Sfântul Vasile cel Mare - episcop de Cezareea este unul dintre cei mai importanți sfinți ai Bisericii Ortodoxe și, în același timp, primul ierarh care a întemeiat, pe lânga biserici, spitale și aziluri pentru săraci.

Textele de mai jos (extrase din Nicolae Paulescu și alte surse), publicate pe manastirea.petru-voda.ro, se dedică agenților marxisto-securisto-useriști care au dat cu pietre în biserici, inclusiv în Biserica Sfinților Trei Ierarhi din Iași, singura biserică din România care adăpostește moaște ale Sfîntului Ierarh Vasilie cel Mare – primul om din istoria omenirii care, sub îndemnarea Duhului Sfînt, a ridicat un spital:

Să lămurim și noțiunea de spital.

Un spital este un așezământ, – fundat de o persoană sau de o asociație de persoane, – în care bolnavii săraci găsesc, gratis, îngrijirile medicale de care au trebuință, precum și tot ce le este necesar pentru întreținerea vieții, în timpul bolii lor.

Este evident că orice spital trebuie să aibă o clă­dire care să îndeplinească anumite condiții de dispozi­ție generală și interioară, de aerisire, de încălzit etc., – să posede un mobilier convenabil, să dispună de venituri suficiente pentru a putea face față, în mod larg, la toate necesitățile bolnavilor, să aibă un personal medical și infirmier instruit și devotat.

Dar de când există spitalele?

Instituția spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice și arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.

Într-adevăr, iată ce zice în această privință, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei competență este incontestabilă[1]:

„Nici un stabiliment public, destinat în mod special și unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.

„De asemenea, nu se găsește nici o urmă de instituții ospitaliere la evrei… Bolnavii și infirmii se adunau sau erau transportați în piețele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători – care au suferit ei înșiși sau au văzut pe alții suferind de o asemenea boală”.

Aceleași lucruri se petreceau și la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perși…”

„În India, spitalele erau cu totul necunoscute…”

„În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.

„Orașele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreținuți pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunați copii abandonați; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoși. Dar nicăieri nu este făcută vreo mențiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.

„Până în primele secole ale Erei creștine, romanii, ca și grecii, n-au avut spitale”[2].

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o ființă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.

„Spitalele sunt o inspirație a carității creștine”[3].

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea și mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât și în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiți și nutriți infirmii săraci.

Dar, primul spital pentru bolnavi din Roma a fost fondat în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creștină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim[4].

[Cel dintîi ctitor de spitale], pe la aceeași epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porțile acestei cetăți un azil celebru unde se primeau și se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieși din cetate, – zice Sfântul Grigore din Nazianz,[5] – vezi un oraș nou, care este sanctuarul pietății. Acolo boala, îndurată fără murmur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo dragostea strălucește în lucrările sale”.

Mai târziu, sub împăratul Justinian și sub urmașii săi, asemenea azile se înmulțiră în Orient, – și tocmai pe la sfârșitul secolului al Vl-lea apărură spitale și în Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor și mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.

Din aceste fapte istorice rezultă că:

Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creștine și sunt efectele carității [dragostei].

[1] Boisseau, art. Hôpitaux, în Dict. encyclopedique des sciences medicales, T. 50, p. 273

[2] „Această lipsă totală a unor adevărate case ospitaliere, în antichitate, a fost totuși adesea contestată, dar niciodată nu s-au putut aduce probe demonstrative de existența lor”… Într-adevăr, „nu se găsește nicăieri vreo indicație cât de puțin precisă și nici cea mai mică rămășiță arheologică” asupra spitalelor din vechime. (Boisseau. I. cit, p. 278).

[3] Boisseau, Leit, p. 278.

[4] Sf. Ieronim – Lett. Ad Oceanum, vezi Boisseau, op. cit., p. 279.

[5] Sf. Grégoire de Naziance – Orat. XLIII. Funebris oratio in laudem Basilii Magni, vezi Boisseau, op. cit., p. 279.

*

[…] Iar după puțin, s-a arătat [Sfîntul Mercurie în icoană] cu sulița însângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însulițat la război de Sfântul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmașului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfântul [Vasilie cel Mare] că acea vedenie a fost adevărată. Și îndată s-a suit în munte și a zis creștinilor: „Bucurați-vă și vă veseliți astăzi, fraților, căci s-a auzit rugăciunea noastră și împăratul și-a luat cuviincioasa pedeapsă. Pentru aceasta, mulțumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-și ia fiecare din voi banii săi”.

Creștinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toți:

„Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului și al pământului, Cel ce ne-a dăruit viața noastră?”

Iar sfântul, lăudându-le sârguința lor, a poruncit să-și ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuție să zidească o casă de săraci și de străini, spital, casă de bătrâni și de sărmani.

[…]

Sfântul Vasilie, rugându-se lui Dumnezeu pentru viața fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a trimis pe Vasilie cu cinste la scaunul său. Iar arienii auzind și văzând acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie și de răutate și ziceau împăratului: „Și noi putem să facem aceasta”. Și iarăși au înșelat pe împăratul, încât le-a îngăduit și să-l boteze pe fiul său. Iar după ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mâinile lor.

Aceasta a văzut-o cu ochii săi Anastasie cel mai sus pomenit și a spus-o fratelui lui Valens, împăratul Valentinian (364-375), care împărățea în Apus. Iar el, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu.

Apoi Sfântului Vasilie i-a trimis multă avere, prin mâinile lui Anastasie, pe care Vasile luând-o, a zidit spitale, în eparhia sa, prin cetăți, și a odihnit mulțime de săraci și de neputincioși.

Extras din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ediția Mănăstirii Sihăstria, 2001.