Joi, 21 februarie, de la ora 18:00, la Centrul Cultural Sector 2 - str. Jean Louis Calderon 39 (aproape de Piața Universității), se lansează cartea „HAIDUCII DOBROGEI”, de Nicolae Ciolacu.

 

Volumul evocă teribila rezistență armată din Dobrogea, respectiv una dintre cele mai numeroase și mai ample grupări de gherilă anticomunistă de după 1945.

 

Ca invitați, istorici de marcă - profesorul RADU CIUCEANU și MARIUS OPREA, "vânătorul de securiști", alături de ZOE RĂDULESCU, fiica eroului Gogu Puiu, deținut politic de la naștere, precum și conf. dr. ALEXANDRU GICA, reprezentantul Sutzatei Culturale Armâne.

 

Iată un mic fragment:

 

„Într-o dimineață, plutonierul m-a dus sus la etaj, dar la o altă cameră, ceva mai mare și m-a lăsat acolo. M-am uitat sus la tavan să văd dacă nu există cumva vreun cârlig, de care aveam o groază mare. Aveam o presimțire că mi se pregătește ceva pentru chinuit, dar nu știam ce. În acea cameră erau două birouri grele, puse la distanță de un metru între ele. Au venit înăuntru cinci gealați ofițeri. Unul din ei, probabil șeful lor, mi-a zis: "banditule, dacă nu vrei să spui de alte arme și alte gazde și să-ți ușurezi situația, atunci stai colea jos”. Au adus o rangă, apoi m-au făcut să mă încovoi ca un covrig și mi-au legat mâinile de gleznele picioarelor. Între brațe și între genunchi s-a făcut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu toți de capetele răngii, m-au săltat în sus și au pus un capăt de rangă pe un birou și celălalt capăt de rangă pe celălalt birou. Am rămas spânzurat de rangă cu capul în jos și cu fundul și tălpile picioarelor în sus. Numai bine și potrivit de bătut și de lovit. Unul din gealați îmi ținea capul. Probabil că vreunuia din cei care au fost torturați cu metoda aceasta diabolică i-au frânt gâtul și ei aveau nevoie să ducă la tribunal deținuți sănătoși în aparență. Au început operația cu o singură cravașă de cauciuc, pe care o foloseau pe rând, câte trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai puțin, mai mult pe tălpi. Când sfârșea ultimul de lovit, primul continua. Până la douăzeci de lovituri am răbdat, n-am țipat de loc. Dar m-au prididit durerile și am început să urlu de durere, dar lor nu le păsa, loveau într-una și radioul cânta cât se putea de tare, ca să nu se audă țipetele în stradă. Legat fedeleș, nu puteam să fac nici o mișcare, nu aveam nici o posibilitate să protestez. M-am gândit la cele spuse de Sfântul Pavel: "De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una.” (II Corinteni 11:24). Acum făceam și eu un calcul, câte lovituri am primit de la cei patru gealați. Dacă fiecare m-a lovit de trei ori, face douăsprezece, și dacă s-au rânduit de trei ori, cu aproximativ douăsprezece lovituri, înseamnă că în total au fost treizeci și șase de lovituri. Șeful gealaților, când a văzut că leșin pe rangă, a oprit bătaia. M-au dat jos, m-au dezlegat și mi-a zis: ”ai văzut, banditule, ce capeți dacă nu vrei să spui și de alte arme și gazde?” Am fost dus la celulă. Eram frânt, obosit, aveam dureri mari și îmi era un somn teribil. Cât de bune ar fi acum niște prosoape udate în apă rece, să-mi pun comprese la locurile vătămate, ca să-mi alin durerile! Mi se închideau ochii de somn, mă culcam când pe o parte, când pe alta, dar mă dureau toate celea. În sfârșit am adormit și, când m-am trezit, parcă puteam să mă mișc un pic.

Și iarăși o săptămână nu m-au chemat la anchetă, după metoda lor satanică. Au știut că după zece zile de odihnă se vindecă rănile din bătaie. M-am mirat când m-am pipăit la spate și la tălpi și am văzut că nu mai doare. Anchetele au început din nou, aceeași poveste și eu spuneam că tot ce am avut și am știut, am declarat. Mă forțau cu orice preț să denunț câți mai mulți, ca să aibă ei pe cine chinui. Am rezistat și nu am denunțat pe nici unul din cei care nu fuseseră prinși. Am recunoscut numai persoanele care știam că erau deja prinse și condamnate și care declaraseră că eu i-am organizat.

La marginea comunei Sinoe stătea Dimciu Ergoveanu, care avea patru copii, cel mai mare flăcăiandru, restul mici. Nimeni nu știa că a fost gazda mea. Nu l-am declarat. Tot în comuna Sinoe era Constantin Vlahbei, avea un pistol de brâu lung, de 9 mm, pe care l-am purtat și eu câtva timp, dar i l-am înapoiat. Mai era în Sinoe Dumitru Grasu, la care am stat în câteva seri, și Gheorghe Tusea, la care am stat 40 de zile într-o șură de fâneață, dar nimeni n-a știut de ei, decât numai eu. Nu i-am declarat.

La marginea comunei Panduru stătea Gheorghi Zuricu; nimeni nu știa că el are două pistoale cu butelie, foarte puternice și oricât de presat am fost, nu l-am spus.

În satul Lunca am stat o săptămână în fâneața lui Stere Durlea, dar nimeni nu știa decât el și eu la fel nu l-am denunțat. Și el, ca și ceilalți, mi-au făcut bine că m-au adăpostit de urmărirea bestiei roșii. Și mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute și să nu denunț pe nimeni, și o spun fără sfială că Bunul Dumnezeu mi-a ajutat de am răbdat chinuri grele și n-am denunțat pe nimeni." Nicolae Ciolacu - Haiducii Dobrogei