ascultă articolul

  Cu vreo două zile înainte de Crăciun, am plecat spre o mică localitate de munte, unde pregătisem cu o gașcă simpatică o mega-petrecere. În mașină eram eu, Alex, prietenul meu, Marius și o fată care se lipise de grupul nostru de curând, Magda.
  Viscol. Habar n-am cum am ieșit de pe drum, dar ne-am trezit pe o întindere albă, din care se iveau ici și colo câțiva copaci. Telefon. Fără semnal. Mergeam orbește, ne rugam să nu dăm de vreo groapă. Noroc. Vedem  undeva la dreapta pâlpâiri de lumină. Așezare umană. Nu contează ce așezare, numai oameni să fie pe acolo. Ghinion. Mașina se proptește într-un mal de zăpadă. Împingem, nimic. O luăm vitejește pe jos, spre lumini. Nu numai că nu se apropie, dar par a se îndepărta. Iluzii generate de așchiile de gheață care ne înțepau obrajii. Vedem ceva mai aproape o casă, casă de-adevăratelea. Tragem de Magda care rămăsese într-un morman cât ea de mare.  Strigăm. Cine să te audă, sunetele se opresc în ninsoarea ca o vată. Și totuși, din casă iese cineva cu un felinar. Prindem curaj și răzbim. Mama, dacă ar fi fost în pragul casei, nu m-aș fi bucurat atât. Fata asta, Magda, e o fată bună. N-a spus nici pâs, nu s-a văitat, nu s-a agățat de noi, bună fată. Mă uit la ea și mă înspăimânt. Are pe față o pojghiță lucioasă de gheață, din păr îi atârnă țurțuri. Ea se uită la mine și râde. Probabil că și eu arăt la fel.
  - Doamne, Doamne, ați înghețat de tot, intrați, intrați! Ne întâmpină un bătrânel cu ochelari care-i făceau ochii gri-verzui caraghios de mari. Tremura și el de cât ne așteptase în curtea casei.
Intrăm într-o cameră măricică, sărăcăcioasă, în care era cald ca-n rai și unde mai și mirosea ca-n rai, a busuioc și a ceai de iasomie cu scorțișoară.
  Îi povestim ce și cum. Ne liniștește, nu suntem foarte departe de locul în care ar fi trebuit să ajungem, dar drumul e blocat și oricum, până dimineața nu avem cum să plecăm. Marius e supărat că nu ajunge la petrecere. Și eu sunt supărat. Magda parcă s-a întors acasă. Zâmbește prostește rezemată de imensa sobă care se prelungește cu o plită pe care poți găti un porc întreg. Nouă ne dă nenea Nelu o fasole super-bună, într-adevăr, dar fasole, că e post. Fasole cu ceai, excepțional! O singură cameră. Și de dormit, și de gătit.
  - Nu vă supărați, o să fie un Crăciun pe care nu-l veți uita, zice Magda, nu știu de ce, foarte încântată. Și pîc! Se stinge și lumina electrică.
Bătrânul nenea Nelu ne oferă un fel de saltele de paie și perne imense de puf pe care se ne întindem pe jos, căci singurul pătuț din încăpere îl oferă fetei.
  - Aș fi preferat să mă distrez și să uit, răspunde Marius.
  - Crăciunul e despre distracție?, întrebă nea Nelu cu simplitate.
  - Despre ce altceva ar putea fi la vârsta asta? Poate mai târziu o să fie despre familie și despre alte chestii, răspunde Marius mohorât.
  - Noi am dat și de spiritul Crăciunului, zice și Magda. Mă enervează, e cam proastă, adică apariția lui nea Nelu face parte din spiritul Crăciunului. Mă învinețesc numai când aud de spiritul Crăciunului. Cum unii se regăsesc cu alții, cum copii amărâți capătă jucării, cum familii despărțite se împacă și altele.
  - Cine știe ce este spiritul Crăciunului?, zic eu în răspăr, mi se pare că s-a folosit atât de mult formula asta și fiecare  o așază pe unde îl duce mințișoara lui. Apropo de Crăciun, cadourile haioase sunt în mașină, am lăsat petrecerea fără spiritul Crăciunului, Ho! Ho! Ho! Râd eu satisfăcut.
  - Stai că asta e parfum, să vezi altele, mai noi, despre…
  -Lasă, lasă,  nu te mai mira de rău, mai bine să așezăm ceva bun în lume, aș vrea să vă spun o poveste, șoptește nenea Nelu cu gândul în altă parte.
Eu mă gândesc cum să adorm mai repede, pernele sunt de puf, e cald, buștenii din foc sunt de brad, lumina lumânărilor e domoală, mi-e bine.
  - E o poveste despre…
  - Spiritul Crăciunului, zic eu sarcastic.
  - Despre magi, continuă nenea Nelu ca și cum nu m-ar fi auzit. Și începe:

  Poveștile magilor, sunt, să zicem, altă poveste. Unul dintre ei venea dintr-un regat vechi, vechi ca pământul. Orașul de smarald… Deșertul înghițise inimaginabile suprafețe, așa că nimeni în lume nu mai știa de existența lor. Pustiul îi lăsase singuri pe pământ. Fuseseră mai multe orașe, de onix, de safir... prăbușite prin puterea rea a unui vrăjitor al furnicilor. Dar, asta e o altă poveste. Poate o să
v-o spun altă dată, poate niciodată...
