ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cât se poate de lămurit spunem că Postul cel Mare este prilejul rânduit de Biserică în primul rând pentru pocăință. Fiecare duminică premergătoare Dumnezeieștii Învieri aduce cu sine toate cele necesare întăririi urcușului duhovnicesc până la bucuria întânirii cu Hristos în lumină. Muntele este înalt, cărările sunt cu anevoie de urmat, povârnișurile sunt grele și văile adânci. De pe culme însă se vede toată frumusețea ostenelii căci acolo, pe locul cel mai înalt, așteaptă Domnul să ne șteargă sudoarea, să ne oblojească rănile, să ne sărute și să ne pună cunună de daruri.

Cele șase popasuri duhovnicești ale Postului Mare le socotim, după învățătura Bisericii, în duminicile premergătoare Sfintei Învieri. Tematica prin care se definesc adăugă în logica înțelesurilor duhovnicești de care avem atâta nevoie o serie de evenimente pilduitoare, certificate și probate de istoria noastră bisericească. Așa se face că, prima Duminică a Postului Mare, numită și a „Ortodoxiei”, amintește despre biruința repurtată de Biserică asupra ereziei iconoclaste, prin cel de al VII-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (843). „Legătura acestei celebrări cu Postul este pur istorică”, spune părintele Alexander Schmemann, întrucât „prima biruință a Ortodoxiei a avut loc în această duminică” (Postul Mare. Pași spre Înviere, București, 2013, p. 125). Cel de al doilea triumf al dreptei credințe este cinstit în Duminica a II-a, închinată Sfântului Grigorie Palama (sec. XIV). Aceste prime două trepte duhovnicești le valorificăm catehetic, învățând despre adevărata valoare a mărturisirii jertfelnice și apologetice a credinței celei adevărate. Înțelegem totodată că în Ortodoxie există dragoste, frățietate și jertfă pentru aproapele, însă nici pe departe nu este loc de compromisuri sau concesii de la învățătură și cult. 
 
Cea de a III-a Duminică aduce mai aproape de noi chemarea Mântuitorului Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc, 8, 34-35). Miza existenței creștine este așdar „dobândirea sufletului”: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (v. 36-37). Câștigul se aduce prin mărturisire și devotament desăvârșit pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri (v. 38). Sensul exanghelic al acestei duminici este completat și de o logică liturgică aparte, prin care Sfânta Cruce este arătată ca „piatră de hotar” la mijlocul Postului Mare. „Sfântul Post de 40 de zile” – explică iarăși părintele Schmemann – „se aseamănă cu izvorul cel din Amara, din pricina asprimi, amărăciunii și lipsei de trai bun ce ne face Postul. După cum dumnezeiescul Moise, când a băgat lemnul în mijlocul izvorului, l-a îndulcit, tot așa și Dumnezeu, care ne trece prin Marea Roșie cea spirituală și ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, îndulcește amărăciunea Postului celui de 40 de zile și ne mângâie pe noi, care trăim ca în pustie, până ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual” (Postul Mare. Pași spre Înviere, 131-132).

Următoarele duminici, IV și V, sunt închinate în mod deosebit nevoințelor duhovnicești. Cei de care ne amintim la aceste soroace sunt doi dintre cei mai mari nevoitori ai Bisericii: Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca. Aceste două icoane vii de asceză și pocăință își asumă în mod clar „rolul de a încuraja și inspira pe creștinul luptător în efortul său duhovnicesc din timpul Postului”. Cei doi atleți ai ascezei și nevoinței constituie laolaltă expresia unei mărturisiri în cuvânt și în faptă. În Duminica a IV-a ni se amintește încă odată că drumul spre desăvârșire se aseamănă unui urcuș duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul, ca un dascăl desăvârșit, conturează în scris etapele de parcurs pentru cel ce dorește Raiul. Ca particularitate, duminica sa poate fi înțeleasă ca expresie teoretică și comemorare a nevoințelor duhovnicești. Pe de altă parte, în Duminica a V-a după Rusalii nevoințele, despre care Sfântul Ioan scria în Scara Raiului, sunt exemplificate practic în Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.

Vom poposi în următoarele rânduri asupra câtorva învățături duhovnicești desprinse din cea de a V-a Duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cuvioase maicii noastre Maria Egipteanca. De pe această treaptă suntem îndreptați să sporim mai mult în lucrarea pocăinței. Dumnezeu cere așadar de la noi smerenie și lepădare de sine, exemplul desăvârșit fiind viața Sfintei Maria Egipteanca. De la ea învățăm că fără pocăință, fără smerenie și lăpădare de sine nu putem păși mai departe pe scara care duce spre Înviere. Unul dintre marii predicatori ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit, viețuitor în sec. XVII-XVIII, episcopul grec de Cernika și Kalavitra, Ilie Miniatis definea perioada Postului Mare ca „vreme potrivită de pocăință”. Modul de petrecere a acestui timp poate fi rezumat în cuvintele pe care Dumnezei i le-a spus lui Lot înainte să-l scoată din Sodoma: „Mântuind, mântuiește-ți sufletul sufletul, nu te uita îndărăt, ostenește-te ca să te mântuiești”. Pornind dumnezeiescul îndemn, episcopul Ilie Miniatis ne împărtășește de aici trei povețe de care trebuie să ținem cont: 1. „mântuiește-ți sufletul, adică să cauți să-ți mântuiești sufletul din văpaia păcatului prin pocăință”; 2. „să nu te uiți înapoi, adică să nu te mai întorci să săvârșești păcatele pe care le-ai făcut odată” și 3. „ostenește-te ca să te mântuiești”, adică „să te silești și mai curând la pocăință, să nu aștepți ziua de mâine, pentru că mâine nu știi ce are să fie”. Pentru a ajunge să împlinim acestea, trebuie să dezlegăm mai întâi întreita legătură a păcatelor, dintre care „trei sunt mai grave: răul ținut minte, iubirea de argint și patima trupului” (Predici la Postul Mare și la diferite trebuințe, București, 2004, p. 210).

Ne punem acum fireasca întrebare: cum putem noi dezlega această legătură, de vreme ce ne înconjoară în fiecare zi și le strânge în chip nevăzut peste sufletul nostru? O veche legendă spune că, înainte să cucerească Asia, marele Alexandru Macedon trecut pe la templul Diei din Frigia, unde se găsea adăpostit de multă vreme „nodul gordian”. Oracolele profețiseră că cel ce va reuși să deslege meșteșugul legăturii „va deveni stăpânul Asiei”. Împăratul a căutat peste tot să găsească cele două capete ale lăgăturii, însă i-a fost cu neputință să-i de de cap. Văzând că nu e chip să-l dezlege, Alexandru a scos sabia și a tăiat nodul în două, de aici și proverbul latinesc: „Sortem vel elusit, vel implevit” („Soarta sau a împlinit sau a amăgit”). În chip duhovnicesc, creștinul este chemat să împlinească o lucrare asemănătoare: să taie cu totul legătura păcatului. 

Când vine vorba de ținerea de minte a răului, suntem îndemnați să luăm dintr-o dată hotărârea de a ierta, urmând fără tăgadă dumnezeiasca porunca: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Înaintea ochilor noștri trebuie strălucească pilda lui Mântuitorului, care pe cruce fiind ridicat se ruga Tatălui pentru iertarea celor care Îl răstigneau. Acest lucru devine realizabil doar în logica pocăinței: „vreau să iert, fiindcă dacă nu iert, nici pentru mine nu va fi iertare”.

Legătura păcatului iubirii de argint se arată chiar și mai grozavă: „sângele săracilor este foarte dulce și lucrul străinului este foarte plăcut” (Predici la Postul Mare ..., p. 211). Iubitorul de argint, chiar și atunci când vrea să se pocăiască, se luptă cu felurite gânduri: se gândește la copii, la familie, stă în cumpănă că ar putea rămâne în lipsă dacă dă înaipoi ce a câștigat pe nedrept. La astfel de pretexte, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde foarte direct: „dacă vrei să lași copiilor tăi avere multă, lasă-le pronia lui Dumnezeu”. Și astfel se taie și al doilea nod prin pocăință și smerenie!”.

Ultima legătură peste care trebuie să trecem este a trupului. Ilie Miniatis aduce ca exemplu păcatul curviei. Cel stăpânit de această patimă „nu vede nici începutul, nici sfârșitul ei”. Prins în aceste mreje, chiar și atunci când vrea să se pocăiască, desfrânatul este mistuit de îndoieli și de gânduri. „Știi bine că este o împărăție a cerurilor, însă intervin iarăși lacrimile femeii, dragostea și vorbele ei dulci te opresc, făgăduielile ei te ți în loc. Te văd, creștine și mi-e milă de tine, ești cu un picior afară și cu celălalt în casa ei. Pleci, dar te întorci, o urăști și iar o iubești, inima ta este împărțită în două, o parte o ține ea și cealaltă duhovnicul. În lupta aceasta lăuntrică nu știi ce să faci!” (Predici la Postul Mare ..., p. 212). Și această legătura trebuie tăiată dintr-o dată, căci „dacă poți acum și nu vrei să te pocăiești, va veni vremea când vei vrea să te pocăiești, dar nu vei putea” (Predici la Postul Mare ..., p. 215).

Sfânta Maria Egipteanca ne arată tuturor că această legătura păcatului trupesc trebuie tăiată cu adevărat dintr-o dată. Viața ei a fost scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în secolul secolul VII. Prin condeiul său, ea a devenind „una din sfintele cele mai populare ale Bisericii Ortodoxe”. Cultul ei era însă cu mult mai vechi, inspirând în adevăratul sens al cuvântului numeroase generații de nevoitori din Biserica de răsărit. În prima parte a Vieții Sfintei, biograful ne pune înainte „caracterul nestăpânit al patimii sale, care întunecă cu totul în ea orice facultate rațională și o împinge, în ciuda ei, spre păcat”. Luând în calcul partea a doua, contrastul este însă atât de mare încât pocăința extremă realizată prin tăiere cu totul a legăturii păcatului, devine cea mai unica și singura nădejde de mântuire. Așa se facă că, „deîndată ce a înțeles sensul dumnezeiesc care o împiedica să intre în biserică pe urmele bărbaților pe care-i dorea, a și dobândit prin harul lui Dumnezeu conștiința păcatului ei; Maria realizează fără să mai aștepte «răsturnarea» radicală a ființei pe care o pretinde pocăința (metanoia), plecând în deșert și ducând aici o viață de penitență și asceză, a cărei maximă severitate era pe măsura freneziei desfășurate de păcat” (Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Sibiu, 2008, p. 354).

În tradiția noastră liturgică, chipul de pocăință arătat prin pilda Sfintei Cuvioase maicii noastre Maria Egipteanca este lăudat și predat ca lecție duhovnicească pentru cei ce caută cu adevărat să afle cărarea spre Înviere. Viața ei este o împletire de paradoxuri extreme: de la patimă la mântuire, de la „nimicirea morții prin moarte, a patimii prin Parimă etc.”. Exemplul ei persistă în această duminică, a V-a a Postului Mare, precum și pe parcursul întregii săptămâni premergătoare, pocăința ei minunată fiind amintită în mod repetat la Denia Canonului celui Mare (miercuri seară, în săptămâna a V-a din Post). Dimpreună cu Sfântul Ioan Scărarul, cuvioasa este „o condensare vie a tuturor virtuților” care se leagă nemijlocit de pocăință. 

Astăzi, o mână nevăzută ne oprește iarăși să ne rugăm în sfintele locașuri. Având înainte pilda sfintei cuvioase, câți dintre noi vom înțelege acest semn și ne vom folosi de el spre pocăință? Pentru păcatele mele cele multe „s-au pornit asupra mea vrăjmașii mei”! Pentru nelegiuirile „îmi bolește trupul și slăbește sufletul meu”! Rugăciunea, smerenia și pocăința sunt în aceste clipe încercate marea noastră nădejde, așa cum ne învață Psalmistul David: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18).

Pr. Ioniță Apostolache