ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


ZIUA POEZIEI. Andrei Ciurunga cu Eminescu in celula: Cartea lui si Rastignire

Poezia detenției are caracter special, definindu-se întâi de toate prin unicitatea fenomenului în cadrul literaturii universale. În condiții de carceră cumplită, când chiar și numai pentru actul creator în sine poeții erau condamnați la moarte sau executau condamnări de zeci de ani de temniță grea, răzbate din gurile mute și din mâinile ciuntite o operă poetică majoră ce salvează literatura română de păcatul compromisului cu regimul bolșevic - compromis făcut de unii scriitori consacrați (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu, spre exemplu) pentru satisfacerea unor orgolii personale sau din slăbiciune morală.

Elita interbelică mărturisitoare a crezului său politic, cultural, național și creștin este aruncată după gratii. Spațiul carceral, transformat astfel într-o adevărată universitate, găzduiește aproape tot ce a însemnat intelectual sau om de rând cu principii naționale. La Aiud, Gherla, Pitești, Sighet, Mislea, Târgu Ocna, Baia Sprie, unde au petrecut de la 4-5 ani la zeci de ani sau chiar tot restul vieții, fiind vinovați de singura vină de a nu fi abdicat de la credința în Dumnezeu și în destinul neamului românesc, întemnițații au înnobilat cultura română cu creații de o valoare inestimabilă. Lanțurile, foamea, bezna, umilința și toate caznele diabolice ale bolșevismului nu au împiedicat actul creației literare. Practic, literatura română s-a mutat în catacombe, a fost îngropată sub pământ, unde, asemeni bobului de grâu, a dat roade neașteptate și neprevăzute de puterea bolșevică. În lipsa hârtiei, rămâneau varul, tencuiala de pe pereți, vreo cojiță de săpun, talpa bocancului și cine știe câte și mai câte metode ivite de mintea umană supusă reeducării. Obligată la tăcere, limba a lăsat locul alfabetului Morse transmis prin țeava caloriferului, fără teama perturbării de zgomotul apei, care nu cunoscuse vreodată acest drum. Iar actul memorării versurilor astfel transmise devine mijloc și scop de supraviețuire, și totodată datorie de onoare, așa cum mărturisește Constantin Aurel Dragodan în Cenaclu în închisoare1:

(...) Măi Radule, măi Ștefane,

Nichifore, Stere, Ioane băiete,

ați scris fiecare perete?

Tavanul, podeaua, zăbrelele, ușa,

lăcata, zăvorul, cătușa?

Să nu rămână nimica nescris,

niciun ungher, nicio coadă de lingură,

să vorbească temnița singură

cu litere strâmbe și lungi, de proscris.


(...) S-așternem în stihuri răstriștile toate,

neamul să le cunoască și să le-nvețe pe de rost.

Cu toții la un loc vom izbuti, poate,

s-arătăm a mia parte din ce-a fost”.

Prin urmare, valoarea literară a acestor creații, de netăgăduit, este dublată de valoarea lor spirituală, de încărcătura sufletească pe care o poartă. Fie că este demascare a chinurilor, noian de amintiri, mărturisire de credință, rugăciune sau disperare, strigăt de durere, testament sau îndemn la luptă, cea mai importantă calitate a poeziei de detenție este aceea a existenței sale. Căci în chip minunat, în bezna adâncă a temnițelor, suferința s-a întruchipat în rimă, s-a scris pe file de suflet, cu pana muiată în sânge, și s-a transfuzat pentru totdeauna în adâncul trupurilor înghețate și flămânde, până în cotloanele cele mai ascunse și mai întunecate ale sufletelor deținuților, devenind exercițiu de supraviețuire.

În condițiile de teroare impuse de zelul diabolic al anchetatorilor, al gardienilor (unii dintre ei la rândul lor victime ale unui sistem străin de orice lege a firii umane), o astfel de mărturisire era asemeni unei guri de oxigen, aducând speranța că se va putea rezista, că nu trebuie capitulat, că și ceilalți rezistă. Poetul este pe deplin conștient de acest rol al său, și totodată copleșit de el:

Ce de oameni s-au strâns, frățioare!

