La data de 14 ianuarie , Sfântul Sava, arhiepiscopul Serbiei și ctitorul mănăstirii Hilandar este pomenit de Biserica Ortodoxă.

Sfântul Sava era din Serbia, tatăl său, Ștefan Nemanja, era cucernicul voievod de Rașca, adică voievodul Serbiei. Numele mamei sale era Ana și provenea tot dintr-o familie regală.

Cuplul regal, Ștefan Nemanja și Anna, era unul de creștini ortodocși evlavioși. Ei au avut doi fii, Vukan și Ștefan (născut 1165). După aceștia, regina s-a îmbolnăvit n-a mai putut da naștere la copii. Deși stăpâneau un regat și aveau multe avuții, totuși, cu postiri și lacrimi de căință, ei au cerut cu umilință de la Bunul Dumnezeu să li e mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor și le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit mai întâi o sfântă educație, fiind inițiat în tainele Sfintelor Scripturi. După puțină vreme, a primit educație după cărțile bisericești aflate pe atunci la îndemână, scrise în limba maternă, scrie Doxologia.ro.

El dădea dovada prezenței în persoana sa a unor mari daruri precum: înțelegerea, chibzuință, disciplina, înfrânarea, smerenia și o bună dispoziție, astfel încât toți cei care îl cunoșteau, îl iubeau și-l respectau. Ca atare, cu cât creștea cu vârsta, cu atât mai mult se înmulțea dragostea sa față de Dumnezeu. Zi și noapte, se ruga neîncetat, luând asupra sa nevoințe precum: postul, privegherile și alte felurite osteneli primite de bună voie. 

Deși ar fi putut trăi o viață de lux, atât el, cât și cei din familia sa duceau o existență simplă, într-o locuință modestă. Pe când Nemanja era mai tânăr, în anul 1183, el a ctitorit mănăstirea Studenisa într-o vale împădurită al unui afluent al râului Iban, în apropiere de Ušce, pe teritoriul Serbiei central-sudice. Aici veneau mulți pelerini, printre care și cei de la Mănăstirea Rusească sau Mănăstirea Tesalonicenilor. Atunci când fericitul Rasko i-a văzut, a fost dornic să intre în discuție cu ei.

În cursul conversației, el s-a interesat de mănăstirile din Sf. Munte. A dorit să afle despre regulile monahale și nevoințele lor, despre purtarea și viețuirea monahilor, despre orice alt lucru de folos pentru el în vederea atingerii țelului final al vieții sale și a rămas profund impresionat. El i-a spus starețului acestui grup de călugări că vrea și el să ajungă acolo. Starețul s-a oferit să-i fie tovarăș și povățuitor la drum până va ajunge Sf. Munte.

Apoi, născocind o cale de evadare, Rastko s-a înțeles cu bătrânul să se întâlnească într-un anume loc. Rastko se duse apoi la tatăl său, care i-a dat încuviințarea și i-a dăruit însoțitorii de care avea nevoie. Fericitul Rastko, cu o bucurie nemărginită, abia aștepta să se întâlnească cu bătrânul care-l aștepta la locul fixat de mai înainte. Între timp, Rastko le-a poruncit celor din ceata vânătorilor să stea deoparte și să-l aștepte. Rastko plecă mai apoi și intră cu bătrânul său într-o colibă unde își schimbă straiele împărătești. Intrară într-o biată căsuță în care Rastko îmbrăcă veșmintele cerșetorilor. Astfel pregătiți, Rastko și bătrânul se puseră la drum către mănăstirea rusească din Sf. Munte.

Odată aflat acolo, Rastko fu învățat și pregătit de același bătrân în ceea ce privește viața monahală. Tânărul având deosebită evlavie față de bătrânul său, așa cum se cuvenea, împlini cu mare râvnă și cu ascultare tot ceea ce i se poruncea.

În tot acest timp părinții săi plângeau nemângâiați și au trimis oameni să-l caute pe fiul lor. Nu după mult timp acești aflară că un grup de sârbi nou-veniți se aflau la Mănăstirea Rusească. Oamenii înarmați ai lui Nemanja făcură cercetări și-l aflară pe prinț la această mănăstire. Deși Rastko, cu lacrimi în ochi, îi ruga să fie lăsat în pace, ofițerii sârbi nu plecară de acolo. În această situație, Rastko puse la cale un alt plan pentru a scăpa de agenții tatălui său. El le spusese să se odihnească și să aștepte până în ziua următoare.