Orașul de smarald… apele se retrăseseră sub pamânt, făuriseră acolo peșteri, peșterile de smarald. Acolo, cei  mai bogați își construiseră locuințe dăltuite în pietre. Apa se ridica la suprafață printr-un sistem ingenios și făcea posibilă existența oamenilor. Regulile de conviețuire erau, pentru lumea de azi, deosebit de stranii, căci se bazau pe frumusețe, mai multe feluri de frumusețe.
Viața atârna de delicatul echilibru între peșterile care se puteau oricând surpa și pustiul devastator. Răul a revenit în orașul de smarald într-o formă greu de recunoscut, iar cel care avea să-l învingă a fost chiar magul nostru.
  Dar asta e o altă poveste, pe care poate o să v-o spun altă dată, poate niciodată...

   Magii, cititori în stele, înțelepți, amestecau astronomia cu astrologia, cu medicina și ceva magie.
Da, erau percepuți ca vrăjitori. Deși nu erau. Erau căutători. Fiecare dintre ei venea din alt colț al pământului, dar în toate lumile erau venerați, temuți, singuri. Cu desăvârșire singuri. Purtau la picioare clopoței pentru că oamenii să se poată feri de ei. Se spunea ca privirea magului te poate înnebuni, te poate împietri, că-ți descoperă tainele. Și toți oamenii au ceva de ascuns.
  Așa era lumea. Altă lume. Multe lumi.
  Toți oamenii aceștia au trăit. Au numărat timpul și zilele.
  Gaspar spunea despre el că e mai mult astronom decât astrolog. Găsise prin cuferele vechilor magi  ciudate bucățele de sticlă din care își meșterise un obiect aproape miraculos- o lunetă. Pentru stele, singurele lui prietene.
  Într-o noapte curată zări printre stelele cunoscute o nouă sclipire.
  „Adică e o stea nouă? Îți dai seama? Hărțile cerești vor avea o stea pe nume Gaspar, căci așa se va numi. Așa e drept,” țopăi de bucurie, noroc că nu-l vedea nimeni, cine să-l vadă, era mereu singur în turnul său.
După câteva zile, steaua se mări, traversă constelații, alunecând spre pământ.
„Nu e stea, e un ditamai asteroidul, va cădea pe pământ.”
Cui să spună? Regelui? Și ce să facă regele? Dintotdeauna își dorise să știe, să afle cum se va sfârși lumea. „Ce curiozitate bolnăvicioasă! Mă simt atât de răsfățat, am avut răspunsuri la aproape toate întrebările, dar asta era una tare obraznică, Doamne! Și nu merită să-mi răspunzi mie. Sau toate sunt doar în mintea mea, și nimeni nu mă bagă în seamă și sunt ca toți gândacii, un gândac care va pieri în curând. Și de ce îmi vine să râd? Pentru că ești cam nebunatic!” sună răspunsul.
Așa că se apucă să calculeze ziua, clipa, în care bolovanul avea să cadă pe pământ. „Măcar să-l întâmpinăm dansând și cântând, cum îi stă bine omului mag.”
Deodată, totul se opri. Oamenii, animalele, apele, focul. Bolovanul incandescent  se opri. Mai mult, se așeză cuminte pe cer, la câțiva metri de turnul magului.  
 „Ce-i asta?,” șopti împietrit Gaspar.  „Asta nu e nici cometă, nici bolovan ceresc, nici stea, e altceva.”
Lumina ei era totuși blândă, și lângă ea, magul nu se mai simți singur. Parcă-i spunea ceva, parcă-i cânta, sau șoptea, sau ceva altfel, mai… și mai....
După câteva zile, steaua plecă ușor spre marginea cetății.
 „Ce să fac? Oare va cădea în altă parte? Oare mă cheamă?”
  Îi povesti totul regelui, care îi spuse zâmbind:
  - Ești cel mai înțelept om din lume, caută la cei vechi, ceva, vechile profeții?
  - Cum am putut să fiu atât de mândru? Cum am uitat de scrieri si de profeții?
Și a găsit!
„Steaua care stă să cadă, dar nu va cădea niciodată e semnul ca lumea se va schimba.”
„Doar atât? Fără detalii? Fără instrucțiuni?”
   - Poate anunță un început, poate anunță o eră a luminii, îi spuse bunul rege, rămâi aici, noi am primit semn bun, las-o să se ducă și la alții.
   - Și să nu știu ce se va întâmpla cu ea? Să nu aflu? Voi urma steaua oriunde, oricât, cu orice risc. Acum!
  Steaua mergea înainte, pe cer, iar bietul mag, pe pământ, trecea ape și munți, traversa deșertul fără de sfârșit. Își pierdu alaiul, toate proviziile, ar fi fost posibil să-și piardă și viața în multele încercări.
  Într-o noapte, la lumina stelei, prin luneta lui, zări focurile unui oraș. Trecuseră aproape nouă luni de când umbla după stea.
- Aici voi afla!, își spuse Gaspar, căci steaua se ridicase la înălțime și înțepenise pe cer.
  La marginea orașului, câțiva călători osteniți ca și el stăteau așezați în jurul unui foc. Era rece, venise iarna. Hainele de mag, împodobite cu simboluri, deveniseră zgrențe, își pierduse clopoțeii, oamenii aceia nu știau cine este. Toiagul cu lunetă, însă, îi cuceri și învolbură interesul străinilor.
Își istorisi povestea, sperând să afle de la ei altceva decât știa el. S-au uimit de poveste, dar nu știau nimic.
 - Semnul nu este pentru toți oamenii, se auzi o voce așezată, molcomă, din umbră. Semnul deschide o poartă. Dar e poarta sufletului fiecărui om.
Din întuneric, zbură o cioară care îi fură lui Gaspar bucata de pâine din mână, apoi dispăru. Cum se gândeau cu toții la sfârșitul lumii despre care tocmai vorbeau, le cam îngheță sângele.
  - Nu vă temeți!, se auzi iar vocea molcomă, nu e cioară, e un corb vorbitor și uneori e mai deștept decât mine.
  - Nu doar uneori!, se auzit un glas gâjâit.
Vorbea cioara. Stană de piatră, așa au rămas toți.
 O siluetă ca o umbră se ridică. Omul avea pe umăr corbul, care se delecta cu pâinea lui Gaspar.
  - Lumile prin care am trecut, de când am plecat după stea, mi-au tălmâcit despre o veche profeție, spuse silueta, cu glas moale. Vom găsi înțelesul la regele Ierusalimului, așa au spus. Aici se va naște Împăratul lumilor viitoare. Împăratul Împăraților. Oamenii nu mai auzeau nimic, încă nu-și reveniseră după cioară.
  - Și tu… ești… (se rușină să spună mag, la cât de răpciugos arătau, i se paru ciudat). Din ce parte vii?
  - Dintr-un ținut muntos, din nord.
 Gaspar continuă întrebarea deși nu înțelegea nimic.
  - De ce ne-ar primi pe noi regele? Aici, în țara asta, nu ne cunoaște nimeni. Hainele noastre sunt ferfeniță, nu avem nici cai, nici slujitori, suntem bieți călători fără nume. Dintre cei care se aflau în jurul focului, un bătrân care stătuse mai ferit înălță capul:
  - Ne va primi. Spuse el. Suntem magi.
În clipa aceea, toți, dar toți ceilalți călători o luară la goană, urlând ca de vise rele.
  - Ce-au pățit?, se miră Gaspar, parcă le trecuse de corb.
  - Mă cheamă Epaminonda, nu corb!, gâjâi corbul zburlit.
  - Mă bucur să te cunosc, Epaminonda! Eu sunt Gaspar. Dar pe stăpânul tău cum îl cheamă?
Greșit!, gândi magul, când Epaminonda se repezi belicos spre el, zbierând:
- Eu nu am stăpân! Eu sunt din neam de corbi înțelepți, noi am condus regate și armate, eu sunt o ființă independentă, liberă, mag stupid! Mag stupid!
  - Iertare, Gaspar, interveni omul pe al cărui umăr locuia Epaminonda. Eu sunt Baltazar, magul. Epaminonda, prietenul meu, are dreptate. Ar fi trebuit să mă prezint. Povestea ta e și povestea mea. Ce mi se pare ciudat e că steaua ne-a călăuzit pe amândoi, deși venim din colțuri diferite ale lumii.
  - Poate nu e stea, spuse singurul om care mai rămăsese așezat lângă foc. Să mergem!
  „Cine o fi?,” se întrebară Gaspar și Baltazar în gând.
  - Melchior, magul, răspunse scurt omul.
  „Ce face? Ghicește gândurile?,” se întrebară ceilalți doi, tot în gând.
 - Da, răspunse ferm Melchior.
Gaspar se mândrea cu luneta lui, iar Baltazar avea prieten pe Epaminonda cel înțelept, dar de mag cititor de gânduri nu auziseră. „Și el o fi venit după stea?,” gândi Gaspar.
  - Da, răspunse iar Melchior, ridicându-se.
  - Nu, asta nu se poate!, strigă Gaspar trântindu-se țâfnos pe pământ.
  - Sunt bătrân, iertați-mă!, spuse tare Melchior. Mai târziu, mult mai târziu, veți fi și voi asemenea. Să nu ne mirăm de nimic. Ceea ce ne așteaptă este altceva. Simt că acest altceva ne depășește puterea și știința. Tot ce mi-am dorit vreodată de la viață a fost să aflu. Nu să știu, să aflu. E tot ceea ce mă ține viu.
  „Aici suntem prieteni,” gândi Gaspar și se ridică.
  - Cine poate fi Împăratul lumilor viitoare? Numai Dumnezeu este Împăratul lumilor, se miră Baltazar.
  - Bine ai spus, răspunse Melchior,
 - Se spune că fiecare om are o stea, dar asta nu e steaua unui împărat. Steaua asta nu este a unui om. E vorba despre altă fire, e peste fire, ceva ce nu înțeleg, zise și Gaspar.
  - Vom afla. E tot ce-mi doresc. Haideți, să mergem! Steaua a plecat către Ierusalim. Dacă profeția se adeverește, regele ne așteaptă.
Acum îl vedeau bine. Melchior era foarte înalt, adus de spate, cu chipul brăzdat și pleoape ce i se revărsau peste ochi. Părul lung și alb parcă făcea lumină în jurul lui. Se sprijinea într-un toiag lung, în vârful căruia strălucea o mică flacără. Zâmbi. Gaspar și Baltazar înțeleseră din zâmbetul lui că se regăsiseră, după ce se căutaseră toată viața. Pleoapele lui Melchior se ridicară cu greu. Albastrul ochilor lui era atât de luminos, încât se putea vedea prin pojghița subțire a pielii.
  - Ce mai magi!, râse Baltazar. Niște răpciugoși. Ne vor alunga ca pe cerșetori. Să mergem, dacă ziceți voi, să vedem dacă ne va lua cineva în seamă.
  La poarta cetății Ierusalimului, însă, nu era picior de om. Nici pe stăzile cetății. Gaspar văzuse cu luneta lui, de departe, mare forfotă, deci, ce oare se întâmpla?  
  De nicăieri, apăru un oștean mascat cu o flacără în mâini.
  - Regele vă așteaptă.  
  - De ce nu e nimeni în oraș?, îl întrebă Baltazar cu glasul acela care dădea încredere.
  - Oamenii de aici se tem tare de magi. Se spune că sunteți blestemați.
  - De unde… au știut?
Oșteanul sinistru nu răspunse. Călătorii care fugiseră din jurul focului duseseră vestea. Era clar.
  La intrarea în palat, străjerii ședeau cu spatele sau cu capul aplecat până la pământ, făcând cu trupurile lor coridoare, fără o vorbă. Nicio persoană din suita regelui nu îndrăznise să le iasă în întâmpinare. Probabil pentru că cea mai veche zicală despre magi era că ei pedepsesc „adevărul” viclean. Așa că au trecut singuri, în liniște deplină, prin coridorul de trupuri luminat cu sute de făclii.  
  Sala tronului era acoperită în întregime de oglinzi. Candelabre gigantice făceau în pereți unduiri stranii, prelungi, ca si cum s-ar fi oglindit în ape verzi. Fără număr, slujitori, soldați, garda regelui, stăteau împrejurul pereților și al coloanelor spre a mări parcă mai mult efectul oglinzilor. Purtau  tunici negre, ca două conuri puse cap în cap. De la talie în jos, conul unei fuste largi, înfoiate, până la genunchi, iar în sus, conul unei platoșe care susținea un cilindru înalt, în care ar trebui să fie capul omului; în dreptul feței, cilindrul era găurit și pictat în alb și negru; purtau săbii scurte, late și încovoiate, la brâu.
  - Cu ce vă sunt de folos, stimați magi din colțurile pământului?, se auzi un glas cu ton amuzat. Ați speriat tot orașul. Se tem să audă adevărul din vorbele voastre. Ha! Ha!, popor superstițios! Vă ascult!
  Îl vedeau undeva depărte, în sala fără capăt. Sutele de pietre prețioase în toate culorile cu care era împodobit se reflectau în păienjenișul de oglinzi, multiplicând-l fără contur. Capul, mult mai mare decât trupul burduhănos, era acoperit cu plete negre, lungi, buclate. Miile de lumânări nu se vedeau în oglinzile ce reflectau doar un fond negru-verzui, în care buzele roșii și excesiv de groase ale regelui apăreau fără chip, fără ochi.  Regele scârțâi pe mai multe tonuri, chiar în spatele magilor.  Îl auzeau gâfâind chiar în ceafa lor, dar îl vedeau în depărtare.
Se apropiară înmărmuriți, abia articulând cuvintele alese cu grijă.
  - Am venit să ne închinăm Prunculului care este Împăratul lumii, salvatorul. Avem semn din cer. Am adus daruri.
  - S-a născut prunc în acest palat?, lui Gaspar îi tremura vocea.
  - Ha! Ha! Nu. Aici nu s-a mai născut prunc de mult timp. Dar despre ce fel de împărat vorbiți?
  - Probabil că nu am tălmăcit noi bine, spuse stins Melchior.
  - Ha! Ha!, râse regele cu un ecou care făcu oglinzile să vibreze. Mincinosule! Ochii lui căutau cu disperare ceva în spațiul acela fără margini, fără contururi. Țipă comenzi într-o limbă necunoscută.
Îi chemă după el, mergând printre oglinzile așezate în unghiuri diferite, în care se vedeau deformate doar frânturi din trupuri, ca-ntr-un coșmar. Se duse spre o latură anume în care se oglindea el, în mii de fețe. Chipul, doar chipul lui, aparu mărit pe toată suprafața oglinzii cât peretele.
În acea oglindă nu se vedeau nici magii, nici alaiul de mascați, nici luminile candelabrelor. Doar chipul lui, cât peretele de mare, schimonosit de furie.
Râse sugrumat, vorbind cu oglinda chipului lui și rosti printre hohote:
  - Cineva minte! Minte cu nerușinare! Există un împărat al împăraților. Nu sunt eu acela! Deși mi
s-a spus altceva! Și lui... o să mă închin și eu. Căci există! Ai auzit? M-ai mințit pe MINE! Ai mințit. O spun temuții magi ai adevărului! Așa că...
Scoase un paloș scurt din faldurile veșmântului și lovi năprasnic oglinda. Țipete reverberate le străpungeau auzul și oglinda explodă. Aruncă în aer miliarde de fărâme, acoperindu-i pe toți cu un praf strălucitor.
Pentru un timp, nu se auzi decât râsul de hienă al regelui și vaietele lugubre ale oglinzii sfărâmate. Magii înțepeniră pe loc. Slujitorii mascați făcură scut în jurul lor. sorbind ca înecații aerul aburit de fărâmele de sticlă de sub măștile pictate cu necunoscute simboluri. Parcă trăgeau să moară. Ochii li se făcură galbeni, tulburi, în trupurile paralizate.
  „Închideți ochii, nu respirați! E răul. E acolo, în oglinda ce se sfărâmă. E demonul făcător de moarte,” le șopti Melchior.
  Țipetele ascuțite ale regelui făcură să vibreze labirintul de oglinzi în care erau captivi. Pe haine și pe piele aveau cioburi, ca un praf strălucitor.
Și printre țipetele regelui ce făceau să vibreze labirintul din jur, oglinda se refăcea singură.
  - Cine te-a făcut împărat?, șuieră un glas străin care venea de peste tot. Cine te ține împărat? Cu cine ai făcut tu pactul? Viermeee!
  - Ăștia zic ca există un împărat, se sclifosi regele.
  - Prostule, nu caută împărați de-ai tăi, nu... de împăratul pe care-l caută ei ar trebui să mă tem chiar eu, dar, oameni sunteți… slabi… oameni...
Scârțâind și pocnind, oglinda spartă se refacu în întregime.
Dar nu-l mai reflecta pe el.
Regele se așeză în dreptul oglinzii, dar în oglindă nu se vedea nimic.
Scoase fioros paloșul și, pentru o clipă, oglinda îi reflectă doar pe magi. Regele urlă ca înjunghiat, ridică paloșul să lovească oglinda, se răzgândi, iar urletul i se transformă în plâns ridicol de nou -născut. Altă clipă și oglinda îl reflecta doar pe el. Deși îi erau alături, magii nu se mai vedeau.
  Deodată, regele se întoarse către magi și cu mieroase cuvinte îi pofti în sala pregătită pentru ospăț. Se văicări, voia să ajute „cu toate puterile lui” devenite deodată „umile”.
Îi rugă, mimând umilința, să se întoarcă la el, cu sau fără Prunc, căci ar fi vrut să se închine și el Împăratului lumii.
Gaspar începu să-i spună că nu despre un împărat cum înțelege el e vorba, că semnul vorbește despre mult mai mult de atât, dar Melchior îi făcu semn să tacă. Lui Irod îi jucau ochii în cap cu viclenie.

  Când ieșiră din palat, steaua plecase deja. În orașul pustiit se vedeau focuri ca niște ochi morți, la  pândă. Magii tăceau. Cum se tem oamenii de orice schimbare, de orice aflare!, gândi Gaspar.
  - Oameni necăjiți, spuse tare Melchior, nu au vină, nu-i judeca.
  „Nu mă gândesc la nimic, nu mă gândesc la nimic,” intonă Gaspar în gând. Baltazar, ca întotdeauna, zâmbea, Epaminonda dispăruse de mult în haina lui.
  Graba de a ieși din oraș îi învioră. Se simțeau ușurați, parcă scăpaseră de moarte.
Se opriră să respire.
  - Nu mai pot! Acum, acum trebuie să mă așez! Irod are un demon în palat, răbufni Gaspar. Nu-mi vine să cred! Melchior se propti în toiag.
  - Nu, dragul meu, demonul îl are pe Irod. Irod doar s-a învoit.
  - Ne-ai spus să închidem ochii, atunci, când zburau cioburile, zise și Baltazar, cum a fost aia?
  - Nu erau cioburi, era ceva din natura demonului. Se sparge și se împrăștie ca un praf, ca sporii ciupercilor. Pătrund prin ochi în tine și te schimbă pentru toată viața. V-ați uitat la slujitori? Nu mai era viață în ei. Adică nu mai era viața lor. Erau ca niște păpuși care ascultă de cele mai neomenești porunci. Vor jefui și vor ucide pe oricine, vor ucide până si prunci la porunca demonului. Nu cunosc mila, nu mai sunt oameni. Nu, nu Irod are demonul, nu, demonul îl are pe Irod.
  - Există răul, spuse Gaspar stins, l-am simțit în ființa mea.
  - Te-ai îndoit vreodată?, răspunse Melchior.
  - Da, am crezut că-i doar o idee, o închipuire a omului.
  - Crau! Criiau! Triing!, ieși corbul zburlit.
  - Uite cum Epaminonda a uitat să mai vorbească!, râse Gaspar și regretă imediat privindu-l pe Baltazar cum alină corbul speriat.
  - Când e foarte speriat își pierde graiul.
  - Taci, mag stupid! Demonul ăsta mi-a distrus neamul. Tu cum te-ai simți în locul meu?, rosti corbul clar. Credeți că demonul vă va lăsa, că Irod va aștepta cuminte vești? Sunteți stupizi!
  - Are dreptate, spuse trist Melchior, a zis că el, demonul, se teme de acest împărat. De cine se poate teme demonul?
  - Doar de Dumnezeu, răspunse Gaspar.
  - Profeția pe care o cunosc multe popoare spune că este vorba despre nașterea unui prunc. Dar Dumnezeu există. Cum se naște?, întrebă Baltazar.
  - Nu știm dacă steaua asta ne duce spre un prunc. Eu nu prea cred asta, răspunse Melchior. Cred că vom recunoaște adevărul, atunci când îl vom afla. Dar trebuie să fie ceva colosal, ceva ca ciocnirea dintre două corpuri cerești, mult mai puternic decât un rege sau un palat, sau un demon.
  - Poate sfârșitul lumii pe care l-am întrevăzut când a coborât steaua. Poate începutul, continuă Gaspar.
  - Evident, va fi de importanță planetară, vorbi și Baltazar, nicidecum un biet prunc. Profeția era o tâmpenie. Să ne odihnim puțin, în curând, va răsări soarele.
  Se treziră în țipetele corbului:
  - A venit, a venit sfârșitul! Ridicați-vă! Potopul! Sfârșitul!
  Buimaci, nu puteau crede ce vedeau.
  Se aflau pe un vârf de stâncă. În jurul lor, un ocean furios amenința să-i înghită. În afara apelor sălbatice și a cerului negru, nu se vedea absolut nimic. Valurile care se vedeau în depărtare formau un perete până la cer. Veneau. Zgomotul lor le cutremura oasele. Mai aproape...
  - Potopul! zbieră sugrumat Baltazar.   Așa se va sfârși!
  - Suntem singuri, suntem ultimii oameni, dar nu mor singur, nu murim singuri! Și am aflat! strigă Gaspar.
Epaminonda zbura haotic deasupra valurilor ce se ridicau spre el ca și cum ar fi vrut să-l agațe. Și, dispăru. Baltazar căzu în genunchi, tăcut, cu ochii strânși.
Pe marginea stâncii, însă, corbul ieși sleit de puteri. Baltazar îl luă repede la piept.
  - E altceva, spuse Epaminonda stins. Aveți curaj, coborâți în ape. Nu e ce se vede.
Melchior căzu în genunchi:
  - Doamne Dumnezeule! Ăsta e înțelesul? Doamne Dumnezeule, primește-ne și pe noi! Nu ne vom lăsa, nu ne vom sinucide, vom aștepta ultima clipă.
Domol, apele parcă se evaporau, cerul se lumina, și se treziră pe același drum, lângă Ierusalim.
Gaspar se ciupi cu putere.
  - Am visat? Am visat toți același vis?
  - N-ați visat, croncăni corbul, doar ați uitat. De demon. De fricile voastre.
Melchior se învârtea ca un titirez:
  - Oglinzile demonului! Am trăit oglinzile demonului.
  - Uitaserăm de stea, uitaserăm! Iat-o, parcă ne cheamă!, arătă Gaspar spre stea, iar Baltazar mormăi:
  - E altceva, e mereu altceva decât ne așteptăm. Să mergem, vorba lui Epaminonda:
  - Magi stupizi! exemplifică corbul.
  Soarele bătea spre apus, steaua parcă se grăbea, magii abia-și mai mișcau picioarele.
  Din spate, se arătă o caravană. Erau oameni prietenoși, se oferiră să-i ducă pe spinările cămilelor lor, după ce le dădură din mâncarea lor. Bună, bogată mâncare. Legănați de mersul domol, moțăiau. În fața caravanei se descoperi un oraș strălucitor, mare cât tot orizontul, cu turnuri până la cer.
  - Aici să vezi măreție și palate!, îi trezi unul dintre noii prieteni. Asta e lumea cea adevărată. Asta căutați! Veniți, aici vi se vor împlini toate dorințele!
  - Magnific!, spuse uluit Gaspar. Magnific!  
  - Aici poți trăi în bogăție până la adânci bătrâneți!, râse vesel un alt prieten din caravană. Pe voi vă așteaptă regii, sunteți la mare prețuire. Veti avea loc de mare cinste! Vă va serba tot orașul, e mult mai mare decât se vede.
  - Uuunde e steaua?, șopti Baltazar la urechea lui Melchior. Epaminonda se întorcea din inspecția pe care o făcuse deasupra orașului:
  - E grandios, lume bună, fericită, au de toate, bogăție, toate darurile pământului se revarsă pe toate străzile. E încântător, aici vreau să trăiesc!, crocăni el fericit.
Melchior parcă înnebunise. Scoase din tunica lui o sabie cât el de mare, lovind aerul în toate părțile, țipând și urlând vorbe într-o limbă necunoscută. Membrii caravanei rămaseră ca trăsniți. Nebunia era molipsitoare, căci Gaspar și Baltazar cu săbii și toiege loveau și ei aerul ca bezmeticii.
Într-un zgomot de ape năvalnice, orașul magnific dispăru.
  - Mag stupid!, strigă Epaminonda. Ce? Ne era rău în visul acela? Fraieri, asta sunteți, vă duceți spre necunoscut ca fraierii!
  - Același demon, Epaminonda, ai uitat?
Corbul se ascunse în pene prefăcându-se că nu înțelege.
Era amurgul. Pe cerul verde albăstrui sclipeau primele stele. Baltazar îndrăzni să vorbească:
  - Noi avem un semn ceresc pe care-l urmăm, avem o rațiune, un sens, ce oare se întâmplă cu bieții oameni din această lume? Câte, câte oglinzi așază demonul printre ei!
  - Pe unele le scornesc chiar ei, completă Gaspar. Nu sunt astea scornelile noastre? Nu despre măreție vorbeam noi? Nu așteptam noi colosalul, miraculosul? Bun sau rău?
  - Ne pierdem în vorbe. Să mergem!, șopti îngândurat Melchior.
Steaua se grăbea. Aproape că alergau după ea.
  Intrară într-un mic sat. Căsuțe modeste, pline de oameni necăjiți.
  - Traversăm satul, e prăpădit, e prea multă lume, șopti Gaspar în taină. Ce caută turmele astea de oi pe toate străzile?
  - E ciudată liniștea. Atât de mulți oameni, animale, și e liniște. Spuse Baltazar. Vom înnopta pe câmp. Melchior le făcu un semn:
  - Steaua nu se mai mișcă. S-a ridicat spre cer. Nu știu ce să facem.
  - Nu-i nimic aici, răspunse Gaspar, în afară de cerul ăsta de o culoare nefirească. Epaminonda doarme, nu e nimic.
  - Uitați-vă cum coboară steaua. Acolo!
  Deasupra unui adăpost pentru animale, steaua aproape că se așezase. Strada era plină de oi, capre, căței, cai, vaci, păsări de toate felurile, care pe garduri, care prin copaci, dar niciun om.
Epaminonda, curios, se pierdu printre ele.
Magii priviră cerul cu îngrijorare. Nu se vedeau planete noi, nu se ciocneau planete, nici furibunde strigăte de zei, nici măcar fulgere nefirești, nimic.  Pace.
Din staul ieși un om, apoi mai mulți. Erau păstori. Steaua stătea cuminte, strălucitoare, pe acoperișul sărăcăcios.
  - Voi știți să le răspundeți?, întrebă omul.
  - Cui să răspundem?
  - Văd că vă uitați la ei, noi i-am auzit, dar nu le știm limba, voi păreți învățați, întrebați-i!
  - Ce să-i întrebăm?
  - Ce să facem, adică ce să facem de acum încolo?
Magii se uitau prostiți acolo unde le arătau păstorii, adică nicăieri. Un copilaș cu o căciulă imensă pe cap îl prinse de mână pe Melchior. Ceva ca un râs de clopoței se auzi din văzduh. Oricât s-ar fi străduit, magii nu vedeau decât niște fuioare albe, efect al luminii stelei.
   - Ei, ce-au zis îngerii?
   - Îngerii?
   - Nu cu ei vorbeați?
   - Îngerii, deci.
   - Ce aveți oameni buni? Doar și pe voi v-au adus aici, ce spun?
Baltazar începu să plângă. Melchior lăcrima și el, ochii lui se iveau de sub pleoapele lăsate ca două diamante de lumină.
  - Nu, fraților, răspunse Gaspar, nu, noi suntem prea mândri, prea semeți în duh, ca să vedem îngerii sau să ne vorbească îngerii, noi am crezut că universul se va zdrobi și va cădea pe pământ, iar noi vom afla sensul, înțelesul.
  - Există sensul, spuse omul cu simplitate. E acolo. Dumnezeu întrupat. Prunc. Cum au spus îngerii. Dar nu după spusele îngerilor am înțeles noi.
  - Am văzut cu ochii și-am simțit cu o simțire pe care nu știam c-o avem, nu știu cum să-i spun acestei simțiri, îndrăzni alt păstor să vorbească.
  - Celor curați cu inima, adevărul li se înfățișează simplu și direct ca inima lor, îngână Melchior,
  - Îndrăzniți, dacă vi s-ar fi arătat ceea ce așteptați, unde ar fi fost aflarea, unde ar fi fost minunea? Sensul e unde nu te aștepți să fie, e altcumva…
Și au intrat.

  Pruncul era culcat in iesle, mama Lui, transparentă, și bătrânul Iosif erau înconjurați de câte un cerc de lumină care nu de la ei venea, nici din afara lor, ci exista pur și simplu.
  Ce fire este asta? De ce a vrut Dumnezeu să Se alcătuiască astfel?, se gândea Gaspar.
  - Lasă gândul, îi șopti Melchior, taci în gândurile tale și primește doar.
Din umbra peșterii se auzi un glas cald. Iosif.
  - Nu vă temeți de îndoieli, și eu le-am trăit, doar ascultați tăcuți în inimile voatre și adevărul se va descoperi!
Magii au oferit darurile spunând:
  - Împăratulului și Dumnezeului nostru!
  - Să vă primească și să vă înmulțească Dumnezeu darul și dragostea!, se auzi Maica Pruncului.
  - Vom trăi doar spre a purta pe pământ Vestea minunată. Vom cutreiera pământul, oamenii vor afla, astăzi S-a născut Hristos!
  - Așa să fie!, răspunse Ea, surâzând unui gând tainic. Din darurile așezate în iesle luă câte o fărâmă și i le oferi lui Melchior spunând:
  - Dăruiți-le împreună cu vestea. Nu sunt de la voi acestea, de la EL sunt. Darurile voastre vor bucura copii și oameni!
Abia peste vreo sută de ani au înțeles ce voia să spună.

   Târziu, în noapte, s-au așezat în jurul peșterii, păstori, magi si poate îngeri.
  - Ce daruri minunate ați adus!, începu unul dintre păstori, se vede că sunteți înțelepți.
  - Suntem așa de înțelepți că am adus ce-am avut mai de preț pe la fiecare dintre noi. Eu nu m-am prea gândit de ce, șopti Gaspar smerit.
  - Știați, știați, spuse păstorul, darurile sunt ale acestui pământ. Darurile suntem noi. Natura umană. Noi ne transformăm din trup în duh, așa cum tămâia și smirna, arzând, se transformă din materie solidă în fum bine mirositor. Îi dăruim Lui făptura noastră, spre a fi schimbată, transfigurată. Darurile au un sens. Ele ard, sunt simbolul sacrificiului care transformă un element în alt element, firea, în altă fire. Aurul e contrariul acestei transformări. El arde, dar nu devine altceva, ci doar se adună în forma lui esențială. Dar ca să devină aur, ca să se esențializeze, trebuie să se sacrifice, să ardă impuritățile. Materia devine aer, devine duh, noi devenim duh, ne ardem viața cu rost, ne epuizăm o fire ca să înceapă altă fire.
  - Îngerii, mai sunt îngerii?
  - Cântă, nu-i auziți?
Ceva, ca o adiere, parcă auzeau.
  - Am înțeles ce spun îngerii, deși nu-i auzim. Și voi, și noi vom pleca în lume și vom duce vestea. Poate alți oameni o vor prelua și Vestea Nașterii Domnului va colinda pământul. Sensul nostru acesta este, spuse tainic Melchior.
  - Simt, nu înțeleg, răspunse păstorul, că vestea asta spusă are putere. Simt în inima mea.
  - Da, răspunse Baltazar cu glasul mângâietor, adevărul nu se poate comunica prin cuvinte, adevărul se simte, iar ceea ce-am trăit noi acolo e adevăr simțit, imposibil de descris. Se pot descrie faptele, dar adevărul lor, revelația lor, o simte fiecare în inima lui. Iar faptele au fost simple ca adevărul.

  Nenea Nelu se ridică și mai pune un lemn pe foc. Noi ședem drept, privindu-l fix. Geamurile tremură în viscol, realizăm că abia acum le auzim. Iar el e cumva schimbat. Parcă mai înalt, sau mai vesel sau altfel îmbrăcat, nu știu, dar abia așteptăm să deschidă gura.
Dintr-o firidă scoase un sul de hârtie îngălbenită și începu să citească cu glasul lui Baltazar.

  Steaua care ne-a călăuzit un timp ca o viață s-a așezat deasupra celui mai umil loc din lume, a strălucit cu putere, îmbrățișând pamântul până la cer și s-a stins apoi încet.
  Ajunseserăm.
 Am intrat cu sfială într-un spațiu în care Timpul s-a închis și a început fără-timpul. Un spațiu în care timpul încă nu exista. În micul adăpost de piatră erau oameni, animale și Dumnezeu Fiul. Toată firea de pe pământ veghea firea nouă, Dumnezeiască.  
Noi, oameni și animale Îl ocroteam pe El, Pruncul. Făptura noastră omenească se răsturnase. Noi Îl apăram pe El, făptura divină. El avea nevoie de căldura, de dragostea noastră.
De ce a vrut Dumnezeu să ia chipul omului Prunc? E o întrebare cu multe și omenești răspunsuri, dar atunci, acolo, am înțeles că Dumnezeu este altfel decât tot ce omenirea credea atunci despre Dumnezeu.
Maria, mama Sa, Iosif, păstorii și noi, magii, am recunoscut în El, chipul tainic al fiecărei ființe. Chipul după care fuseserăm creați. Iar acum, Dumnezeu avea nevoie de dragostea și ocrotirea oamenilor. Altfel decât credeam, altfel decât vom crede vreodată.
Clipa aceea duioasă, suavă, a rămas pururea. Omenirea o are întipărită în ființa ei.
Ăsta e duhul, spiritul Crăciunului, rămas viu și trăit viu de fiecare om.
Oameni îl văd, dar cei mai mulți îl simt. Uneori se ridică dintre ramurile bradului-cu-firea-schimbată, bradul care face - imposibil - mere și nuci, bradul a cărui amintire e așezată în casele tuturor, pomul vieții în vârful căruia stă o stea sau un înger, după inima de păstor sau de mag, inima neștiută a fiecăruia.  
Când prinzi în brad steaua sau îngerul, ai vrea să spui că ești în pragul peșterii, că vrei
să-L aperi și tu pe Dumnezeu, vrei să fii părtaș. Vrei să-L ții pe Dumnezeu în brațe, în clipa răsturnată, cu sensul schimbat, când oamenii se apleacă asupra lui Dumnezeu cu nesfârșită bucurie, ca asupra unui Prunc.
De peste două mii de ani, duioșia acestei prime întâlniri s-a păstrat, traversează timpul, e vie, perpetuă, inspiră și creează, de asta iubim Crăciunul, chiar dacă am uitat.
Spiritul de acolo ESTE. Domnul Se naște - în inima mea!

Sunt multe poveștile magilor, mai spune nenea Nelu suflând în lumânări. Poate o să vi le spun altă dată, poate niciodată...

Ne trezim tremurând de frig, nici urmă de nenea Nelu, iar afară niște oameni strigă tare:
- Hei! A cui e mașina din drum? A cui e mașina, că ați blocat drumul, băi fraierilor!
Ieșim năuci. Soare. Vedem mașina în depărtare. Viața, așa cum e ea.Ieșim năuci. Soare. Vedem mașina în depărtare. Viața, așa cum e ea.

 

Daniela Andrei

Cititoare ActiveNews