Christopher Dummit, inventatorul Teoriei Genului, își face mea culpa pentru minciuna sa, care a devenit fundamentul propagandei (trans)gender și a minorităților sexuale, potrivit EVZ.ro. 

Toată lumea înșeală și minte – „așa funcționează domeniul studiilor privind genul”, explică Christopher Dummit într-un articol scris de el și publicat în revista Quillete, în care dezavuează teoria pe care a conceput-o în 1998.

„În cercetările mele privind genul nu am găsit explicații științifice, ele au apărut doar din convingerile mele ideologice”, scrie cel care se auto-recomandă drept „istoric al culturii și politicii”, profesor asociat al Trent University. 

„Practic, nu aveam nici o dovadă pentru o parte din ce afirmam. Așadar, mi-am susținut argumentele cu fervoare și am atacat punctele de vedere alternative. Din punct de vedere intelectual, nu a fost prea frumos”, recunoaște cel care a lansat teoria gender. „Toate acestea fac cu atât mai dezamăgitor să văd cum puncte de vedere pe care obișnuiam să le apăr cu atâta pasiune – și fără fundament – sunt acceptate astăzi de atâția oameni în societate, în general”, adaugă acesta.

Metodologia funcționa astfel, mărturisește Dummit:

Mai întâi, subliniam că, în calitate de istoric, știam că există o mare variabilitate culturală și istorică. Genul nu a fost întotdeauna definit în același mod totdeauna și peste tot. Explicam că este un ansamblu de concepte și de relații în evoluția istorică dând un sens diferențelor între bărbați și femei. Cum puteți să afirmați că faptul de a fi bărbat sau femeie este înrădăcinat în biologie, dacă avem dovezi ale schimbărilor de-a lungul timpului? În plus, insistam pe faptul că „nu există fundament istoric pentru o diferență sexuală înrădăcinată într-un fundament, biologic sau de alt fel, care să poată exista înainte de a fi înțeleasă din punct de vedere cultural”.

 

În al doilea rând, arătam că de fiecare dată când te întâlnești cu cineva care îți spune că ceva este masculin sau feminin, nu este vorba doar de sex. Este întotdeauna, simultan, o chestiune de putere. (Iar cuvântul „putere” era și rămâne un fel de formulă magică în mediul universitar, mai ales pentru un absolvent care îl citea prima oară pe Michel Foucault). În The Manly Modern, eram și mai explicit: „Genul este și o chestiune de putere… A te referi la două concepte de o manieră care îl codifică pe unul ca masculin și pe celălalt, ca feminin, înseamnă să stabilești o ierarhie între cele două”. Așadar, dacă cineva nega că sexul și genul sunt variabile, dacă sugera că este ceva atemporal sau biologic în ce privește sexul și genul, însemna că încerca să justifice puterea (bărbaților în societate). Erau apologeții opresiunii.

„Vă sună cunoscut?” întreabă ironic Christopher Dummit, după care continuă:

Apoi, în al treilea rând, am căutat o explicație istorică în măsură să arate de ce oamenii vorbeau de ceva la masculin sau feminin. Istoria este un spațiu imens. Întotdeauna poți să găsești aici ceva. Am scris despre anii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial... Femeile se înrolaseră în armată și avuseseră ocupații „masculine”. Accentul pus pe deosebirile dintre sexe urmărea așadar să trimită femeile înapoi acasă. Era din nou vorba de o chestiune de putere și de opresiune.

Și, bineînțeles, oamenii de la sfârșitul anilor 40 erau îngrijorați de aceste evoluții. Aș putea cita cercetarea celorlalți din acest domeniu și, astfel, să arăt că genul este un construct social care a  fost dezvoltat de așa natură încât să repună femeile la locul lor, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. 

Poți să cauți și să găsești și alte amănunte contextuale (în istorie). Exact asta am făcut în cartea mea. Am subliniat deci toate modurile prin care omul postbelic asocia faptul de a vorbi despre modernitate cu faptul de a vorbi despre virilitate.

Christopher Dummit recunoaște că teoria lui, „ca muncă de cercetare, a fost destul de elegant realizată însă, parțial, se găsea în faliment intelectual”.

Dar cea mai mare și mai importantă întrebare dintre toate este cea finală: „de ce?” De ce s-a întâmplat un anumit eveniment în felul în care s-a întâmplat? În cazul meu, întrebarea devenea: De ce canadienii de după război s-au raportat la bărbați și la femei în felul în care au făcut-o?

Am identificat răspunsuri, dar nu din cercetările mele primare. Răspunsurile proveneau din convingerile mele ideologice - chiar dacă, la acea vreme, nu aș fi catalogat acest lucru drept ideologie. La fel cum nu ar fi făcut-o nici colegii mei cercetători care au adoptat aceeași abordare - și care, spre deosebire de mine, continuă sp o adopte. Însă iată ce a fost și rămâne (teoria genului): un set de convingeri pre-concepute, integrate în penumbra disciplinară a studiilor asupra genului.

Singurele critici reale pe care le-am primit au fost observațiile de a întări paradigma, sau de a lupta pentru alte identități și de a combate și alte forme de opresiune. (Ideea că opresiunea se bazează în mod absolut pe aceste identități întrepătrunse era doar asumată, nu demonstrată sau dovedită.) Așadar, aș putea fi întrebat de ce nu am evidențiat mai mult diferența de clasă. Sau de ce am insistat atât de mult pe bărbați și nu pe femei? Chiar dacă deconstruiam masculinitatea și arătam că este un construct social, trebuia desigur să acord atenție femeilor, în egală măsură. Cât despre sexualitate, oare nu am întâlnit mai multe referințe la bărbați care nu erau heterosexuali și, așadar, nu ar fi trebuit să acord mai multă atenție modului în care masculinitatea este construită o dată cu sexualitatea? Asemenea critici pot fi extinse la infinit. Dar, esențial este că toate au operat în cadrul paradigmei pe care o îmbrățișasem deja. A fost exact genul de gogoașă academică ce se auto-devorează, ironizată de recenta farsă a articolelor fictiv academice , pe tema nemulțumirilor sociale, publicate în reviste de renume.