Notă: Acest articol este continuarea articolului: Sinodul care era să fie Mare și Ortodox: I. Erminia unor absențe răsunătoare, publicat în Lumea Credinței   

În această parte a doua a articolului privind Sinodul din Creta îmi propusesem să discut documentele care au provocat dezbateri în bisericile noastre. Însă evenimentele recente, care s-au derulat repede și în forță – decizia Patriarhiei Ecumenice de a analiza într-o comisie problema autocefaliei Ucrainei, întreruperea pomenirii ierarhilor locului de către unii preoți români, precum și câteva observații pertinente făcute de colegii mei, Răzvan Bucuroiu și Andrei Vlădăreanu, mă forțează să revin asupra discuției privind (dez)ordinea canonică din întreaga ortodoxie.

Aș începe cu câteva critici pe care mi le asum parțial. Am spus în articolul trecut că Patriarhia Ierusalimului și cea a Alexandriei au o componență nefirească – ierarhi greci conduc credincioși arabi, iar în cazul Alexandriei și alte comunități africane diverse ca limbă și cultură. Andrei Vlădăreanu mi-a atras atenția că Patriarhia Alexandriei are în sinod mulți ierarhi africani, proveniți din țările în care păstoresc, dar care au fost școliți pe cheltuiala și în institițiile teologice grecești. Cred că e un pas înainte spre normalitate, dar îmi vine în continuare greu să admit că o instituție bisericească responsabilă de păstorirea Africii, având o catedrală impresionantă în Cairo, folosește încă limba greacă (veche!) și are un întâistătător și numeroși episcopi eleni care coabitează, chiar și cu succes, cu cei africani. Cine a asistat la o liturghie în capitala Egiptului oficiată în greaca Sfântului Vasile cel Mare înțelege, cred, ceea ce spun – trăiești un sentiment intens de decuplare temporală și culturală, o senzație acută că tot corpul clerical e rupt de realitate, proiectat într-o zonă crepusculară, în care Imperiul Bizantin supraviețuiește prin frânturi de memorie. Oricâte eforturi misionare ar face această patriarhie străveche, ele nu pot acoperi o stare de fapt anormală. Dar cum întreaga ortodoxie are problemele ei de decuplare lingvistică, ce mai contează încă una? Slavii slujesc în slavona veche, grecii în greaca veche, limbi pe care nu le înțelege astăzi (mai) nimeni. Ele sunt, vezi Doamne, limbi sacre și trebuie prezervate cu orice preț, cu riscul de a ne înălța rugăciunile către Dumnezeu fără să le înțelegem. Mă mir că nu a propus nimeni până acum să folosim toți aramaica! Aia limbă sacră, în care a propovăduit Mântuitorul! Îmi pare că majoritatea bisericilor ortodoxe sunt prinse într-un efort intens de a zădărnici Pogorârea Duhului Sfânt, care le-a adus apostolilor harisma vorbirii în limbi pentru a fi înțeleși de către toate popoarele pământului.

O lume prea mică pentru probleme atât de „mari”

Revenind la dezordinea noastră canonică, Patriarhia Constantinopolului a anunțat că a trimis spre analiză unei comisii speciale dosarul autocefaliei Ucrainei, pe care o consideră „biserica ei fiică”. Locul întâi în diptice i-ar conferi acest drept. Eu unul nu-l văd însă pe Patriarhul Bartolomeu făcând uz de acest drept în situația în care se află, conducând o biserică mică, fostă mare, și prizonier al unui stat turc din ce în ce mai islamizat și pe cale de a-și regândi parteneriatul cu Rusia. În plus, mă îndoiesc că Moscova se vede altfel decât ca o biserică mamă pentru biserica ucrainiană, interpretare care, potrivit cutumelor canonice, i-ar dar și un drept de veto în chestiunea autocefaliei Kievului. Personal cred că ședințele comisiei constantinopolitane, care vor analiza această problemă, se vor prelungi la infinit. Suficient de mult încât să îngroape dosarul. Ele nu reprezintă altceva decât o pisică arătată Moscovei pentru neparticiparea la Sinodul din Creta. Însă, ironia sorții, felina e arătată printre zăbrelele unui gard, care nu înconjoară Rusia, ci chiar Patriarhia de Constantinopol.

