Smerenia mă îndeamnă să tac, iar demnitatea mă îndeamnă să vorbesc. În numele smereniei cred că bucuria descoperirii demnității proprii (persoanei și ființei generice) poate fi trăită discret, în numele demnității consider că acest gând trebuie împărtășit cu alții. Cum se împacă aceste două atitudini aparent contrarii? 

Spun „aparent contrarii” fiindcă în timp ce smerenia pare a ține de atitudinea religioasă în fața nepătrunsului manifestat în natură și în istorie, demnitatea pare a ține de atitudinea filosofică față de existență. Dar la o privire atentă, cea mai înaltă treptă a smereniei este aceea filosofică (o altfel de mirare decât aceea fascinată de puterea minții omenești), iar cea mai înaltă treaptă a demnității este smerenia. Astfel, conjugată cu demnitatea, smerenia este obiect deopotrivă filosofic si teologic, dar și reciproca este adevărată: joncțiunea acestor valori aparent opuse și din domenii diferite este definitorie pentru sensul libertății umane. 

Tezele demnității 

Deși se încetățenește odată cu filosofia dreptului, demnitatea umană nu este o descoperire strict filosofică. Filosofia nu a făcut altceva decât să proclame demnitatatea ca drept inalienabil al ființei umane, mai precis să ceară recunoașterea acesteia ca drept cu care Dumnezeu ne-a înzestrat încă de la Creație prin chip și asemănare, prin libertate. 
În filosofia modernă, problema demnității umane este strâns legată de aceea a egalității oamenilor în fața legilor divine și umane, a drepturilor omului și cetățeanului. Dar discursurile despre egalitate sunt adesea substituite  cu acelea despre drepturi, cele din urmă, la rândul lor, suprapunându-se libertăților civile și politice.

Ideea drepturilor ca măsură a libertății – fie acestea drepturi „naturale” sau drepturi ale omului – integrată concepției raționalității sociale pune în acord demnitatea individuală a omului ca ființă rațională, pe de o parte cu semenii săi, iar pe de altă parte cu instanța autoritară și în final cu libertatea. (…)
Ideea libertății care face din om un „membru al lumii inteligibile” și din acțiunile sale conform legilor acestei lumi, un domeniu al datoriei morale (care ar putea fi interpretată drept condiționare deliberată a ființei raționale față de legile pe care ea însăși și le impune și care totodată dă măsura demnității) nu a existat de la bun început în forma aceasta. (…)

La nivelul tradiției creștine se regăsesc mai cu seamă principiile fraternității umane și, prin urmare ale egalității și justiției în raportarea la Dumnezeu, iar Pico della Mirandola a exprimat ideea demnității egale a ființelor umane în celebra interpretare a scopului divin al creației omului: „(…) Tu, neîngrădit de nici-un fel de opreliști, îți vei hotărî natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat. lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligență; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus ce sunt divine” (G. PICO della MIRANDOLA, Raționamente sau 900 de teze.Despre demnitatea omului, Traducere de Dan Negrescu, Editura Științifică, București, p.123).

 Astfel este rezumată de un filozof concepția teologică asupra demnității umane, de unde rezultă și strânsa înrudire a acesteia (și nu atât în opoziție) cu smerenia.
Din perspectiva teologiei creștine, Traian Calistru afirmă: „Ideea de demnitate o consideram profundă, prezentă în mintea omului”. Nefiind „o toană”, aceasta nu este nici „o răbufnire a unui orgoliu, ci o firească componentă a unei existențe oricum tulburată de spirite adânci și întunecate”. Invers, „decăderea e o negație a ceea ce am crezut că e drept”. Cea din urmă, decăderea, exprimă „acea lipsă de identitate sufletească” pe care o implică necredința, altfel spus acea „negare a harului pe care îl deține sufletul”. Prin urmare, ideea de om „nu are valoare dacă nu rezultă dintr-un sens ideatic, din ideea de Dumnezeu”. În acest sens, „a simți că ești om înseamnă a respira în armonie cu tot ceea ce mișcă, cu tot ceea ce este, cu adevărul, (…) este dorința de viață și de împlinire prin cer”, „e să crezi ca ești primul slujitor al acestei lumi, al tuturor celor vii și nevii și ultimul muritor care trebuie sa se infrupte din bogățiile acestui pamant”. În concluzie, „demnitatea e o bucurie pentru că trăirea umană poate deveni împlinirea unei conduite morale, creștine”, iar împlinirea înseamnă „să dăruiești din resursele tale dragostea și rugăciunea celor ce sunt, ce vor fi în lumea aceasta trăind sau visând”, ”să cunoști, să simți pulsul divin în lume, în tine însuți” (TRAIAN CALISTRU, „Despre demnitate”, în: CreștinOrtodox.ro, http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-demnitate-123779.html).

Și în domeniul esteticii care nu exclude dimensiunea etică a contemplării frumosului se poate regăsi sensul demnității umane, așa cum o arată Petru Comarnescu: „Credem că aprecierea estetică a lumii conduce la o viață demnă, plină de bucurie și activitate. A recunoaște frumusețea lumii, în imaginația pură, ca și în imaginația obiectivă, este cel mai bun remediu împotriva scepticismului și a inactivității. Frumusețea cheamă și contemplația noastră și acțiunea noastră. Aspectul concret al înfrumusețării este moralitatea adevărat etică” (PETRU COMARNESCU, „Cîteva limpeziri filosofice referitoare la morala frumoasă cu referință specială la Shaftesbury”, în: KALOKAGATHON, Antologie de Dan Grigorescu și Florin Toma, Editura Eminescu, București, 1985, p.100).
Cu alte cuvinte, dacă începând cu filosofia Europei luminilor, demnitatea umană este discutată în contextul drepturilor omului care emană ca proiecție a rațiunii din legea naturală și universală, preexsistentă oricărei alte legi, dintr-o perspectivă teologică cuprinzătoare - omul își poate păstra demnitatea atât prin cultivarea virtuților, dar și a simțurilor cu care a fost înzestrat și în același timp o poate pierde prin neglijarea acestora. Fiind înnăscută, demnitatea umană nu poate fi conferită de nici-o instanță lumească, ci doar recunoscută și respectată. 

Antitezele smereniei

Odată ce a fost înșelată încrederea divină că acest dar al demnității va fi primit cu minima smerenie de a accepta o interdicție, că vom ști să ne folosim libertatea rațional și vom înțelege să nu facem exces de ea, căutând să pătrundem taina lucrului interzis – cei îmbunătățiți în credință nu au încetat să caute treptele smereniei prin care ne putem ridica din nou la demnitatea pierdută prin trufie.

„Pentru ce te înalți pe tine o, omule?” întreabă Sf. Efrem Sirul, adresându-se ființei care din curiozitate și mândrie a ales căderea în istorie și moartea, ca „cel ce după puțină vreme pământ și cenușă” devine. Răspunsul care urmează poate fi o cale de a regăsi condiția fericirii inițiale pierdute, singura atitudine potrivită în acest sens fiind smerenia: „Iubește umilința, dorește răbdarea, iubește înfrânarea, ca să te izbăvească pe tine de multe ispite și griji deșarte. Lăcrimează rugându-te, ca să afli odihnă acolo unde vrei să te duci. Grijește-te de lucrul tău ca un înțelept și priceput. (…) Iubește smerenia întru inimă adevărată, și vei afla darul Atotțiitorului Dumnezeu, și aici și în veacul ce va să fie. Iar dacă te vei înălța pe sine-ți, ca o frunză în copac urât te vei clătina. Că cele dulci ale vieții ca umbra  trec. (…) Să nu te rușinezi a păzi evlavia întru inimă smerită. Că cei ce te răsvrătesc pe tine nu te vor folosi în ziua nevoiei. (…) Trupul tău, frate, Biserică este a Sfântului Duh celui ce locuiește întru tine: Deci grijește-te de biserica ta, ca să nu mâhnești pe Cel ce locuiește întru dânsa” (Sf. EFREM SIRUL, „Cuvânt îndemnător pentru răbdare și umilință”, în: Cuvinte și învățături. Cartea a treia, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pp. 112-113).

Potrivit teologiei creștine, atitudinea smerită este adecvată prin excelență nu numai în raportarea omului la Dumnezeu, dar și în relațiile interumane: „Vrei să ți-l faci pe dușmanul tău prieten?” întreabă, la rândul său, Sf. Dimitrie al Rostovului, pentru a reitera pedagogia evenghelică: „Fii blând, smerit, arată-i dragoste și nu răsplăti răul cu rău și ocara cu ocară, pentru că focul nu îl stingi cu foc, răul nu îl biruiești cu rău și dușmănia nu o biruiești cu dușmănie, ci nu faci decât să ațâți și mai mult; iar cu blândețea, dragostea și smerenia biruiești ușor orice înverșunare. Cu dreptate spune Sfânta Scriptură: Un răspuns blând domolește mânia, iar un cuvânt aspru ațâță mânia (Pilde 15,1)” (Ieromonah IOAN IAROSLAV, „Cuvîntul Sfîntului Dimitrie al Rostovului – Cu smerenia să biruiești dușmănia”, în: Cum să ne mântuim? După învățătura Sfinților Părinți, Editura Scara și Mânăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril – Petru Vodă, București, 2005, p.483). Din această perspectivă, smerenia are și o valoare pragmatică: „Cuvîntul smerit și supunerea ucid mînia, biruiesc vrăjmașii, îi împacă pe oameni și, din vrăjmași îi transformă în prieteni” (p. 483).

Smerenia exprimă o atitudine față de divinitate și față de semeni pentru că reprezintă starea de echilibru și „fericirea” ce rezultă din nevoia celui ce se simte „sărac cu duhul” de a se „îmbogăți” prin folosirea capacității de a gândi, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și pentru a urma modelul Fiului Său, după cum arată Nicolae Cabasila: „Sărăcia cu duhul - sau cum zice Sf. Pavel, să nu cugete nimeni despre sine mai mult decât trebuie, ci să cugete spre înțelepciune, căci suntem săraci - cine alții o dobândesc, dacă nu cei care au cunoscut cât de sărac și de smerit a fost Iisus? Căci Domn fiind, S-a făcut asemenea robilor, atît cu firea, cât și cu modul de comparare, Dumnezeu fiind S-a făcut trup. Bogat, El a îndurat foame. Deși era Împărat al măririi, totuși El fărădelegile noastre le-a purtat. Legat a fost dus Cel ce a dezlegat lumea de păcate. Venit să împlinească Legea, El a fost judecat de cei fără de lege” (NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, Traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 179).
 
Acceptarea condiției umane de către Dumnezeu însuși reprezintă modelul absolut și greu de înțeles al smereniei, de aceea exersarea acesteia este dificilă pentru omul înclinat mai curând spre mândrie: „Atunci ce pricină avem de a ne crede mai vrednici decât suntem? Pentru isprăvile noastre? Dar ele nu-s deloc mari. Pentru vredniciile noastre sufletești? Dar nici ele nu-s ale noastre. Că avem în noi «pecetea lui Hristos»? Dar tocmai mândria noastră arată că nu purtăm această pecete, căci nici o legătură nu este între cei mândri și Hristos, care «e blând și smerit cu inima», și mai ales că se întâmplă că, împotriva tuturor așteptărilor, mândria cade de la sine și se vădește din amândouă părțile, căci la urma urmei ea e nici mai mult nici mai puțin decât patimă deșartă” (p.181).

Opoziția dintre smerenie ca sursă a binelui și mândrie ca sursă a răului în viața umană apare și în cuvintele duhovnicești de mai jos ale Pr. Iustin Pîrvu: „Dacă cuiva i se pare că are voie bună și nu sporește, înseamnă că voia aceasta a lui este pătimașă. Căci se poate să dorim faptele bune cu patimă, cu mândrie. Smerenia este haina dumnezeirii, iar mândria este haina diavolului. Pe care o îmbrăcăm, acestuia ne asemănăm”. În același context smerenia apare drept condiție a mântuirii prin identificarea cu Hristos, posibilă ca alegere individuală liberă, datorată discernământului propriu ființei umane: „Smerenia este descompunerea mea totală, psihică și fizică. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine, cel care a fost prototipul smereniei și al blândeții. (…) Răbdarea face parte dintr-o smerenie, cu cât omul este mai mulțumit și mai mulțumitor, mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci își clădește destinul pe răbdare. Libertatea se cunoaște în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine și rău” (Pr. IUSTIN PÎRVU, în: Părintele Iustin: album fotografic, Scara Print, București, 2013).

Reîntorcându-ne astfel la ideea smereniei pe care o putem interpreta drept cadru ontic, etic și estetic al demnității umane în plan teologic, o altă componentă a acesteia constă în dimenisunea gnoseologică și euristică, iar aceasta este analizată de Arhimandritul Serafim Alexiev care arată, între altele, că această determinație a condiției umane conține și un paradox: „cu cât un om devine mai virtuos, cu atât se simte mai păcătos”. Invers, „cu cât se mândrește omul mai mult, și astfel păcătuind, cu atât se socotește pe sine mai drept”, iar Pascal a exprimat acest lucru prin afirmația că „există numai două feluri de oameni: unii drepți, care se socotesc pe sine păcătoși, și alții, păcătoși, care se socotesc a fi drepți”. 

Exemplele cele mai relevante pentru această situație paradoxală se află în viețile sfinților „care au ajuns la o treaptă înaltă a desăvârșirii, au fost învredniciți chiar cu darul facerii de minuni”, dar „s-au socotit mari păcătoși!”. Întrebându-se dacă în unele din aceste cazuri nu este vorba de o smerenie fățarnică, Serafim Alexiev găsește o lămurire în cuvintele Sfântului Tihon de Zadonsk: „în adevărata smerenie se vădește o sete și o foame neîncetată după harul lui Dumnezeu; căci smerenia nu privește la cele ce are, ci cugetă și caută ceea ce nu are. Precum cei care învață din cărți și de la învățători, cu cât înaintează mai mult în învățătură și se deprind cu aceasta, cu atât mai mult își văd propria neștiință, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decât cele pe care le-au învățat, tot astfel și cei care învață la școala înțelepciunii dumnezeiești se văd cu atât mai săraci cu duhul, cu cât se împărtășesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru că văd că le lipsesc încă multe și pentru aceasta caută smerenie și suspine”.

Și aceasta pentru că „există ceva foarte firesc în conștiința dreptului că este păcătos și nevrednic” decurgând din postulatul potrivit căruia „orice virtute omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea mărunta care clipește în noaptea întunecată a vieții”. Dar la răsăritul soarelui, „ele își pierd de îndata strălucirea și dispar” și, prin urmare „astfel este și cu oamenii”: „Atâta timp cât se află în noaptea păcatelor, departe de Dumnezeu, strălucesc, se mândresc cu una sau cu alta. Dar de îndată ce răsare Dumnezeu în sufletele lor, ei se sting degrabă și văd că sunt nimic înaintea măreției lui Dumnezeu”.

Cel de bună credință se smerește în fața măreției lui Dumnezeu nu din frică sau din interesul unei slave deșarte, sau în virtutea unui fel de contract avantajos al mântuirii, ci din dragostea și evlavia firească a omului lăuntric și în acest sens ilustrativ este exemplul smereniei false pe care Sf.Tihon de Zadonsk a descris-o astfel: „Există oameni care pe dinafară se arată smeriți, însă pe dinlăuntru nu sunt așa. Mulți renunță la diferitele trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și funcțiile lumești, dar vor să culeagă cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte de la alții și de aceea se numesc astfel numai cu gura. Alții își îndoaie spatele ca o seceră, dar înăuntrul lor se înalță cu cugetul. Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți în inimile lor. Un altul poartă rasa sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie inima.

Mulți vorbesc puțin și cu voce scăzută, iar alții chiar nu vorbesc deloc, dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă trupul cu rasa și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În același chip ei arată si alte semne ale smereniei!. Aceștia toți însă nu au smerenie în inimile lor pentru că, deși acestea sunt semne după care poate fi recunoscută smerenia, lipsește tocmai ceea ce ele semnifică (simțământul sincer de smerenie în adâncul inimii), ele nu sunt altceva decat fățărnicie”. După cuvintele lui Hristos „aceștia seamănă cu niște morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înauntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23, 27) (Arhimandritul SERAFIM ALEXIEV, extras din Despre smerenie și mândrie, Traducere de Petre Valentin Lică, Editura Sophia, București, 2004, http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sespre-smerenie-cu-arhim-serafim-alexiev/).Drept pentru care, ca și evlavia autentică, smerenia este o stare interioară.

După Serafim Alexiev există trei trepte ale smereniei, dintre care pe primele două le pot urca toți oamenii prin supunerea față de conducători și modestie față de cei lipsiți de putere (treapta întâi), și, mai mult, prin supunerea față de cei egali nouă (treapta a doua) pe cand pe a treia treaptă pot păși numai sfinții. Aceasta din urmă presupune supunerea absolută: față de toți și autodesconsideraraea maximă de sine (a te socoti nevrednic, imagine a nimicniciei) – o treaptă greu accesibilă tocmai pentru că se construiește printr-o cunoaștere de sine care departe de a fi chinuitoare, este eliberatoare prin sentimentul de recunoștință față de Dumnezeu care își îndreaptă privirea spre făpturile sale neputincioase pentru a le transmite speranța și dorința de a-L cunoaște. 
La nivelul comportamentului uman, ceea ce caracterizează smerenia este blândețea, simțul autocritic (cel smerit își vede în permanență defectele), îngăduința față de greșelile celorlați care conduce la treapta iertării din Rugăciunea Domnească, lipsa de vanitate (a nu dori să fii mai presus față de alții), acceptarea fără revoltă a eventualelor ofense. Toate acestea, departe de a face din om o ființă complexată și lipsită de demnitate, îl eliberează cu adevărat, situându-l printrte cei aleși nu prin demnitățile lumești, cât mai ales prin faptul că știe să Îl primească în viața lui pe Dumnezeu. 

Aici nu este vorba de o elită autosuficientă și arogantă, ci de de aceia care au drept ideal strângerea cât mai multor ucenici în numele lui Hristos, și nu al unei personalități pământești. Concepția aceasta tipic creștină a elitei celor mulți și a smereniei celor aleși emană și dintr-un dialog cu Părintele Arsenie Papacioc prin care aflăm „Ce se înțelege prin smerenie și care sunt dezastrele mândriei”.

În consonanță cu tema regăsirii de sine în dragostea de Dumnezeu și a identificării cu modelul jertfei pe care se întemeiază crearea și restaurarea omului, Arsenie Papacioc spune că: „Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om”.

Părintele Papacioc arată că smerenia Mântuitorului a fost o necesitate „pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceeași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită”.

Părintele Papacioc observă ironic totodată cum „smerenia s-a cam raționalizat”, iar în privința falsei smerenii și a felului în care poate fi deosebită de adevărata smerenie, conchide: „De fapt, trebuie să știm toți că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: Ce este smerenia, părinte? «A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule»”. 

În ceea ce privește aspectul opoziției dintre smerenie și mândrie, Arsenie Papcioc actualizează realist binecunoscuta poruncă evenghelică: „Adică ți-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai și obrazul celălalt. Acum nu-i ușor să dai și obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferințelor noastre din închisori si din lanțuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânți, care primeam lovituri. Au fost înfrânți cei care ne-au lovit”.

Mai mult, Părintele Papacioc explică ce înțelege prin „smerita smerenie” și roadele acesteia, între care demnitatea ontologică proprie numai ființei umane: „Hai să vă spun, ca să mă înțelegeti, ca să nu vorbim și noi, raționalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Și, din momentul în care smerita smerenie se adâncește cât mai mult, trăiești cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuți pe tine și pe toți ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai ești un ins. Ești un univers, un microcosmos, în care se oglindește un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiești aceste lucruri”. 

În privința căilor de a atinge smerenia, Arsenie Papcioc pledează mai curând pentru trezvie, decât pentru nevoință: „Nu prea sunt pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! O trezvie permanentă; o vibrație continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în mișcare și ei au apărut, în fel și fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii aceștia smeriți. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă. (…) Sau nu trebuie apăsat numai pe nevoință, ci mai mult pe starea de vibrație, de prezență și unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, Doamne Iisuse...”.

Din acest unghi, pe scara trăirii smereniei călugării se află undeva foarte sus: „Eu vă spun că există o mare diferență, și ca să fiu conciliant, monah înseamnă creștin bun. Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiești în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ți spune altul. Și atunci, tu, în felul acesta tăindu-ți voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu voință liberă, rațiune și afecte -, aici trebuie să-ți tai voința liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Și trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desființăm. Ne smerim. Mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, și am spus de multe ori, în mânăstire așa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea puțin despre ele, și prea puțini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: «Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!». Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ți tai voia și să asculți. Și, fraților, știți e înseamnă cruce: Să duci ce nu-ți convine. Asta înseamnă”. 

În concepția lui Arsenie Papacioc, inspirat de propria-i viață și de Părinți Bisericii, smerenia este cea mai important virtute: „De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: Smerenia te duce până la Dumnezeu și dragostea gustă din Dumnezeu! Iubirea, dar o iubire smerită. (…)Singura cale este smerenia. (…) S-a smerit Hristos și noi să nu fim smeriți? Ce ziceți? Dumnezeu e bogat! Ne așteaptă!... Ne așteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este! ” ( Despre smerenie – Dialog cu Părintele ARSENIE PAPACIOC, http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_smerenie.htm

O posibilă sinteză

Rămâne totuși o întrebare: Cât de smerit este acela care apreciază smerenia altuia, falsa smerenie sau mândria? Se pare că în acest moment reflexiv, își spune cuvântul demnitatea de a avea o părere, mai mult sau mai puțin smerită. 

Omul se smerește pe sine de bună voie – și această decizie dă măsura demnității sale, dar poate fi și smerit de alții. Pe drept sau pe nedrept. Omului i se poate încălca demnitatea de către altcineva în mod abuziv, dar poate și el însuși să-și piardă demnitatea prin propriile acte nedemne de condiția umană, uneori chiar ca urmare a unei exacerbate stime de sine și a disprețului față de norme și față de ceilalți, prin trufie.

Finalmente, demnitatea umană ca și smerenia sunt opțiuni individuale și expresii ale libertății spiritului. Demnitatea este totodată o expresie a libertății politice, legată de emanciparea individului și de statutul de cetățean. Dar demnitatea omului ca ființă generică este dată și nu construită, regăsindu-se dincolo de conștiința libertății interioare – în conștiința legii morale a cărei întemeiere este transcendentă. Singuri ne încălcăm dreptul divin la demnitate când îl nedreptățim pe aproapele nostru, când nu respectăm poruncile divine ale Vechiului și Noului Testament. Până la un punct, smerenia și demnitatea umană stau pe aceeași treaptă a acceptării supunerii raționale față de puterea legitimă. Dar poate și în răzvrătirea împotriva unei puteri nedrepte, discreționare, ilegitime, care încalcă legile - aceste două determinații ale condiției umane se află pe aceeași treaptă.
Pe de altă parte, oricâte demnități ar avea, ține de demnitatea omului să se smerească (deopotrivă în fața măreției lui Dumnezeu și în fața lucrurilor mărunte ale existenței împreună cu ceilalți), să caute mântuirea, pentru regăsirea demnității dintâi.

*Text publicat în volumul Demnitatea și libertatea persoanei umane: Abordare interdisciplinară, Prof. Conf. Univ. Dr. Nicolae Răzvan Stan (editor), Editura Universitaria, Editura Mitropoliei Craiovei, 2016, pp. 460–471