Livizi și supți, desculți și rupți!

Zgribuliții așteaptă, în bătaia vântului,

să le frâng în două, ca pe soare,

pâinea rumenă a cuvântului”.2

Brutar de cuvinteeste poetul, iar „necazurile” sale constau în faptul că „pe foc nu mocnește decât un crâmpei de arac/și niciun pumn de făină-n covată nu este”. Sigur că, în condițiile inumane ale detenției, foamea, frigul, întunericul și lipsa comunicării erau cele mai cumplite pedepse. Prin urmare, poetul nu poate compensa lipsurile materiale. Poate, însă, să frângă „ca pe soare pâinea rumenă a cuvântului”, întruchipând astfel, într-o singură imagine, lumina și căldura soarelui de care n-aveau parte, hrana fizică reprezentată de pâinea la care doar visau, și hrana spirituală întruchipată de cuvânt.

Actul creației în pușcărie este descris și rostuit și de către Andrei Ciurunga ca fiind un act de mărturisire a adevărului, de demascare a ororilor comuniste:

Pe file de pământ cât o moșie

am pus lopata – uriaș condei,

având alături călimara vie

a sângelui vărsat de frații mei.


Am scris pe lutul roșu la Mamaia

pe piatra albă la Ovidiu – și

pe lutul negru, înmuindu-l ploaia,

la Tașaul, în fiecare zi.

 

Când spulbera în stepa largă vântul

cu mari primejdii pentru scrisul meu,

ca să nu-mi zboare de pe șes cuvântul

puneam tampon anrocamentul greu.

 

Așa i-a fost sortitul să apară

cărții de-acum pe care-o sloveniți,

și cititor să-i fie prima oară

frățescul meu popor de osândiți.

 

Necunoscuți prieteni de departe,

curatei file dați-i crezământ

și țineți minte că această carte

a fost odată sânge și pământ.”3

În aceste condiții, nu numai creațiile din perimetrul carcerei erau apreciate, ci orice cuvânt scris care înmagazina în el sentimente ce se regăseau în sufletul deținuților.

Cineva mi-a adus-o pe-ascuns, pe sub haină,

ca pe-un steag tricolor, ca pe-o taină.

La-nceput n-am știut ce era:

aripă de înger sau stea?

Dar simțeam că, arzând, lumina”.4

Clandestinitatea face și mai prețios obiectul acela asemănat steagului de luptă sub care deținutul își închinase tinerețea, sau stelei, visului, tainei, nădejdii coborâte de sus pe o divină aripă de înger. Desigur, cartea este personificată, ea împrumută caznele deținutului, cu a cărui ființă se va contopi sub pătura roasă. Pentru găzduirea în suflet, ea îi va da în schimb sentimentul împlinirii, căci îl va face să se simtă „mai bogat decât toamna bunicilor mei”, în ciuda uzurii foarte mari datorate „colindării” din închisoare în închisoare, din mână în mână, în condițiile detenției cumplite.

Pe autorul cărții despre care vorbește poetul, nimeni altul decât Mihai Eminescu, Ciurunga îl vede asemeni sieși, conștient fiind de faptul că idealurile le sunt aceleași, chiar dacă îi desparte „mai bine de-un veac”. Prin urmare, îi face o invitație caldă și sinceră

aici, lângă mine,

căci locul acesta-i menit pentru tine

de mult, de mai bine de-un veac,

fiindcă Domnului, ieri, i-ai fost frate sărac,

iar sluga de azi o-nspăimânți și prin somn,

știindu-te Domn”.

Cuvintele capătă aici funcție cathartică, eliberatoare, de descătușare a tuturor revoltelor adunate în ani și ani de nedreptate. Ele nu mai șoptesc, ci urlă, dau buzna, scapă, ies, evadează, strivind în furia lor lanțuri, lacăte, zăbrele, căpestre, porți, blide goale, carceră, ajungând până la cei care „au murit astă iarnă”. Ele dau glas acum unui blestem cumplit aruncat asupra asupritorilor:

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia”.