Apoi, noaptea, în taină, fericitul Rastko se duse în turnul mănăstirii unde îl rugă pe bătrânul său să-l tundă în schima îngerească a monahilor. Primi tunderea monahală și numele de Sava, după numele marelui avvă palestinian, Sf. Sava cel Sfințit. După aceea, el alcătui o lungă epistolă către părinții săi cu privire la sfârșitul acestui veac și la fericirea sfinților. El mai scrise despre deșertăciunile acestei lumi și despre nesfârșitele chinuri ale iadului. În dimineața următoare, atunci când sârbii îl căutau pe Rastko, neputându-l afla, aceștia proferară amenințări la adresa monahilor spre a le dezvălui locul unde se afla Rastko. Sava, auzind strigătele și țipetele fraților și părinților din mănăstire, li se arătă în noul său chip de monah. El aruncă la pământ hainele sale princiare, dimpreună cu șuvițele de păr tăiate odată cu tunderea sa în monahism, și spuse: „Luați aceste însemne cu voi: spuneți-le părinților mei că m-ați aflat în viață, viu și nevătămat, ca simplu monah al Domnului, purtând numele de Sava.” Apoi le dădu epistola scrisă pentru părinții săi. Nimic nu mai puteau să facă agenții sârbi. Deși s-au certat cu noul monah, în cele din urmă sârbii și chiar Sava însuși vărsară lacrimi.

Totuși, rămase doar câteva luni la această mănăstire când, la praznicul „Bunei Vestiri”, starețul marii mănăstiri Vatopedu îl invită pe starețul de la Pantelimon să ia parte la slujbele închinate marelui praznic, al cărui hram îl purta mănăstirea.

Sava a fost rugat să-l însoțească. Tânărul monah sârb făcu o impresie deosebită asupra starețului de la Vatopedu, care-l invită să rămână la mănăstirea grecească. Cu binecuvântarea starețului rus, Sava rămase la Vatopedu, unde se nevoi vreme de 12 ani.

Scrisoarea lui Sava făcu o impresie de necrezut asupra bătrânilor și iubiților săi părinți. Prin cuvintele sale de Dumnezeu inspirate, el îi aduse pe iubiții săi părinți la simțământul pocăinței, așa încât și aceștia începură să se gândească la viața monahală pentru ultimii ani ai vieții lor.

Numeroasele semințe ale evlaviei și credinței pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei și tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Așa s-a hotărât împărăteasa să se facă maică și a primit schima îngerească la o mănăstire de maici. Primind numele de maica Anastasia, ea a dus o viață curată și bineplăcută lui Dumnezeu, până la sfârșitul binecuvântat și fericit, hărăzit ei de Domnul. Tatăl sfântului, Nemanja, a abdicat din tronul regal, în martie 1196, în favoarea lui Ștefan, Cel dintâi încoronat, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmației și Diocleii.

Nemanja a primit, în fine, tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon. Apoi s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica. Aici a viețuit timp de 18 luni. Apoi,cuviosul Simeon își îndreptă gândurile către Sf. Munte și către preaiubitul său fiu, Sava. În noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatopedu unde a fost întâmpinat cu mare bucurie și respect de către obștea mănăstirii. Iată că după  zeci de ani de așteptare și rugăciuni, Sfântul Sava l-a văzut din nou pe bătrânul său tată. Așadar, cei doi cuvioși au rămas și au viețuit împreună destul timp, ducând o viață minunată, de mare înălțime duhovnicească. Virtuțile lor i-au făcut pe mulți sârbi să li se alăture în viața monahala, așa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creștea văzând cu ochii.

Curând, a devenit limpede faptul că aceștia aveau nevoie să-și construiască propria lor mănăstire. Noul mare voievod Ștefan al II-lea le-a cerut părinților de la Vatopedu să le dăruiască tatălui și fratelui său așezarea aflată în stare de ruină a Hilandarului, în zona aflată la 12 mile nord-vest de Vatopedu, numita Meleon, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Astfel, în luna iunie a anului 1198, mănăstirea Hilandar și împrejurimile ei au fost cedate mănăstirii Vatopedu, punând-o sub autoritatea și administrarea lui Simeon și Sava. De acum înainte, ei aveau o mănăstire care era independentă, administrând singura toate necesitățile oamenilor săi aflați pe coasta de nord-vest a peninsulei.

De îndată ce tatăl și fiul s-au stabilit la mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucția și lărgirea clădirilor existente.

În anul 1198, Simeon, se pare cu ajutorul lui Sava, a conceput cel dintâi hrisov de întemeiere al mănăstirii. În anul 1199, în chilia lui Sava din Kareia, el a alcătuit o carte de reguli, tipic, care se inspira după regulile mănăstirii Everghetis din Constantinopol, care și astăzi este în vigoare. Sava, cu binecuvântarea tatălui său, l-a numit pe ieromonahul Metodie în calitate de egumen al mănăstirii.

