ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Scriitorul și eseistul Ovidiu Hurduzeu s-a întors definitiv în România, după mai bine de 30 de ani trăiți în exil, în Statele Unite ale Americii.

Hurduzeu scrie că s-a întors pentru că România poate să-i ofere ceea ce SUA nu mai poate, din toate punctele de vedere.

„M-am întors fiindcă România poate să-mi ofere ceea ce SUA nu mai poate, nici din punct de vedere "material" și nici spiritual. Dacă nu eram convins că va fi bine pentru familia mea în România, nu m-aș fi întors”, a argumentat Hurduzeu alegerea făcută.

Scriitorul a mai adăugat că tot mai mulți români stabiliți în America aleg să se întoarcă acasă.

 

Ovidiu Hurduzeu s-a născut la București, pe 12 iunie 1957. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și debutează cu două povestiri în volumul colectiv „Debut 86”, publicat la Editura Cartea Românească.

În 1988 îi apare prima carte, „Culori vii, forme frumoase...”, la Editura Albatros. La puține zile după apariția primului exemplar, Hurduzeu pleacă în Italia, unde locuiește pentru puțin timp. Apoi se stabilește în SUA unde va rămâne timp de 30 de ani.

S-a stabilit în California, în Silicon Valley și câștigă o bursă de doctorat la Universitatea Stanford.

A scris o remarcabilă culegere de eseuri „Sclavii fericiți”, în 2002, iar apoi, cu Mircea Platon semnează „A treia forță.România profundă”, un „manifest la două mâini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei a trei căi. Una de întors acasă”.

Cartea se dovedește un mare succes și face carieră pe internet. „

Eseurile lui Ovidiu Hurduzeu, reproduse (o parte dintre ele) în volumul Sclavii fericiți, cuprind o analiză lucidă, din multiple unghiuri de observație, a unui început de degradare a democrației americane, care înlocuiește cultul de altădată al învingătorului cu cultul victimei, care permite acțiunile revendicative abuzive ale minorităților solidarizate împotriva majorității și care promovează apariția unui om comun, substituibil, împotriva omului cu identitate, din culturile umaniste tradiționale. Nu este vorba, în acest demers, de o atitudine antiamericană, ci, dimpotrivă, de o nostalgie a americanismului, care își pierde, sub efectul unor influențe diverse, autenticitatea. 

Un mare interes prezintă paginile consacrate postmodernismului, ca expresie a actualei etape de evoluție a capitalismului în Occident. Eseistul se definește ca un adept al postmodernismului, în care descifrează însă tendințe perverse de regenerare a centralismului autoritar de altădată, într-o variantă răsturnată: 

"Din nefericire, precum Rațiunea carteziană pe care o deconstruiește, postmodernismul a ajuns și el în faza denaturărilor. Drept consecință, în prezent Occidentul suportă cu stoicism dictatul fragmentului, al elementului marginal, al „irealizatului”, adică, al celui ce nu se poate împlini în raport cu o totalitate pe care o detestă, dar fără care nu și-ar putea asigura dominația difuză, non-focalizată. („irealizatul” nu poate să se 
real-izeze, să aibă acces la realitate, decât în cadrul Totalității.) Pe de o parte, marginalul, în chip de „irealizat”, deturnează retorica postmodernismului și pozează în victima tuturor totalitarismelor, proclamându-se campionul deschiderii și relației rizomice. Pe de altă parte, „fantazează” să reducă Totalitatea la contururi scheletice, la un teritoriu „deteritorializat”, contaminat de ranchiuna ideologică a marginalității. 

Marginalul are totdeauna dreptate - este deviza oficială în Occident. Iată de ce minoritățile („irealizatul” etnic) din România au câștig de cauză la forurile internaționale față de românii majoritari. Iată de ce imigranții mexicani ilegali („irealizatul” economic) își cer „drepturi” egale în SUA. Iată de ce homosexualii români („irealizatul” sexual) obțin azil politic în Anglia, iar negrii („irealizatul” rasial) au statut privilegiat în sistemul universitar american. Este lesne de văzut cum marginalul și-a creat în Occident propriul său „centru” de putere - „centru” între ghilimele, căci este difuz și nefocalizat -, ascunzând, sub retorica postmodernă, vechea dorință de putere a Subiectului tradițional. Nu se considera oare și comunistul o victimă a istoriei, chiar și în momentul în care se bucura de puteri absolute?" , scria criticul Alex Ștefănescu.