Câtă durere, câta cumplită suferință răzbate din rescrierea blestemului Doinei eminesciene în interiorul poemului lui Ciurunga!

Și totuși, de ce este invocat Eminescu în temniță? Să fie vorba, oare, despre destine asemănătoare? Răspunsul îl primim simplu și clar de la mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, deținută politic vreme de 14 ani: „fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temnițele roșii, ci a și salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creștin, al unora dintre poeziile sale. (...) Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spațiu infinit și timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească și autentic creștină. Acest univers nu-l poți înțelege dacă nu-l trăiești în toată profunzimea lui și dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalță”.5

Aceste coordonate, românească și creștină, au format crucea pe care și-au asumat-o și pe care au plătit-o cu propria jertfă cei întemnițați. Este firesc ca acestea să fie și coordonatele fundamentale ale poemului amplu al închisorilor comuniste.

Poezia detenției este un poem alsuferinței, indiscutabil, căci suferința este izvorul sevei acestui tip de creație. Dar este în același timp un poem al credinței.

Doamne, fă din suferință

pod de aur, pod înalt.”6

Asemeni unui pod înalt se dezvăluie nouă astăzi poezia detenției, pod pe care sufletele schingiuiților au urcat treptele desăvârșirii sufletești, ajungând până la sfințenie. În beznele temniței, lumină le-au fost lor Credința în Hristos Dumnezeu, Nădejdea în Înviere și Dragostea Maicii Domnului. Căci „nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină”.7

Suferința lui Hristos au înțeles-o și și-au asumat-o. Pentru ea, asemeni lui Simon Cirineul, au luat Crucea Domnului și au urcat Golgota neamului românesc. În momentele de slăbiciune, de deznădejde, Însuși Hristos coboară în celulă, pe rogojina cu libărci, așa cum îl prezintă Radu Gyr8, și, în gestul salvator al atingerii – „pune-Mi pe răni mâna ta” – preia de data aceasta El crucea deținutului, pe care o înnobilează, o sfințește, o rostuiește. Transferul acesta de suferință, de chin, făcut cu delicatețe, cu blândețe, nu îngăduie nicio întrebare, nicio urmă de îndoială. Întâi, Hristos împarte rogojina cu întemnițatul, apoi alătură, treptat, osândei sale – urmelor de cuie de la picioare – și osânda deținutului: urmele de lanțuri și rugină. Urmează oboseala, cumplita oboseală pe care, de asemenea, Iisus o preia asupra-Și, îmbrăcând totodată zeghea. Eliberat de suferință, deținutul adoarme „o mie de ani”, timp în care se produce transformarea chinului în mucenicie, înrostuirea suferinței. Căci, la trezire,

m-am pipăit... și pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui”.

Aceeași idee o întâlnim și la Ciurunga, în poemul Am 33 de ani: jertfa pentru ceilalți, în care Hristos îi este model deplin:

Am și eu 33 de ani,

duc și eu sub spini aceeași frunte

și aceleași tălpi sub bolovani,

crucea vieții când o sui pe munte”.

Calvarul Mântuitorului se repetă întocmai, de la privegherea de pe Muntele Măslinilor, la trădarea lui Iuda, coroana de spini, răstignirea, pătimirile de pe Cruce, moartea și îngroparea. Dar toate culminează și se înnobilează în ultima strofă, atunci când

simt deasupră-mi lespedea crăpând

și aud prin somn cum fug sutașii”,

întruchipând, dincolo de răstignire, Învierea.

