„Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, nu am pierdut nimic”. 
 
Copilăria și debutul literar

Laboratorul ImunoMedica


Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1885, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea București. Părinții săi, Ghiță și Dinca, erau țărani plugari. Tânărul Vasile dovedește dorință de studiu și înclinații literare; cu toate acestea face doar 4 clase, familia Militaru fiind foarte săracă. 
Debutează cu versuri în revista „Literatura și artă română” la vârsta de 15 ani, primul volum de versuri „Strop de rouă” apărând în anul 1919. Fiind remarcat de mai mulți oameni de cultură ca Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu (acesta din urmă fiind chiar mândru de descoperirea noului talent) începe să publice în ziarul „Universul” între anii 1927-1930. 
 
Devine cunoscut și printr-o serie de fabule publicate în revistele „Drum nou” și „Porunca vremii”. În poezia sa vorbește despre ortodoxie, naționalism, oameni simpli, satul românesc. Un prim volum de poezii remarcat este „Psaltirea în versuri” (1933), premiat de Academia Română, dar opera sa de căpătâi rămâne „Divina Zidire”, la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955). „Divina Zidire” este Biblia versificată și ilustrată. În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din țară. Se spune că nu exista casă de om care știa să citească, fără un Vasile Militaru pe etajeră. S-a căsătorit cu Ecaterina (Telly) Barbu și a locuit în București.

Sub pseudonimul Radu Barda
 
Poetul Vasile Militaru se apropie de Mișcarea Legionară după anul 1933 și dedică legionarilor mai multe poezii printre care „Purtătorii torței” sau „Bucură-te țară”. Poeziile legionare se vor publica în volumul „Temelie de veac nou”, apărut în aprilie 1938 la editura Cartea Românescă. 
Această creație avea să fie unul din capetele principale de acuzare în procesele politice ce vor urma. Vasile Militaru alege să semneze o parte din scrierile sale sub pseudonimul Radu Barda. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim semnase și în „Porunca Vremii”, ziar subintitulat „tribună zilnică de luptă națională și creștină”.

„În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”
După instaurarea comunismului poetul reușește să scape ani de-a rândul de valurile succesive de arestări. Însă la un moment dat i se cere să-și folosească talentul literar în folosul comunismului și a conducerii partidului. Refuzul său este categoric: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”.
 
În 14 noiembrie 1951 poetul este reținut pentru prima dată de poliție. Primește o condamnare administrativă de 12 luni pe care o execută la Direcția Regională de Securitate București și la Jilava. Este eliberat dar menținut sub observație. Datorită trecutului său legionar și a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959.
 
Torturat crunt la 74 de ani
 
 Ancheta are loc la Pitești unde va fi torturat crunt, în ciuda faptului că la data arestării avea 74 ani. De la Pitești este transferat la închisoarea din Craiova, aici se va judeca și procesul său. Sentința a fost dată la 20 iunie 1959. Tribunalului Militar din Craiova l-a condamnat la 20 ani temniță grea pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, la 12 ani închisoare corecțională pentru delictul de „deținere de publicații interzise”, la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligația de a plăti 1000 de lei cheltuieli de judecată. Securitatea a incendiat toate manuscrisele găsite la domiciliul poetului.

Moartea poetului
 
În temnița de la Ocnele Mari a fost dus imediat după pronunțarea sentinței. A fost ținut la izolare pentru a nu periclita „șansele de reabilitare” ale deținuților – care cunoșteau versurile sale și îl iubeau pe marele poet. Despre condițiile în care era ținut poetul mărturișeste fostul deținut politic Dumitru Radu Udar: „Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urmă de medicament. Pe mica măsuță de tablă se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam și noi ceilalți, o bucățică de turtoi și un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaș, de multe ori nefiert și plin de gărgărițe”. 
 
Trei săptămâni mai târziu, după criminala sentință, pe data de 8 iulie 1959, Vasile Militaru s-a stins. Pentru marea sa credință și pentru suferințele îndurate, Dumnezeu a făcut astfel încât poetul să poată pleca din această lume în prezența unui preot și a unui deținut politic care peste ani să poată mărturisi despre martiriul său.