La final, o concluzie la această sumară analiză critică a luptelor intestine ortodoxe, care pot provoca indigestii pe măsură - cred că orice tranșare viitoare într-un sinod panortodox a chestiunii dipticelor va fi binevenită. Și mai cred că, oricât ne-am teme de armatele rușilor și de jocurile lor geopolitice, care ne-au adus, și nu o odată!, răni istorice, importanța bisericii lor în ortodoxie nu poate fi neglijată. E foarte greu teoretic, iar practic imposibil, să îi ceri Moscovei să se supună Constantinopolului în condițiile date, cu atât mai mult cu cât Constantinopolul însuși a ajuns pe locul întâi în diptice cam pentru aceleași motive pentru care și rușii pot să solicite acest lucru – încărcătura administrativ-social-economică a unei cetăți-scaun patriarhal. Rușii cred că Moscova e cea de a treia Romă și chiar dacă noi nu vrem să recunoaștem asta, sunt destule motive (în fond nu mai trăim astăzi într-un imperiu), e limpede pentru oricine citește o statistică adusă la zi că ea este patriarhia cu cei mai mulți ortodocși și cu cea mai consistentă diaspora și că, în mod evident, are mult mai multă încărcătură pastorală, misionară și socială decât Patriarhia de Constantinopol. Motiv pentru Moscova să anunțe, imediat după Sinodul din Creta, că pregătește un altul, care, de data aceasta, va fi cu adevărat mare, adică pan-ortodox, adică mobilat majoritar de slavi. E evident că rușii sunt și se prezintă drept o forță, care nu e întrebuințată pentru cele mai nobile scopuri ale ortodoxiei, dar mă îndoiesc că biserica lor ar putea să ne dea bătăi de cap nouă, celorlalți, chiar dacă urcă pe locul întâi sau doi în diptice. Pentru lumea reală, în care trăiesc restul de 6,5 miliarde de oameni, cred că ortodoxia, cu luptele ei pentru putere și țâfnele ierarhicești, nu e decât, cel mult, o notă de subsol a rapoartelor geostrategice. Dar, ușoara tulburare a apei, stârnită de briză în gaura unei stânci aflată la țărmul oceanului, a avut mereu proporțiile apocaliptice ale unui uragan pentru planctonul care s-a întâmplat să-și ducă viața acolo.

De la cel mai mic numitor comun la cel mai mare divizor comun

Mă îndoiesc că ierarhii participanți la Sinodul din Creta au dorit să fie ironici, dar mesajul sinodal de la sfârșit pare scris cu un zâmbet amar pe buze. Cum să înțelegi altfel mesajul final care spune că „prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe”, când el a reușit să fie ținut fără patru Patriarhii?! Mai mult decât atât, pe lângă falia inițială, căscată între cei care au participat și cei care au refuzat să vină, documentele sinodale au mai reușit să genereze câteva fisuri prin două dintre documentele adoptate. E vorba de „Taina Căsătoriei și impedimentele sale” și de „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. 
În ceea ce privește primul document, contestatarii săi au remarcat faptul că sinoadele ecumenice au interzis căsătoriile mixte, iar Sinodul din Creta le-a permis prin pogorâmânt. În formă, critica este validă, iar hotărârea sinodală este o inovație. Însă, în fond, problema este mai nuanțată.
 
