am găsit cuvintele, dar ce spui tu, eu aud altfel; ascultă! cuvintele tale sunt muzică. Chiar nu auzi? Laaaa!
Îmi venea să plâng. Cârnații cu care atingea clapele nu aveau nicio legătură cu muzica; muzica trecea prin sufletul lui. Și Franz a început să îngâne un cântec, un cântec minunat, frumos ca adevărul pe care tocmai  îl aflaserăm.
- Hai acasă!
- N-avem. Nici biserică.
- Nici prieteni, continuă Franz răzând în hohote.
- Ce cădere!
- Ce dezastru!
Ne completam dansând în zăpada nouă, veselă.
- Unde e chitara ta?, se trezi el din euforie.
- Probabil în casa familiei Muller, acum copiii ăia o strică.
- Hai după chitară!
Am rămas trăsnit. Cum să te duci în casa unor oameni străini, în noaptea de Crăciun, după ce le-ai stricat biserica, orașul, și i-ai speriat pe toți? Cine avea să ne mai deschidă vreodată vreo ușă?
- Hai după chitară!, decid eu simplu.
Am ajuns la ușa casei, tăvăliți în zăpadă.  Bietul domn Muller era să facă infarct. Ne-a scos chitara afară subit. Copiii priveau pe fereastră - două siluete albe dansau în noapte cât se poate de civilizat, o gavotă.
Ce noapte minunată! Cu adevărat binecuvântată!
Ne-am întors în catedrala sfâșiată de explozie. Unde să ne ducem? Lumina zăpezii făcea din noapte, zi. Nu toate cotloanele fuseseră răvășite, am găsit multe locuri în mod straniu, neatinse. În mijlocul înaltei săli, ningea luminos. Haine se găseau berechet peste tot. O mică sobă laterală funcționa neștiutoare. Era frumos!
Eu am scris versurile și Franz le-a tradus cum spunea el, în muzică.
Un cântec. Simplu, delicat, smerit.
Stille Nacht.
La chitară.
Așa am îmbunat orașul. Apoi lumea.
Într-un buzunar am găsit steaua moșului. Am făcut cum mi-a spus. Am scris-o și am lăsat-o într-un brad.
Ce poveste? O să vezi tu!

Daniela Andrei

Cititoare ActiveNews