Mărturia lui Dumitru Radu Udar – „Documentele rezistenței” Vol. 1
„[...] am fost scos afară cu încă un deținut, preot, căruia nu-i mai rețin numele[...] Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordin în dreptul unei uși pe care a deschis-o și ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temnițe dispuneau de asemenea celule. Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om, era căzută din pat cu fața în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza și pentru care era apreciat (de conducere).
«Banditul ăsta trage să moară, ridicați-l în pat mai repede». L-am întors cu fața în sus pe muribund și l-am așezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii dați peste cap și cu fața brăzdată de chinurile morții. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau așteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire și din mișcarea buzelor (gardianul stătea în ușă) m-am înțeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mișcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăși s-au închis și, parcă mulțumit, s-a înseninat la față și și-a dat duhul. Așa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieții, el care se risipise în atâtea generații. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credința în Dumnezeu a poetului, care și-a acceptat moartea ca pe o împărtășanie.
[...] Ne-a aruncat din ușă o cămașă și o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – și ne-a poruncit: «Dezbrăcați-l pe bandit de ce are pe el și îmbrăcați-l cu rufele astea». Am executat operația sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar și dușmănos:
«– Iesiți afară! Bine că a murit. Un bandit mai puțin în țară». Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenția:
«– Să nu cumva să ciripiți în celulă unde ați fost și ce-ați făcut, că știți ce vă așteaptă». Trupul bătrânului Militaru a fost pus într-o ladă apoi cărat cu căruțul spre groapa comună de către doi deținuți de drept comun”.

Condamnat la uitare
 
Militaru obișnuia să spună: „Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic”. Regimul comunist a hotărât nu numai să îl lichideze fizic, ci mai cu seamă să îl șteargă pentru totdeauna din sufletul și conștiința românilor. Astfel, cărțile sale au devenit interzise. Cine avea o carte semnată Vasile Militaru în bibliotecă risca ani buni în temniță. Cei mai mulți au aruncat cărțile poetului de frică; alții le-au păstrat fără coperți; alții au păstrat câteva pagini. Comuniștilor nu le-a fost de ajuns, pentru că versurile sale erau în inimile milioanelor de români. Atunci au inoculat oamenilor (în special tinerilor) ideea că autorul versurilor arhi-cunoscute este cu totul altul decât Militaru.

Autorul versurilor celebrei romanțe „A venit aseară mama”
 
De exemplu, se spunea că George Coșbuc ar fi scris versurile cunoscutei romanțe „A venit aseară mama”. Și astăzi puțini sunt cei care cunosc adevărul: această poezie, pe care românii o cunosc și o cântă de peste 70 de ani, a fost scrisă de Vasile Militaru în jurul anului 1930, fiind o dedicație făcută prietenului său George Enescu. 
 
Un alt exemplu ar fi poezia „M-am născut într-un bordei”, despre care se știe în cel mai bun caz că face parte din folclor. Manipularea în acest sens a fost făcută și cu ajutorul unor scriitori sau critici literari fideli regimului, care acceptau să scrie la comandă. De exemplu, în „Istoria Literaturii Române”, Călinescu îl cataloghează pe Militaru drept un scriitor de fabule trivial, care a avut în mod inexplicabil (pentru Călinescu) un succes extraordinar la public.
 
Nu pomenește nimic de opera sa religioasă, de poeziile patriotice etc.
Vasile Militaru nu și-a ispășit condamnarea odată cu trecerea la cele veșnice; el continuă să se zbată și astăzi în adânca temniță a uitării și a indiferenței. 
 
Soția sa și prietenii au reușit să îi recupereze trupul de la Ocnele Mari în 1965 și a fost reînhumat în București, la cimitirul Belu în parcela scriitorilor. În 2009, Asociația Foștilor Deținuți Politici au ridicat la Ocnele Mari un Monument al suferinței care poarta pe inscripție și numele marelui poet.