Recunosc: nu mi-au plăcut spectacolele organizate de A. Păunescu, înainte de 1990; prea erau vădit politizate! De aceea n-am vrut să le văd, să le comentez (deși mă invadau, inevitabil, prin intermediul radioului). Pentru mine, identic cuvîntărilor fostului lider comunist, asemenea manifestări NU EXISTAU. A fost poziția mea asumată de om liber, de nemembru de partid, cu o muncă de umil funcționar, apoi de profesor navetist (deși bucureștean prin naștere și educație).

Nici acum nu fac parte din vreo formațiune politică; de aceea întotdeauna cele pe care le-am scris și le scriu nu reprezintă vreo orientare partizană, ci doar păreri proprii.

Poate ca urmare a aversiunii din tinerețe față de spectacolele de pe stadioane, nu m-am învrednicit să merg nici astăzi în sălile pline cu aplauze adresate lui Tudor Gheorghe (adie, am impresia, pe alocuri, o nuanță de patriotism fornăitor care amintește păunismul!). Din aceste pricini, chiar dacă nu mă pot considera un admirator al artistului, nu pot rămîne indiferent constatînd zilele trecute postarea nepoliticoasă a unui fost ministru submediocru al învățămîntului față de septuagenarul Tudor Gheorghe. 

M-am documentat urmărind mai întîi înregistrările spectacolului „Degeaba 30", apoi citind opiniile potrivnice și pe cele favorabile. Mi-am amînat pentru două-trei zile scrisul cotidian spre a urmări două emisiuni tv. mai vechi, avîndu-l ca protagonist pe același Tudor Gheorghe și, după toată această muncă de autolămurire, afirm că sînt net de partea acelora care-i apără demersul artistic.

Cum aș putea ignora (ca fost naiv prezent cu pieptul gol dinaintea armelor îndreptate spre miile de oameni ca mine, în seara și noaptea lui 21 decembrie 1989, în Piața Universității – între timp rebotezate spre mai bună aducere-aminte) realismul dezolant din frazele sale constatative: e plină țara de căpușe, de lipitori și de guzgani, / de fel de fel de rozătoare puse / să toace nervi și bani. / Cum de se nimeriră, Doamne, toate deodată, la un loc / ca un blestem căzut pe capul sărmanului fără noroc? / Cînd să ieșim la drumul mare și să ne ștergem de noroi / să fim curați și drepți și liberi, se pune șaua iar pe noi. / Și tot mai slabi și tot mai singuri, cu ochii scoși de spaime plini, / orbecăim prin casa noastră, de parc-am fi printre străini. / Nu mai sperăm nimic. Degeaba visăm la ziua-aceea, cînd / cohorte vesele de îngeri veni-vor către noi, cîntînd, / trimise-a nu știu cîta oară să mai deratizeze un pic / țara din care se ia totul și nu se pune-n loc nimic... [...]?

Preocupat de „literatura arestată" în secolul umilirii românilor la ei acasă cu acordul parșiv al ideologilor marxiști occidentali de ieri – moșteniți entuziast de cei de azi, ce ne vînd „corectitudinea politică", cum aș putea să nu salut bucuros articolul profesorului-romancier prieten Sergiu Ciocârlan Explicarea unui concert cultural: „Degeaba 30". Arta-spectacol a maestrului Tudor Gheorghe? Îmi permit să citez din analiza adevărat-îndurerată a tînărului scriitor: Am participat mulți dintre noi la un  spectacol pe care-l cunoșteam, cu care ne identificam – „Degeaba 30" – indiferent că vibrăm la ceea ce-i artistic și-l însoțim pe maestru în sălile arhipline, sau participăm pur și simplu la mersul insipid al societății românești postdecembriste. Strigătul a fost parcă mai dureros, mai aprig: „Degeaba, pentru noi luminile s-au stins. / Degeaba, în mijlocul verii noastre-a nins!" Perspectiva proiectată la începutul anilor ᾽90 s-a dovedit iluzorie. „Doamne, cît am mai crezut / Că ne ții candela-aprinsă / Și noi tot ca la-nceput, / În genunchi, cu mîna-ntinsă.

Desigur, e poetic-realist portretul românului vîndut, slugă la străini. Cu zăbala-n gura însîngerată, mînat fără zăbavă prin țarcul pe care-l consideră țara lui, „rația lui de libertate", poporul român este acum, la trei decenii de la căderea comunismului, invadat de „temele" care i se livrează sistematic. Cu avîntul său poetic-răzvrătit, menestrelul a putut supăra pe unii și e dreptul lor de a-și manifesta nemulțumirea, mai ales că sînt numeroși beneficiarii schimbării de regim operate pe fundalul nemulțumirilor populare din 1989-1990 (pentru aceștia n-a fost deloc „degeaba"! Dimpotrivă!).

Mi se pare genialoid-premonitorie descrierea cățelandrilor-lupi din recitalul discutat: Au făcut copiii noștri dinți, / Mușcă din bunici și din părinți, / Mușcă din văzduh și din pămînt, / Mușcă și din morții din mormînt. Atitudinea ofuscată ulterioară, împănată cu sintagme jignitoare la adresa poetului-cîntăreț o consider o confirmare a faptului că ținta a fost din plin atinsă! Iată că arta autentică încă mai poate avea rol social limpezitor, despărțitor de ape! Dacă pe vremuri Mihai Eminescu, exclamativ-ironic biciuia pe tinerii școliți zadarnic la Paris și, mai ales, pe carieriștii politici de profesie, pe guvernanții corupți, nepatrioți fără valori și fără cultură, în zilele noastre Tudor Gheorghe ridică interogativ-ironic o problemă gravă pentru omul onest actual: Nu m-am temut de lupii maturi, / le tai un cal bătrîn și-i saturi. / Dar ce ne facem cu cățeii / care în numele ideii / de Revoluție se-ngrașă?  

Vigoarea versurilor-pamflet ale curajosului fiu de deținut politic e obligatoriu de citat spre a permite oricui să mediteze la cuantumul de adevăr conținut, la ingeniozitatea metaforelor, a epitetelor, a comparațiilor pe care le-aș propune de analizat colegilor profesori la orele de literatură din licee:

Tagmă de profitori nedemnă de înjurătura mea amară,

Luați-vă banii și năravul și pricopsiți o altă țară.

Sarea din lacrimile noastre ați fi vîndut-o fără milă

Și din cîștiguri v-ați fi luat în țări mai calde altă vilă.
 

Ce demoni vi se strecurară în minte, în inimă-n, în sînge

Să rîdeți ca descreierații cînd țara asta toată plînge?

Veți fi uitați! Nepoți de-ai voștri poate își vor aminti cu silă

De niște rude-ndepărtate... Și-atunci am să vă plîng de milă!
 

Rai de Bărăgan:
 

Țara geme și se zbate

Prinsă-n lațul vostru de minciuni,

Ne-ați vîndut ieftin și în rate,

Blestemați să fiți și-n rugăciuni.

Ne-ați înstrăinat petrolul,

Aurul, pădurile și noi

Împietriți privim în golul

Sinuciderii din doi în doi.
 

Doamne, fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această țară cu de toate și vom face rai din Bărăgan.

Doamne, fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această țară cu de toate și vom face rai din Bărăgan.
 

Vine vremea să dați samă

Pentru cîte rele ne-ați adus,

În genunchi, la marea vamă,

O să cereți dreptul la recurs.

Și va fi tăcere lungă,

Dar veți auzi într-un tîrziu

Cum se zbate spaima-n dungă

Și vă sună-averile-a morțiu.
 

Doamne, fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această țară cu de toate și vom face rai din Bărăgan.

Doamne, fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această țară cu de toate și vom face rai din Bărăgan.
 

Strînge-i Doamne la un loc

Și ia de la fiecare

Nopți de lacrimi și de foc,

Zile fără pic de soare!

Dă-le setea celor arși,

Foamea lupilor la stînă,

Și curajul celor lași,

Fă-le ora săptămînă!
 

Șterge-le numele, pierde-le neamul

Să nu-i mai știe rîul și ramul!

Să-i bată grijile și nenorocul,

Să-i însoțească spaima și focul!

Șterge-le numele, pierde-le neamul

Să nu-i mai știe rîul și ramul!
 

Fă-i să vadă cum e cînd,

Nu mai ai propria-ți casă

Și tu stai în drum plîngînd

Și ei trec și nu le pasă!

Cînd e gerul ger de mori,

Scoate-i dezbrăcați afară

Pe sforarii fără sfori

Care-au sărăcit o țară!
 

Șterge-le numele, pierde-le neamul

Să nu-i mai știe rîul și ramul!

Să-i bată grijile și nenorocul,

Să-i însoțească spaima și focul!

Șterge-le numele, pierde-le neamul

Să nu-i mai știe rîul și ramul!

Cu certe influențe populare (de bocete în special), versurile fixează o epocă pe care unii au numit-o „de tranziție" – cei cinstiți crezînd că spre o societate independentă și prosperă, cei propulsați la comanda politico-economică spre un jaf generalizat, amanetînd iresponsabil viitorul țării.

În același timp, mesajul ni se adresează – mobilizator, îmi place să cred – tuturor, căci avem de conștientizat fiecare dintre noi, în mai mare ori în mai mică măsură, fie încă aflați între hotarele patriei, fie în afara lor, condiția demnității personale pentru a putea urca de la stadiul de populație consumatoare la care am fost reduși de succesivele guvernări de după 1990 la aceea de popor european fondator de civilizație și cultură.

Pentru cei care au ochi de citit și minte capabilă să înțeleagă, Tudor Gheorghe și-a explicat demersul din 21-22 decembrie 2019: „Dacă asculți tot spectacolul, de la cap la coadă, îți dai seama despre ce e vorba. Dar ei dacă nu au văzut spectacolul și doar au luat fragmente... au scos din context. Spectacolul începe cu un omagiu profund, adevărat și trist pentru cei care și-au dat viața în ’89, pentru cei care au murit ca eu și noi să stăm liniștiți, să cîntăm și să putem să ascultăm aceste versuri. Se cheamă „Degeaba", dar nu pentru că nu   s-a făcut nimic în țara asta, ci pentru că o generație întreagă nu mai are încredere. E țipătul de disperare al unei generații care se vede debusolată, care nu mai are încredere în capacitatea creatoare a acestui popor, o generație care a fost păcălită, care a tot așteptat și a tot așteptat și nu se întîmplă nimic. Despre asta e vorba, nu că nu s-a făcut nimic. S-au făcut lucruri. A, că avem de toate, da și e normal să fie așa. Fiecare înțelege ce vrea și ce poate”.

Pentru mine este limpede: demersul lui Tudor Gheorghe este mobilizator-patriotic, înfierînd rapacitatea și carierismul, impostura și fățărnicia, nerecunoștința față de înaintașii jertfitori și lipsa de iubire a aproapelui.

Nu pot încheia acest articol fără a reveni la inspiratele fraze ale lui Sergiu Ciocârlan din articolul citat apărut în revista „Familia ortodoxă" din luna ianuarie 2020: Maestrul Tudor Gheorghe ridică mîinile către generația tatălui său și spune și astăzi: Tată, nu sunt mort! Prin poezia sa, prin reacția vie pe care o are, prin trăirea transmisă prin arta sa, ne deschide o cale – aceea a libertății și a demnității. E mai mult decît un simplu îndemn la luptă continuă și la implicare, la bărbăție și, mai presus de toate, la iubire, pentru că jertfa înaintașilor noștri să nu fi fost degeaba.

București, 1-4 făurar 2020