În primul mileniu biserica nu a avut o taină a căsătoriei separată. La început, în primele secole, creștinii încheiau între ei un contract civil după modelul roman, similar căsătoriei noastre laice, contract pe care biserica îl recunoștea, iar împărtășirea celor soți la liturghie pecetluia implicit cununia. Taina legăturii dintre cei doi se adâncea apoi mereu prin participare la celalte taine și mai ales prin Sfânta Împărtășanie. Nu aveau nevoie de o slujbă distinctă a cununiei, pentru că tot ceea ce trăiau, inclusiv căsătoria lor, era o Taină a lui Hristos căruia i se dăruiseră pe deplin. În acele timpuri creștinii se căsătoreau și cu păgânii, iar bisericii nu i-a trecut niciodată prin minte să îi oprească de la împărtășanie pentru asta, însă, evident, păgânul nu era primit la liturghia care culmina cu comuniunea euharistică. O scurtă digresiune, îmi vine în minte exemplul Sfintei Nona, căsătorită cu Sfântul Grigorie cel Bătrân, care la data cununiei nu era nici măcar un creștin eterodox, ci hipsistarian, o sectă iudaică. Criticilor căsătoriilor mixte le pun întrebarea ce ar fi fost ortodoxia fără rodul acestei cununii „nelegitime”, Sfântul Grigorie Teologul?  Revenind la tema discuției, ar trebui remarcat faptul că biserica, deși le recunoștea cununia civilă, îi supunea însă la epitimii pe creștinii care se cununau a doua sau a treia oara, oprindu-i pentru un număr de ani de la împărtășanie. Treptat, în interiorul Sfintei Liturghii, biserica a dezvoltat o rânduială a încununării mirilor, atunci când aceștia erau la prima cununie și când ambii erau, evident!, creștini. Nu era însă vorba de o slujbă separată, ca acum. 

Schimbările au intervenit abia în secolul al X-lea, când împăratul Leon al VI-lea a legiferat prin novela 89 ca toate căsătoriile cetățenilor liberi, sclavii erau excluși din textul legii!, să fie obligatoriu binecuvântate de biserică. Textul desființa practic căsătoriile civile și a împins biserica să scoată Taina Cununiei din interiorul Sfintei Liturghii, pentru că nu avea cum să îi împărtășească pe cei aflați la a doua sau a treia căsătorie, care, până atunci, se cununau doar civil și erau supuși unor epitimii. Așa am ajuns și la situația aberantă a cununiilor mixte oficiate în biserică, în vreme ce în trecut erau exclusiv laice, iar cuplurile erau doar recunoscute de biserică. În loc de pogorăminte la acest Sinod din Creta ar fi fost, socot eu, nimerit, să revenim la practica primului mileniu, celebrând cununiile ortodoxe în timpul Sfintei Liturghii și recunoscând doar căsătoria civilă pentru cuplurile mixte sau pentru cele aflate la a doua sau a treia cununie. O soluție pentru care au pledat mai mulți teologi remarcabili ai secolului XX, foarte simplă, cimentată printr-o practică milenară și care poate fi rânduită în popor fără acrobații teologice, în măsură să justifice ceea ce nu poate fi justificat – o taină a bisericii împărtășită unui eterodox sau, situație mai complicată, unui ne-creștin. În schimb am rămas la formula dreptului bizantin, care nu s-a născut într-un sinod, ci într-o cancelarie imperială, o soluție care a complicat mai mult decât a rânduit. La cinci veacuri de la căderea Imperiului Bizantin fantomele imperatorilor încă mai bântuie prin molitfelnicele noastre și nu vrem sau nu putem să le exorcizăm.

Cum am făcut pace cu alții și vrajbă acasă

Am lăsat la final cel mai contestat document „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Născător al celor mai multe comentarii, nesemnat de unii dintre ierarhii participanți și amendat de către unii dintre ierarhii noștrii, el a întâmpinat în sinod și opoziția Prea Fericitului Patriarh Daniel, care i-a adus o serie de corecturi. Așa cum a ieșit el din dezbateri a fost în continuare criticat, doi ierarhi români, IPS Teofan Savu și PS Macarie Drăgoi, considerând că forma sa finală este incompletă și necesită, pe viitor, îmbunătățiri.

