Rugăciune

Mărire Ție, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viață, o comoară,
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Și toate câte mă-nconjoară.
Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Și voi fi numai mângâiere.
Voi înflori prin fapte bune
Așa cum înflorește mărul
Și-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.
Cu toți copiii voi fi frate
Și nu voi ști ce este ura
Spre clevetiri și nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.
Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.
Cu milă inima-mi va bate
Și voi iubi cu milă sfântă
Pe orișicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.
Așa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta și cuvântul
Și-așa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ține legământul.

Arestat în 1958 de Securitate „pentru deținere de publicații interzise", citate la procesul de la Craiova: manuscrisele „Divina zidire", „Poemele nemuririi", „Cartea Iov în versuri" și altele, poetul patriot a fost condamnat în toamna anului 1958, fără drept de apel, la 20 de ani de temniță grea și confiscarea totală a averii.

Potrivit hotărârii Tribunalului Militar Craiova, fostul funcționar al Ministerului Lucrărilor Publice ar fi avut de executat în total 42 de ani de închisoare, deși la data condamnării avea venerabila vârstă de 74 ani.

Bolnav și fără apărare în fața unor presiuni insuportabile, poetul n-a putut să reziste acelor condiții inumane și a murit ca un „martir al poeziei și credinței în Dumnezeu", în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea Ocnele Mari – Vâlcea.

Ca mulți alți scriitori creștini, Pan Vizirescu, Al. Lascarov-Moldovanu și Radu Gyr, Vasile Militaru a fost complet interzis și ignorat între anii 1944-1989. Tocmai de aceea se cuvine ca astăzi, după 60 de ani de la încetarea din viața aceasta, să-i cinstim memoria ca aceea a unui vrednic patriot și scriitor creștin.

Vasile Militaru s-a născut într-o familie numeroasă, la 21 septembrie 1886, în comuna Dobreni – Câmpurel, județul Ilfov, din părinți agricultori, Gheorghe și Tinca Militaru. De copil a îndrăgit cartea, lectura, citind cu nesaț tot ce găsea la școală și la un vecin din satul natal. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare. Cartea era pentru el ca o lumină și o bucurie, asemenea unei revelații divine. A sorbit învățătura creștină din gura mamei sale, moștenind o credință puternică pe care și-a întărit-o prin lecturi biblice și morale. În acest sens el a fost un autodidact autentic. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața și activitatea lui.

Bucuria vieții de la țară, descrisă în pasteluri

Doritor de a cunoaște lumea, se desprinde de viața de la țară și, tânăr adolescent, ajunge în București, unde avea să cunoască „zbuciumul" și „dezamăgirile" orașului. Începuse a scrie versuri de la 15 ani. Câțiva ani mai târziu îndrăznește să prezinte caietul cu poeziile sale scriitorului Alexandru Vlahuță. Acesta îl recomandă lui Barbu-Ștefănescu Delavrancea și lui Duiliu Zamfirescu. Încurajat și sprijinit de acești scriitori, Vasile Militaru debutează la vârsta de 18 ani, în 1904, în revista lui M. I. Petrașcu, „Literatură și artă română". Din acel moment începe colaborarea și la alte reviste, ca „Flacăra", „Drum nou" și la ziarul „Universul" al lui Stelian Popescu.

În anul 1919 publică volumul de poezii „Stropi de rouă" (9 ediții până în 2008). Sunt versuri lirice și pasteluri care descriu viața de la țară, cu bucuriile simple și senine, munca în sânul naturii. Este întrucâtva influențat de poeții Alecsandri, Coșbuc și Vlahuță, dar și de curentul literar al Sămănătorismului. Aici observăm descrierea unei vieți idilice, pastorale, patriarhale, de la țară, așa cum o trăise el însuși, ușor idealizată, dar și sentimetul dureros al înstrăinării. De aici înainte, având existența asigurată în calitate de funcționar la Ministerul Lucrărilor Publice, scriitorul încearcă să meargă pe un drum propriu, urmând comandamentelor vremii, și devine colaborator la principalele reviste din țară, mai ales cu poezii. Publică basme, poezii patriotice „Cântare neamului", „Doina", precum și primul volum de „Fabule" în 1928.

Psaltirea sa, cea mai reușită traducere dintre transpunerile românești în versuri

Dar preocuparea religioasă rămâne constantă și permanentă, dovadă volumul „Vorbe cu tâlc", 1931, cuprinzând cugetări, sentințe și tâlcuiri morale, în versuri, și mai ales „Psaltirea în versuri", 1933, riguroasă transpunere în versuri a Psalmilor lui David, în limba română, la care lucrase mai mulți ani, premiată de Academia Română. Fără îndoială, Psaltirea sa rămâne cea mai reușită și mai valoaroasă traducere dintre toate cele 10 sau 12 transpuneri în versuri realizate în limba română până azi.

În perioada următoare publică încă două volume de „Fabule" și un volum de poezii patriotice „Temelie de veac nou". Pentru tineri scrie o carte de „Rugăciuni în versuri", pe care le publică în volumul „Spre împărăția lui Iisus", 1936. Intenționase ca volumul al treilea de „Fabule" să se intituleze „Trepte spre Dumnezeu", dar Editura a preferat alt titlu, „Curcubeie peste veac".

Trebuie să subliniem că opera cea mai importantă – după „Psaltirea în versuri" -, care l-a preocupat întreaga viață, a fost „Divina zidire". La această lucrare a trudit, ca osteneală permanentă, între anii 1926-1955. Această carte, rămasă în manuscris, și pentru care a suferit atât de mult, cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi – Vechiul și mai ales Noul Testament. Aici, în „Cuvânt către cititori", arată că, mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh", poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioși", pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoși la pocăință și la mântuire. Aceste versuri, ca și cele din „Vorbe cu tâlc", din „Poemele nemuririi" ori din alte scrieri religioase sau morale, au izvorât dintr-o mare credință în Dumnezeu, și mai ales „dintr-o adâncă iubire de oamnei". În aceste poeme se cuprind tâlcuiri morale și esența învățăturii creștine.

În ultimii 15 ani de viață a scris poezii religioase

Ca poet și scriitor creștin, după 1944 n-a mai putut publica nimic. Izolat de lumea literară, Vasile Militaru și-a căutat compensarea în scrieri religioase. Așa se face că în ultimii 15 ani de viață, după al Doilea Război Mondial, poetul a scris poezii religioase. În afară de „Divina zidire", lucrare încheiată în 1955, el a mai scris „Poemele nemuririi", „Șoaptele îngerilor" – continuare la „Vorbe cu tâlc" – poemul „Biserica Bucur Ciobanul", „Cartea Iov" din Biblie, transpunere în versuri după textul sacru, și „Scară către Dumnezeu", ultima sa carte scrisă în mai-iunie 1957. Toate aceste scrieri au fost tipărite postum de Editura „Lumină din lumină" între anii 1993-2008, cu acest prilej fiind reeditate și celelalte cărți ale sale apărute între anii 1919-1943.

„Psaltirea în versuri" a fost retipărită în 2006 la Cernăuți, iar „Divina zidire" s-a retipărit în 2007 la Chișinău. Atât „Fabulele" sale, „Psaltirea în versuri", poeziile lirice, patriotice și religioase, cât și „Poemele nemuririi", dar mai ales „Divina zidire" îl consacră pe Vasile Militaru drept un mare scriitor și poet creștin, un moralist în adevăratul înțeles al cuvântului. Este fără îndoială cel mai mare fabulist român din secolul al XX-lea și un strălucit urmaș al marilor fabuliști Esop, Phedru, La Fontaine, Grigore Alexandrescu și Alexandru Donici. În literatura română nici un scriitor nu a cântat ca el credința în Dumnezeu și nemurirea sufletului. El a converit credința în creația ca expresie profundă a unei trăiri creștine prin rugăciune, smerenie și jetfă de sine. Cărțile sale sunt, prin excelență, izvoare de înțelepciune și înaltă bucurie spirituală, care aduc înseninare în suflet, întărire în credință și răbdare, fiind în același timp modele de trăire duhovnicească, de urmare a învățăturii creștine. Îndeosebi „Fabulele" tratează teme sociale și morale care privesc viața societății moderne și contemporane, unele din acestea potrivindu-se perfect cu evenimentele din zilele noastre.