Întreaga poezie a detenției este străbătută de fiorul credinței, chiar dacă uneori este arghezian, ca la Demostene Andronescu9, care Îl sortește pe Dumnezeu să Se culce flămând, fără „azima rugăciunii” sau „blidul de smerenii”. Însă aici nu despre necredință este vorba, ci despre o neputință a ființei umane supusă unei terori dincolo de puterea de imaginație a minții. Cu teamă, dar cu sinceritate și cu mare încredere, se apleacă eul neputincios în dialogul său cu Dumnezeu, pe care nu Îl neagă, căruia nu-I reproșează nimic, ci doar Îi dezvăluie starea sa lăuntrică. „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele”10pare a spune, cu slăbite puteri, eul poetic aflat la gura unei prăpăstii sufletești din care știe că se va mântui. Căci va spune același poet despre suferințe, într-un Îndemn:

Sunt punte spre eternitate

Și se sfârșesc în Dumnezeu”.

Suferința transpusă în mântuire apare și mai deslușit la Radu Gyr, care reușește să definească rostul suferinței prin folosirea unui procedeu literar cu scop persuasiv, antagonismul:

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi;

surâd numai acei care suspină.

Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,

de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină”.

Căci, cum poți cunoaște mai bine bucuria deplină a unei stări sufletești, dacă nu după ce ai trăit deznădejdea opusului ei? Ce ar fi dezmierdarea fără blestem, sau zâmbetul fără suferință, sau lumina fără întuneric? La fel, de unde ar izvorî mila față de aproapele, dacă nu din porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”? Și cum ai putea „jindui după un colț de rai/de n-ai purta un strop de iad în tine”? Mușcând din pomul cunoștinței binelui și răului, omul însuși și-a dorit mai mult decât binele pe care îl avusese. Și a dobândit răul, moartea „în lacrima de-aseară”, ca să trăiască apoi nostalgia paradisului, învierea „în cântecul de azi”, a cărei dobândire nu mai este posibilă decât prin înfruntarea răului, a suferinței, prin jertfă.

Însă la această conștiință se ajunge uneori greu, după ani și ani de chin.Balada anilor de închisoarea lui Constantin Aurel Dragodan, fără a se înscrie întru totul în rigorile acestei specii literare (cum o vor face, spre exemplu, baladele lui Radu Gyr), surprinde tocmai procesul acesta anevoios de metamorfozare a suferinței în jertfă mucenicească. Primii șapte ani ai detenției sunt marcați de sentimente contradictorii: întâi fierbere, apoi ardere, temeri și întrebări, îndoieli, deziluzii, zbateri, disperări. Cifra șapte reprezintă ciclul complet al formării, al desăvârșirii sufletești. Apoi vin „calme, adânci împăcări” care dovedesc maturitatea spirituală pe care suferința o aduce celui ce îi înțelege sensul. Scriptura devine „apă vie și mană”, Hristos Însuși veghează alături, iar rana se transformă în candelă „cu flori de lumină”. Condiția esențială este aceea de a rămâne în comuniune cu morții cei sfințiți prin mucenicie și de a nu fi abdicat de la idealurile pentru care pătimești.

Prof. Dr. Crina Palas

1 Constantin Aurel Dragodan, Itinerare în lanțuri, Arad, Editura Ramira, 1992

2 ibidem

3 Andrei Ciurunga, Așa le-am scris, în Poeme cu umbre de gratii, Editura Sagittarius, București, 1996

4 Idem, Cartea lui...

5 Aspazia Oțel Petrescu, Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creștin, publicat în revista Veghea. Eminescu și ortodoxia, nr. 1, 2010, reluat în volumul A fost odată, f.ed., București, 2011, pp. 608-613

6 Radu Gyr , „Metanie”, în Poezia în cătușe, antologie de Aurelian Popescu, Editura Omniscop, Craiova, 1995

7 *** Biblia sau Sfânta Scriptură,Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 22.5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

8 Radu Gyr, Iisus în celulă, în Poezia în cătușe

9 vezi Demostene Andronescu, Peisaje lăuntrice, Sibiu, editura Puncte Cardinale, 1995

10 Biblia, op. cit., Evanghelia după Marcu 9, 24

 

VIDEO: Poeme de Radu Gyr recitate de Profesorul Buzatu si Ilie Tudor

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews