Am primit pe adresa redacției și publicăm un text despre Tratatul de Trianon, cel prin care comunitatea internațională recunoștea ceea ce românii realizaseră de facto: revenirea Transilvaniei alături de patria mamă, a tuturor românilor. Text semnat de istoricul Camil Mureșan. 

Tratatul de la Trianon - Amnezii voite

Nu puține sunt evenimentele și lucrurile despre care se vorbește mereu și mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Așa se întâmpla în momente ale conversației curente, în discursul științific sau în cel politic. Frecventa și intensitatea fenomenului sunt proporționale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenției asupra lui determina formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conștiința publica. Uneori faptul poate avea consecințe de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile.


Oricum e o datorie ca opinia publica sa fie corect și complet informată, mai ales despre evenimente de prima însemnătate.

Între Ungaria și restul lumii

Printre cazurile de mai sus poate fi înscris și Tratatul de la Trianon. Încă de la semnare, la 4 iunie 1920, în elegantul palat construit la 1687, în apropierea celui de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, acest tratat de pace cu Ungaria a stârnit pasiuni politice contradictorii aprige. Cei direct vizați prin el îi atribuie rolul exclusiv al unui fel de „manual de disecție” al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul monarhiei habsburgice, între 1867-1918.

Că prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat și alipirea părților sale, locuite de alte naționalități decât cea maghiară, la statele care s-au format atunci ori și-au desăvârșit unitatea națională - acest fapt nu e de tăgăduit.
Dar e necesar să se știe că Tratatul de la Trianon a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria și țările vecine cu ea.

„Tratatul a cuprins un preambul și 14 părți, în 364 de articole, a căror întindere acoperea 164 de pagini de tipar, in octavo.

El a fost semnat de 36 de plenipotențiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene din tabăra Antantei, iar 12 din afara Europei. Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealaltă fostele state beligerante - Franța, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Belgia, Muntenegru, Grecia, România, și cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven, cum s-a numit inițial Iugoslavia. Dintre țările extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Thailanda (numita în text Siam).

Trianonul - aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscută în legătură cu el - n-a fost deci un tratat între Ungaria și țările vecine, așa cum apare, simplificat, în publicistica interesată în a sugera că el a fost o "reglare de conturi" impusa de câteva țări, dornice sa beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în primul război mondial și a "nedreptății istorice" a cărei victima ar fi fost aceasta.
   
Trianonul a fost un tratat între Ungaria și restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria și România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului, deși, desigur, nu lipsit de importanță.

Vom exemplifica aceasta manieră de prezentare a tratatului printr-o privire, fie și numai rezumativă, asupra conținutului său, dar având calitatea de a pune în lumina și fața lui nevăzută, cea care practic nu se bucura de nici o atenție, aspect incorect din punctul de vedere al cunoașterii științifice.

Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare și a împuterniciților fiecăruia. Atrage atenția faptul că guvernul ungar desemnase, spre a-l reprezenta, două personalități șterse: un ministru al Muncii și al Prevederilor Sociale și un funcționar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador. Ambii nu jucaseră decât roluri subalterne în viața politică de până atunci a Ungariei. In practica diplomatică, un gest ca acesta are o semnificație ce nu poate scăpa nici unui observator.

Potrivit unei reguli adoptate de actele finale ale Conferinței de pace de la Paris, Tratatul de la Trianon a reprodus, în prima sa parte, textul Pactului Societății Națiunilor, inclus ca o componenta organică a Tratatului de la Versailles, cu Germania. Procedeul a fost generalizat spre a semnifica punerea sub autoritatea Societății Națiunilor a marilor acte de politică internațională și a-i obliga pe toți semnatarii tratatelor de pace la o explicită recunoaștere a pactului.
In partea a doua sunt specificate traseele noilor frontiere ale Ungariei cu Austria, cu Regatul sârbocroato-sloven, cu România și cu Cehoslovacia. În cele 164 de pagini ale tratatului toată chestiunea graniței ungaro-române ocupa cam o coloana de text, pe o singură pagina.

Partea a treia s-a intitulat Clauze politice europene. In cadrul acestora, în articolele 45-47, este înscrisă recunoașterea de către România a necesitații inserării în legislația sa de dispoziții pentru protejarea intereselor locuitorilor de altă rasă, limbă, religie, din teritoriile care cunoscuseră transferul de suveranitate în favoarea statului român.

Aceasta clauză (din articolul 47) decurgea dintr-un tratat separat pe care România îl încheiase cu puterile aliate la 9 decembrie 1919, semnat fiind din partea sa de generalul Constantin Coandă, președintele din acel moment al Consiliului de Miniștri.

Prevederi neașteptate

Pe lângă garanțiile de drepturi pentru minoritățile de orice fel, tratatul acesta separat mai cuprinsese și prevederi referitoare la așa-zișii "optanți" (locuitori care, după 1918, se strămutaseră în Ungaria; se pretindea recunoașterea drepturilor lor de proprietate în teritoriile care trecuseră sub suveranitatea altui stat). Peste câțiva ani ele vor prilejui, în fața Societății Națiunilor și a Curții de Justiție de la Haga, o celebră dispută între România și Ungaria, în cursul căreia s-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic și juridic al lui Nicolae Titulescu, față în față cu experiența și prestanța bătrânului conte Ápponyi.

Disputa a fost complicată de faptul că, între timp, România aplicase legea de reforma agrară, pe care optanții, în baza tratatului de mai sus și a celui de la Trianon, sprijinite fiindu-le interesele de către statul ungar, au socotit că o pot contesta, în ceea ce îi privea.

In aceeași a treia parte a tratatului este cuprins angajamentul României de a prelua, proporțional cu întinderea teritoriilor intrate sub suveranitatea ei, sarcinile financiare ale fostului stat ungar, de până la 1918.

Clauza respectiva este repetată pentru toate statele și teritoriile care, în planul transferurilor de suveranitate, aveau o tangență cu Ungaria. Un articol special se ocupa de portul Fiume (Rijeka), anexat de Italia printr-o acțiune unilaterală, până la urma recunoscută de către Puteri.

Tot în aceasta parte se întâlnesc o serie de prevederi oarecum neașteptate pentru cititorul neavizat.

Astfel: se sancționează independența Ungariei (proclamată de ea însăși în noiembrie 1918) și interdicția vreunei viitoare uniuni a ei cu alt stat. Este o aluzie la eventualitatea unui "Anschluss" cu Austria, pe care încerca atunci să-l readucă în actualitate Casa de Habsburg, prin ultimii ei reprezentanți.

Clauza independenței Ungariei a dat de lucru comisiilor care au elaborat tratatul. În noua ei situație de drept internațional, Ungaria a trebuit să fie pusă a recunoaște sau, după caz, a nu recunoaște tratatele încheiate mai de multă vreme, când ea făcuse parte din Austria sau Austro-Ungaria. Deși calitatea de parte la asemenea tratate fusese doar implicită, acum însă, în 1920, trebuia specificat expres faptul că respectivele tratate erau neangajante pentru Ungaria independentă.

Nu va mai surprinde deci pe nimeni ca, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria declara -  în ce o privește - nulitatea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Germania, Austro-Ungaria și guvernul rus bolșevic.

Se mai constata că prin articolul 69 Ungaria recunoaște tratatul din 30 decembrie 1864, în baza căruia Danemarca cedase ducatele Schleswig și Holstein Confederației germane. Sau că, printre alte articole, ea recunoaște tratatele dintre Austria, respectiv Austro-Ungaria, și Italia, de la Zurich (1859), Viena (1866) și Florența (1888).

De asemenea, Ungaria anulează tratatele sale cu foștii ei aliați de dinaintea sau din timpul războiului mondial.
Partea a IV-a conține reglementarea intereselor Ungariei în afara Europei: în Maroc, în Egipt, în Siam și în China. Este vorba despre lichidarea unor investiții și a unor capitaluri comerciale.

Partea a V-a a tratatului, cuprinzând clauze militare, este iarăși una mai delicată, din punctul de vedere al naturii problemelor pe care le soluționează în cadrul raporturilor dintre Ungaria și alte țări.

Nici ea nu are ca obiect exclusiv relațiile bilaterale cu România și nimic nu denotă vreo interpunere specială a țării noastre sau a altora din zonă, pentru a se obține o fixare de un anumit fel a viitorului statut militar al Ungariei.

Litigii de detaliu

Tot ce se prevede, la acest capitol, se aseamănă cu condițiile impuse, pe planul respectiv, și altor state învinse. Sunt aplicate, așadar, niște principii generale ce fuseseră introduse în toate tratatele de pace.

Astfel: sunt stipulate demobilizarea armatei ungare, desființarea serviciului militar obligatoriu, limitarea viitoarelor efective armate la maximum 35 000 de ofițeri, subofițeri și soldați.

Mai multe articole precizează tipurile de armament îngăduite a rămâne în dotarea armatei ungare și prevăd în amânunt compunerea, în efective și în tehnica de luptă, a marilor ei unități - divizii, brigăzi.

Articolele 120-132 se ocupa de soarta navelor de război ce aparținuseră marinei ungare și de unele probleme aeronautice, care atunci aveau o pondere redusă, în comparație cu timpurile de mai târziu.

Sunt specificate apoi atribuțiile comisiilor interaliate de control pentru fiecare din domeniile de natura militară de mai sus, obligații în legătură cu prizonierii de război, cu evidența celor decedați și înmormântați pe teritoriul Ungariei.
Articolele 177-178 vor crea în viitor numeroase litigii de detaliu. Ele prevedeau restituirea reciproca - între Ungaria și statele în favoarea cărora avuseseră loc transferuri de teritorii - care fuseseră sub suveranitatea statului ungar până la 1918 - a arhivelor curente pe ultimii 20 de ani (deci de la 1900) și a arhivelor istorice privind teritoriile respective.

Va fi o chestiune extrem de greu de soluționat, fiindcă arhivele aveau multe fonduri și documente ce prezentau interferente inextricabile de conținut între teritoriile devenite limitrofe în termenii Tratatului de la Trianon.

Lungi, amănunțite, obositoare, de natură a stârni admirația pentru documentarea și răbdarea experților care pregătiseră tratatul, sunt clauzele financiar-economice, extinse pe nu mai puțin decât 58 de articole.

În cadrul lor este specificată interdicția pentru Ungaria de a exporta aur până la data de 1 mai 1921; prevederea avea scopul de a împiedica diminuarea rezervelor ei de metal prețios, astfel ca acestea sa poată servi achitării reparațiilor de război ce aveau a i se stabili ca sarcină.

În continuare imediată - obligația de a suporta întreținerea armatelor de ocupație de pe teritoriul ei, începând cu data de 3 noiembrie 1918 (data armistițiului de la Villa Giusti, cu Antanta) precum și obligațiile statelor la care se alipiseră teritorii foste ale Ungariei de a prelua o parte din datoria de stat a acesteia, proporționala cu suprafața teritoriilor respective.

În partea finală, Tratatul de la Trianon stabilește - pentru litigiile ce s-ar fi ivit în aplicarea sa - constituirea de tribunale mixte de arbitraj, formate din câte un reprezentant al părților în cauză și un al treilea, cooptat de ele prin consens.

Se stipulează, în linia tratatului separat de la 9 decembrie 1919, regimul proprietăților locuitorilor care fuseseră transferați sub altă suveranitate de stat ori optaseră pentru vreuna, fiind aplicată în principiu prevederea păstrării de către ei a dreptului de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, de orice natura.

Articolele 260-300 se ocupă de navigația aeriană, fluvială, de regimul Dunării, de comunicațiile terestre, de cele telegrafice și telefonice. Prin articolul 302 se decide ca, întrucât pe teritoriul românesc nu exista o legătura directă de cale ferată între Salonta și Arad, timp de 10 ani garniturile românești de tren vor putea circula între cele doua orașe pe teritoriul maghiar, prin Bekescsaba. In acest interval de timp, statul român trebuia sa construiască pe teritoriul sau o cale ferata între Salonta și Arad, ceea ce se va realiza.

Partea ultima a tratatului este constituită dintr-un document privitor la organizarea muncii, adică a convenției internaționale adoptate paralel cu tratatele de pace. Aceasta cuprindea condițiile minimale ale desfășurării procesului de muncă și reglementări ale raporturilor interumane din cadrul sau.

Funcționa supoziția că, inclus fiind în tratatele de pace, statele semnatare aderau "ipso facto" la acest document și se obligau să-l pună în aplicare, prin legislația lor națională. Este aceeași idee care condusese și la includerea în tratat a Pactului Societății Națiunilor.

Mai este valabil?

Noile frontiere dintre Ungaria și statele vecine cu ea fuseseră decise și publicate de Conferința de pace de la Paris încă în 13 iunie 1919. Din cauza frământărilor interne din Ungaria, delegații acestei țări nu s-au prezentat la tratative decât spre sfârșitul anului 1919, ceea ce explică și semnarea târzie a Tratatului de la Trianon, abia la 4 iunie 1920. El a intrat oficial în vigoare la 26 iulie 1921, după ce fusese ratificat de majoritatea statelor semnatare.
Frontiera dintre România și Ungaria, schițată în articolul 27 al tratatului, a fost trasată pe teren de o comisie mixtă, ale cărei lucrări au fost consemnate în 126 foi de hartă la scara 1/5 000, într-o hartă globală la scara 1/375 000 și o descriere a frontierei și a lucrărilor întreprinse de comisie, cuprinzând o introducere și 10 fascicule, în 1 327 de pagini.

Subliniem din nou în încheiere ceea ce a reieșit - credem - și din prezentarea de mai sus: că Tratatul de la Trianon n-a fost "opera diabolică" a României împotriva vecinei sale.

Târâtă în vâltoarea primului război mondial, Ungaria a fost înfrântă, după ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa și din restul lumii. Fiecare dintre acestea s-a folosit de poziția lui de partener la victorie pentru a formula pretenții specifice față de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet și detaliat al tuturor acestora.

O problema ridicată nu o dată în trecut - și care s-ar putea să reapară cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la încheierea lui - ar fi aceea dacă el mai este valabil.

Mai înainte de a se scandaliza pentru insolența ascunsă sau bănuită în această întrebare, cititorul este invitat sa reflecteze asupra rândurilor ce vor urma.

Moralmente - și în fapt - Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate și în prezent. Din punct de vedere strict juridic însă, răspunsul nu e ușor de dat, dintr-o dată.

El n-a fost niciodată denunțat formal și oficial, potrivit practicilor internaționale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însăși executarea lor ori prin depășirea termenului lor de validitate.

Clauzele cele mai importante - cele teritoriale și militare - au fost modificate, deci parțial anulate, prin acțiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania și Italia. Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, la anexiunile în baza celor două dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 și 30 august 1940) și la invadarea și anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunăre și Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska.

Precizăm de îndată că încălcarea unilaterală a unui tratat, mai ales când s-a săvârșit prin dictat, prin forță sau amenințare cu forța, nu înseamnă nulificarea lui de drept.

Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria după al doilea război mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmându-le prin consens internațional.

Bineînțeles ca, în situația mult schimbată, numeroase alte clauze ale tratatului din 1920 n-au avut de ce să fie reiterate și confirmate.

Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanța sa, implica deci și contestarea celui de la Paris din 1947 si, prin aceasta, a ordinii politice și de drept instaurate după al doilea război mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondială.

Europa nu se află foarte aproape, dar nici prea departe de aceasta. Tratatele internaționale multilaterale sunt citate în ultima vreme foarte rar. Din unele motive, ele apar ca jenante. Mulți dintre cei de la care ne-am aștepta sa le apere îndeamnă la încheierea, în plasa lor cu ochiuri devenite prea largi, a unor tratate bilaterale. Ele, tratatele bilaterale, par a fi devenit preferatele diplomației mari, întrucât reprezintă angajamente limitate la doi parteneri - rar și parcimonios garantate de un al treilea - și pot fi ușor denunțate, fără a determina reacții în lanț.

In aceasta concepție, popoarele, după versul poetului, "se prind de mâini și se desprind", în așteptarea clipei de sublima inspirație în care "se vor îmbrățișa în fața tiranilor doborâți, a pământului consolat și a cerului satisfăcut" (îl cităm pe deputatul Isnard, în Adunarea Legislativa a Franței, la 29 noiembrie 1791).

Până când toți vor crede acest lucru, va persista însă teama, alimentată de înțelepciunea reflecției asupra celor petrecute în ultimele decenii, că repunerea în discuție a ordinii internaționale de drept, fragmentarea ei între răspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranța de a menține cu forța un asemenea nou echilibru,

necesarmente instabil, sunt naivități ce ar putea duce la consecințe ca acelea care s-au dezvoltat catastrofal, din spiritul concesiv față de autoritatea tratatelor internaționale, manifestat între 1933-1938.

„Cel care nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete”
George Santayana