Joi, 23 februarie, de la ora 17:30, la Librăria Mihai Eminescu din București se lansează romanul „Valea Nistrei”, de Corneliu Ioan Dida, apărut la editura Christiana.

La lansarea vor lua cuvântul editorul Răzvan Codrescu, scriitorul Sorin Lavric și actorul Dan Puric. Iată câteva detalii despre volum, după cum apar în prologul editorial:

„Cartea de față – zămislită în anii ’80 și încheiată în 1987 – a apărut, ce-i drept într-o ediție modestă, acum 22 de ani: Corneliu Dida, Valea Nistrei. Din ciclul Sud-Est Saga, Editura Conpress-Six, Constanța, 1994 (458 de pagini)*. Ea face parte dintr-un proiect epic mai amplu, de ambiții epopeice, pe care autorului nu i-a fost dat să-l împlinească. Dar chiar și așa, rămîne rotundă în sine și relevantă, constituind probabil cel mai bun roman scris pînă azi pe tema rezistenței anticomuniste și a întregii noastre tragedii istorice din inima secolului XX. Dincolo de siguranța scriiturii, de forța personajelor și de dinamica ideilor, avem de-a face cu fresca unei lumi în toată tulburătoarea ei complexitate.

 

E o realitate care se deghizează în ficțiune romanescă, dar nu pierde nimic din durul ei adevăr: arta naratorului – scriitor nu prin ocupație, ci prin vocație – o potențează fără să o falsifice, oferind cititorului nu doar o suită de lecții de viață și de provocări de conștiință, ci o adevărată „baie” de istorie, atît de vie încît îl face să simtă efectiv răceala apei și pietrele de pe fundul ei. Spațiul concentraționar de la Valea Nistrei, în care converg toate firele epice, este „ocheanul” prin care ni se dezvăluie această lume în dureroasă prefacere, radiografiată la toate nivelurile ei, de la resturile „burgheze” ale lumii vechi, în luptă cu prigoana și marginalizarea, la poporul devenit masă de experiment și de manevră a lumii noi, cu grobienele ei „elite” proletare, în mare parte alogene, sub veghea atentă a hidrei bolșevice și în abandonul indign al unui Occident de la care nu mai emană decît iluzia deșartă că „Vin americanii”  (care nu numai că n-au venit, dar nici n-au avut de gînd în mod serios să vină vreodată!). Sigur, accentul cade pe rezistența anticomunistă, în toate ipostazele ei: grupurile de rezistență din exil (de la care pornește desfășurarea epică, prin personajul-cheie Radu Pavelescu), închisorile și lagărele de muncă din țară, partizanatul din munți, dar și rezistența cotidiană, să-i zicem domestică, a unei umanități ce încearcă să-și salveze condiția în pofida tuturor dramelor cu care se confruntă, pe dinăuntru și pe dinafară.

Cartea se apropie cel mai mult, ca orizont și problematică, de scrierile memorialistice ale foștilor deținuți politici sau luptători din munți, dar autorul, netrecut personal prin astfel de experiențe-limită, nu este propriu-zis un memorialist, ci un cronicar bine documentat, cu o deosebită empatie pentru lumea pe care o zugrăvește și cu un instinct sigur al dozajului estetic, care ridică mărturia la dimensiunile eterne ale creației, cu toată încărcătura ei simbolică și emoțională. Este uimitor cît de bine a reușit să intre în pielea personajelor și să redea o experiență de viață care nu i-a aparținut direct. Astăzi, cînd s-a publicat atîta literatură memorialistică și mărturisitoare, ca să nu mai vorbesc de accesul la arhive (în special cele de la CNSAS), performanța poate nu ar mai fi atît de surprinzătoare, dar ea trebuie măsurată aici în contextul de dinainte de 1989, cînd accesul la arhive era extrem de limitat (dacă nu de-a dreptul imposibil) și nu exista în România o literatură memorialistică sau istoriografică pentru ororile istoriei recente (trecute sub tăcere sau grijuliu falsificate). Și cu atît mai mult cu cît autorul n-a fost nici măcar istoric sau literat, ci… medic.”