Noua și frumoasa biserică, pe care ei au construit-o cu propriile lor cheltuieli a fost închinată „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic pe care sfânta Biserică îl Sărbătorește pe data de 21 noiembrie. Nu peste mult timp și alți sârbi, atât nobili, cât și oameni simpli, s-au închinoviat la mănăstirea Hilandar.

Zi de zi, mulți veneau la el pentru a primi învățăturile și povățuirile sale duhovnicești. Printre cei ce veneau pentru povețe se afla și protosul Dometie al Sf. Munte, deși și el era un bătrân ascet plin de virtuți și de Duh purtător. Nu numai Dometie, ci și alți stareți de mănăstire îl socoteau pe Sava drept povățuitorul lor de căpetenie

Mai apoi, episcopul Tesalonicului, Constantin Mesopotamites, auzind de virtuțile ieromonahului de la Hilandar, după multe rugăminți, l-au adus la Tesalonic. Au discutat vreme de câteva zile, timp în care ierarhul a dobândit un imens câștig duhovnicesc. Nu numai Constantin, ci și alți episcopi, clerici și mireni au dobândit o mare zidire duhovnicească de pe urma învățăturilor lui Sava. Prin urmare, arhiepiscopul, în deplin acord cu episcopii și cu întregul cler, au hotărât să-l înalțe la o înaltă treaptă în ierarhia bisericească.

Așadar, în timp ce sfântul le predica oamenilor la sfârșitul Sfintei Liturghii duminicale în biserica principală a orașului, Aghia Sofia (Sfânta Sofia), deodată, deși nu a dorit acest lucru, a fost făcut arhimandrit de către trei episcopi, în frunte cu arhiepiscopul Constantin.

Trecuseră 20 de ani de când Sava plecase de acasă. Îndemnat de Dumnezeu, cuviosul s-a hotărât să se întoarcă acasă, la rugămintea fraților săi. În plus, Sava îi făgăduise tatălui lor încă pe când acesta trăia, că el îi va aduce moaștele sale la mănăstirea Studenica. Peste alți 8 ani, mormântul sfântului său tată a fost deschis. Moaștele Sf. Simeon au fost găsite intacte, întregi. Așadar, Sf. Sava a întreprins o călătorie spre Serbia, în perioada 1206-1207. Odată aflate acolo, la începutul anului 1207, moaștele au fost însoțite cu mare evlavie de către Sfinții Sava și Ștefan la Studenica.

Acum, dorința lui Ștefan a fost ca fratele său Sava să rămână la Studenica în calitate de stareț al mănăstirii. Sava era cel mai vârstnic cleric sârb, întrucât majoritatea o formau grecii. El a primit și s-a pus pe zidirea noii spiritualități a poporului sârb. Ca apostol, luptând împotriva ereziilor papistașă și cea a bogomilă,el a pornit la predicarea și propovăduirea Ortodoxiei poporului său. Ștefan, susținut de Sava, a hotărât, de asemenea, să zidească o nouă mare mănăstire la Jicea, la confluența dintre Ibar și Morava. Sf. Sava a adus arhitecți și lucrători în marmură din ținuturile elene.

În perioada de timp cât Sava s-a aflat în Serbia, el nu numai că a alcătuit biografia și un imn-acatist în cinstea tatălui său, ci a ținut și o corespondență cu obștea de la Hilandar și cu principii sârbi. De asemenea, în timpul celor 10 ani petrecuți în Serbia, cuviosul a săvârșit numeroase minuni, tămăduind oameni cu rugăciunea, prin punerea mâinilor și cu ungerea cu mir sfințit bine mirositor care izvora din moaștele Sf. Simeon. 

În tot acest timp, Ștefan a divorțat de prima sa soție, Evdochia. Din rațiuni statale, el s-a recăsătorit mai apoi cu fanatica Ana, o ferventă romano-catolicâ, nepoata dogelui venețian Enrico Dandolo (mort în 1205), cel care a jucat un rol important la cucerirea Constantinopolului, în anul 1204. Îndemnat de noua sa soție să se încoroneze drept rege, și înconjurat de regatele romano-catolice aflate în vrăjmășie, Ungaria și Bulgaria, marele domnitor a fost de acord cu încoronarea sa pe tronul Serbiei de către papa Onoriu al III-lea (1216-1227). Astfel, în 1217 papa Onoriu al III-lea a trimis o delegație specială cu însemnele și coroana regală care să poată conferi lui Ștefan titlul de rege. Sava a luptat pentru a împiedica încoronarea fratelui său de către un legat papal. Deși nu este limpede, se pare că, drept protest față de înfăptuirea acestui lucru, Sava a plecat.