Și-a găsit salvarea în credință

La fel ca în volumul „Spre împărăția lui Dumnezeu", în cartea „Scară către Dumnezeu", autorul îndeamnă să urmăm „calea virtuților", care duce la „desăvârșire în spiritualitate", la ferirea de rele, adică de păcat, pentru ca prin credință, nădejde și dragoste să sporim în iubirea de Dumnezeu și de oameni. În acest fel, urcând „treptele" sfințeniei, să putem ajunge la „înfrățirea" oamenilor și la întoarcerea celor necredincioși la credință.

În versurile sale se oglindește viața sa și condiția umană a acelor vremuri. El și-a găsit salvarea în credință, gândirea lui rămâne profund creștină. El și-a iubit neamul, și-a iubit țara, a iubit oamenii în felul său, dar mai ales L-a iubit pe Dumnezeu.

Hulit și blamat de unii, prețuit și iubit de mulți, ignorat pe nedrept de critica literară (care pe scriitorii creștini moraliști nu i-a luat în seamă niciodată), Vasile Militaru va înfrunta cu seninătate și tăcerea, și contestările, biruind prin cărțile și înțelepciunea sa, în care se exprimă veșnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace și întărire sufletescă pentru toți iubitorii de limbă și cultură românească.

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire" și în „Divina zidire". Cu luminile, dar și cu umbrele triste ce i-au marcat existența zbuciumată, viața lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

de Mihai Manolică, Ziarul Lumina

„A venit aseară mama”, deși puțină lume știe, este scrisă de Vasile Militaru în jurul anului 1930, fiind o dedicație făcută prietenului său George Enescu. Redăm romanța urmată de un alt articol memorialistic:

Poetul Vasile Militaru, mărturisitor în temnița comunistă

de Adrian Nicolae Petcu

În efervescența creației literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinație spirituală, chiar mistică, și cu producții satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcții publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri",  a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii. Mai puțin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuției comuniste.

Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul județ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă". Este remarcat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaților. În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul". Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea și Elena Lupescu, se retrage de la „Universul" și scrie la „Porunca vremii" sub pseudonimul Radu Barda.

Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupția, ipocrizia și indiferentismul față de poporul care cunoștea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respirație mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri", în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română. Prin activitatea sa s-a înscris și pe plan social, prin apariția, în 1936, a volumului „Cântecile crinului", cu menirea, potrivit afirmației sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi".

La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice". Deși împotriva sa s-a invocat infracțiunea de „omisiune de denunț" privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiție, totuși la 19 decembrie 1951 a fost reținut și trimis în detenție administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava și lagărele de la Ghencea și Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparținea, Biserica Cașin din București, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare ședință a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenției. Uneori mergea la Pitești, unde soția lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri", în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtășindu-i din creația sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteșteană. Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură și credincioși ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste.

La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care și preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat și anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziție: „Un congres de interes pentru oameni cuânțeles" și „Doi câini – fabulă fără morală", prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est și de vest. De asemenea, ancheta s-a axat pe creația poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenții, mai apoi dactilografiată și difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm", în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951" și „Strigăt către Domnul vieții", ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952.

Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiții și a purtat discuții dușmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS și a întregului lagăr socialist", acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale". Prin Sentința nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniță grea. De la Pitești a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veșnice.