Avem bucuria să vă semnalăm un nou volum care tratează fenomenul jertfei românilor aruncați în temnițele comuniste. Volumul „Glasuri din bolgie” a apărut în 2018 la Editura „Ideea Europeană” și este semnat de Sorin Lavric.

Despre această carte, autorul a avut amabilitatea să scrie câteva cuvinte pentru cititorii ActiveNews:

Sunt un cititor constant de literatură penitenciară. Niciodată nu am putut lua în serios suficiența cu care criticii literari coboară memorialistca carcerală la treapta literaturii de mîna a doua, pe motiv că, deși conține un testimoniu sincer asupra vieții, ea e scrisă prost. Obiecția lor descinde dintr-un tresărire de aroganță căreia îi lipsește condiția flerului, acea antenă cu care poți simți dacă un text, chiar dacă e scris fără talent, transmite o emoție pe care nici o ficțiune literară nu o poate mima. E obiecția inșilor cu vederi estetice, în ochii cărora virtuțile de spirit ale unui autor pot fi anulate de carența talentului literar. Atîta doar că talentul e simplă facultate histronică, un mod cabotin de a te mișca cu îndemînare în pagină spre a obține un efect estetic. Efectul ține de o formă strict lexicală, cu totul găunoasă dacă prin cuvintele ei nu curge un minim fior de tensiune spre mintea cititorului. Ideea că un scriitor poate simula tensiunea doar pentru că leagă cuvintele cu vervă e mai mult decît o eroare, căci trădează atrofia cronică a flerului numinos. 

Trăim în epoca literaturii fără spirit, în care o bucată fictivă, dacă e cizelată stilistic, pare mai valoroasă decît o mărturie iscată de o experiență ce depășește în dramă orice ficțiune. Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputință de transmis prin cuvinte, întrucît zvîrcolirea din care s-au ivit ține de o rupere irațonală prin care un om trece numai în situații-limită. Și acel ceva pe care nici un cuvînt nu-l poate prinde e chiar spiritul. În schimb, artistul stînd comod în fotoliu și dopsind fantezii după cum îl taie capul habar nu are de condiția de apariție a spiritului: situația-limită. Indigența aceasta nu-l împiedică să trăiască cu iluzia că poate exprima nuanțele cele mai adînci ale duhului. De fapt, zbaterea lui cabotină nu are nimic spiritual în ea, lucru de care e încredințezi parcurgîndu-i „opera", cînd constați penuria crasă a vibrației sale în duh. Am spirit numai acolo unde viața nu poate fi împărtășită prin vorbe, și chiar acesta e criteriul de existență a spiritului. 

Dar dacă spiritul nu poate fi împărtășit prin vorbe, atunci cum îi sesizez cîmpul de iradiere? Prin emoția inestetică, brutală pînă la cutremurare, și de-o acuitate bătînd spre răscolirea de tip misterium tremendum et fascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o inițiere irațională într-un univers pe care artiștii cu ușurință în facondă nu-l vor atinge nicicînd. Ce mă delectează fără să mă tulbure intră sub jurisdicția autonomiei esteticului, joc frivol de capricii obtuze, în cursul cărora mediocrii se complac în minciuna de a fi atins metafizicul în expresia lor spilcuită. În adevăr, nu au atins decît fundul sterp al unui intelect în care elementul numinos nu a pătruns vreodată. Literatura mare cere ori filozofie, ori o profunzime a gîndului pe care nu ți-l dă decît suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță. Tocmai de aceea a te lăsa în seama ficțiunilor pe care o imaginație cu ifose le plasmuiește sub zigzagul unui orgoliu creator mi se pare pierdere de vreme.

Cronicile pe care le-am adunat în Glasuri din bolgie sunt dedicate unor texte care vorbesc flerului din noi, și mai puțin gustului. De cîtă drojdie numinoasă conține un text depinde valoarea lui sub unghiul spiritului. Figurile despre care scriu aici (de la Valeriu Gafencu la Toma Arnăuțoiu, de la Alexandru Mironescu la Vasile Motrescu) au trecut prin închisorile comuniste. Unii au murit ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri. Cum universul lor e supus în continuare unei cenzuri draconice din partea supraveghetorilor ideologici ai momentului, la sfîrșitul volumului am adăugat un text în care schițez portretul persecutorilor moderni. Ca cititorul să știe cine sunt ei și cum îi putem recunoaște.

Sorin Lavric