Totuși, Ștefan i-a scris lui Sava o altă scrisoare exprimându-și dorința sa de a dobândi independența Bisericii sârbești. După multe rugăciuni, Sava, dimpreună cu un grup de la Hilandar, s-au îmbarcat pe un vas și au pornit spre Niceea pentru a-l vedea pe împăratul Teodor Laskaris și pe patriarhul Manuel I Sarantenos (1215-1222).

Atunci când Sf. Sava și împăratul iarăși s-au revăzut, a fost o întâlnire plină de căldură. Sava i-a vorbit e poporul sârb și nevoia sa de a avea o biserică independentă și propriul său patriarh. Într-un final, s-a hotărât ca otărât ca preacuviosul Sava să fie hirotonit arhiepiscop al Serbiei.Noul arhiepiscop sârb a cerut mai presus de orice ca viitorii arhiepiscopi sârbi să fie aleși și hirotoniți de către episcopi sârbi. Deși la început împăratul și patriarhul au avut o ezitare, arhiepiscopul a primit o „grammată” (document oficial) din partea patriarhului Manuel care a aprobat acest lucru în anul 1219. Doar o singură condiție a fost impusă: în bisericile sârbești, trebuia să i se dea întâietate patriarhului bizantin față de toți ceilalți ierarhi la pomenirea din timpul Sf. Liturghii.

În anul 1220, la Jicea, Sf. Sava i-a convins pe sârbi ca Ștefan să fie încoronat drept rege al sârbilor. Cuviosul Sava a continuat politica tatălui său de creare a unui Stat sârb. În calitatea sa de arhiepiscop el a slujit Sf. Liturghie, l-a sfințit, l-a încoronat și l-a uns cu sfântul și Marele mir pe fratele său, strigând cu glas mare: Viață îndelungată lui Ștefan, cel dintâi rege încoronat Serbiei!”

În anul 1230, Sf. Sava s-a hotărât să întreprindă mult râvnitul pelerinaj în Țara Sfântă. A fost primit de către patriarhul Ierusalimului, Atanasie, care a slujit împreună cu Sfântul Cuvios Sf. Liturghie în Duminica aceea. Patriarhul l-a rugat pe arhiepiscopsă binecuvânteze poporul și să le predice. Patriarhul, clericii și credincioșii aveau o asemenea dragoste și evlavie față de Sava încât nu mai voiau să se despartă de dânsul.

Ultima țară pe care Sava avea s-o viziteze era Bulgaria. Aici Sfântul Sava avea să se îmbolnăvească.Cunoscându-și de mai înainte sfârșitul, el și-a chemat ucenicii la sine, dându-le povețe pe calea ce o vor avea de urmat spre mănăstire. El le-a dat în grijă tot ceea ce primise și strânsese din Răsărit, inclusiv sfinte moaște și alte sfinte vase bisericești aflate în posesia lui. Apoi i-a rugat să se întoarcă în Serbia cu bunurile strânse pentru bisericile sârbești, pentru regele Vladislav și părintele Arsenie.

De dimineață, în timp ce ierarhii, clericii și credincioșii se pregăteau să-i înmormânteze sfântul trup, simțiră o negrăită mireasmă. Toți se minunară și nu știau unde să-l îngroape. Deși regele era absent, atunci când a fost informat de dilema în care se aflau, porunci îngroparea sfintelor moaște ale cuviosului în Biserica mănăstirii sale închinată „Celor 40 de mucenici” din Târnovo. Prin urmare, îl îngropară acolo cu toată evlavia ce i se datora.

Atunci când regele Vladislav al Serbiei, ginerele lui Asan, și arhiepiscopul Arsenie, cel pe care cuviosul l-a numit drept succesor al său, au aflat de plecarea la cele veșnice a sfântului, se mâhniră peste măsură de tare. Totuși, atunci când auziră de minunile săvârșite de către sfânt, se hotărâră să-i caute sfintele moaște. Prin urmare, Vladislav îi scrise o scrisoare socrului său, rugându-l să-i trimită sfintele moaște în Serbia.

Moaștele Sf. Sava aveau să fie îngropate într-o biserică construită de rege în Herțegovina, numită Milešovo, aflată în valea Limului din vestul Serbiei, închinată lui Iisus Pantocrator. Aici, sfintele moaște au devenit izvor de nenumărate tămăduiri, atât trupești, cât și duhovnicești, pentru cei ce veneau acolo cu credință