Cuiul lui Pepelea din acest document a fost considerat articolul 6, iar din acest articol următorul paragraf – „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe.” Așadar sinodul acceptă faptul că alte confesiuni creștine eterodoxe au, din trecut, numele de biserici. Formulă care poate da naștere la interpretări și a stârnit numeroase acuze pentru că, până acum, au spus criticii, noi nu am recunoscut decât o singură Biserică, Cea Ortodoxă, Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, așa cum mărturisim în Crez. Ierarhii care au apărat documentul au replicat, spunând că acceptarea numelui de biserică nu presupune și acceptarea faptului că ceilalți, fie ei catolici, protestanți sau neo-protestanți, au, în realitate, o biserică în adevăratul sens al cuvântului, cu taine valide. Biserica este Una, cea Ortodoxă, spune în alte articole documentul și doar prin ea se poate realiza unitatea. Ceea ce m-a surprins la criticii lui a fost ignorarea Tradiției. Până la acest sinod nu știam că, de-a lungul timpului, denumirea de „biserică” a mai fost aplicată comunităților eretice și de alte sinoade ortodoxe. În România doi teologi, Ionuț Mavrichi și ierom. Petre Pruteanu (ale cărui articole le recomand călduros și care l-a citat în chestiunea respectivă pe Theodor Yiangou), au pus cap la cap aceste referiri. Este vorba de Sfântul Vasile cel Mare, care numește în Epistolele sale adunările arienilor „biserici”, de Iosif Vrienios, care în Sinodul din Cipru din 1406 folosește pentru confesiunea romano-catolică numele de „biserică”, de  Sinodul de la 1484, care în rânduiala primirii catolicilor la ortodoxie specifică - „Te lepezi și te scârbești de afirmațiile nebune ale bisericii apusene?”, dar și de Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului care face referire la luterani, folosind același termen. Așadar, ceea ce a făcut Sinodul din Creta nu este o inovație așa cum aleg să o prezinte, din ignoranță și nu din rea-credință, cei care îi fac opoziție. Dar documentul în sine, cu un limbaj diplomatic, ambiguu de multe ori pentru mulți, suportă, evident, varii interpretări, ceea ce nu este, cred eu, de folos nici dialogului cu ceilalți și, cu atât mai puțin, turmei noastre. Și, așa cum au spus mai mulți ierarhi, poate fi îmbunătățit, și sper că asta se va și întâmpla, la un viitor sinod.

Ceea ce nu înțeleg este cum de a reușit Sinodul să călătorească de la proclamarea unității Bisericii Ortodoxe la generarea unor schismulițe locale, pe care putea să le prevadă. Așa ignorante cum sunt, comunitățile care s-au revoltat sunt ale noastre. Era evident pentru toată lumea, din analiza și criticile aduse textelor pre-sinodale, că se vor detona mici mine ascunse în mânăstirile și parohiile ortodoxe. Aveam nevoie de ele? Cum de reușim să dialogăm plini de „iubire frățească”, cu cei de alte confesiuni, na că nu le spun biserici!, dar nu găsim răgaz și înțelegere pentru neputințele unora dintre oițele noastre, pe care le considerăm, după caz, fie de-a dreptul nebune, fie, mai compătimitor, ignorante. Poate că sunt și una și alta. În ce mă privește le găsesc, pe multe dintre ele, îndeajuns de analfabete în ce privește Sfânta Tradiție, purtătoare ale unei fascioloze care te contaminează atunci când discuți cu ele. Dar ele sunt, totuși!, oile noastre! Mi se pare că am ajuns să căutăm la întrunirile mixte de dialog o unitate pe care o pierdem, caragialesc, acasă. Și în goana după cel mai mic numitor comun am reușit la acest Sfânt și Mare Sinod Panortodox să găsim cel mai mare divizor comun. 

Patriarhia de Constantinopol a mai „făcut” un sinod în prima parte a secolul XX, care din calendar, statornicit la Sinodul I Ecumenic pentru celebrarea comună(!) a Paștelui, a reușit facă un gard durabil, care să împartă ortodoxia în două, găsind tot în „căutarea unității” formula perfectă a unei dezbinări de durată, nerezolvată nici acum. Dacă vom face în mileniul trei un sinod cu adevărat „ecumenic” cred că vom reuși să găsim în final împăcarea aceea din bancurile comuniste – „Dragi tovarăși și pretini, vom lupta să nu mai fie războaie pe pământ, dar o să facem o pace de nu o să mai rămână piatră pe piatră!”.  

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews