Biofizicianul Virgiliu Gheorghe se întreabă, în numărul pe ianuarie al revistei „Familia Ortodoxă”, cum  au ajuns românii să aibă un „exagerat mit al străinătății”, total străin de spiritul poporului român.

„Unii îi spun „smerenie”. Nu știu cum înțelege smerenia poporul nostru, minunatul nostru popor, însă urmările acestei înțelegeri asupra comunității românești de pretutindeni sunt atât de dezastruoase, încât ajungi să te gândești: ce fel de smerenie mai e și asta? Nichita Stănescu observa undeva că noi, românii, avem un „exagerat mit al străinătății”, ajungând să apreciem de o mie de ori mai mult ceea ce este străin decât pe cele zidite aici, în mijlocul neamului nostru. Și Nichita denunța acest mit ca fiind din fire nătâng, căci nu are nimic în comun cu spiritul poporului nostru, crescut în istorie cu privirea către o altă lume, către lumea cea de Sus, care transcende totul și căreia îi rămânem străini dacă nu-L dobândim pe Dumnezeu drept casnic al sufletului nostru”, scrie biofizicianul.

El spune însă că atașamentul românilor față de străini nu provine din dragoste, ci din invidie, pentru că românilor s-a spus că acel „altceva” ar fi mai bun.

„Undeva s-a produs fractura în istoria recentă a poporului român. Nu putem spune precis când, însă, cu siguranță, a fost un moment când românii au început să caute și să aspire mai mult la străinătatea apusului, la orizontala realizărilor omenirii, abandonându-și astfel vocația îndumnezeirii. Să fie vorba de o amnezie istorică în care ne-a introdus beția modernității, a societății tehnologice și tehnocrate? Oare complexul așa-ziselor „culturi mici”, de care suferea Cioran, să fie cauza pentru care ne-am uitat sensul? Sau să fie vorba la poporul nostru de o degenerare patologică a ospitalității într-o idolatrie a străinătății? După unii, cauza nu e alta decât faptul că, de la Brâncoveni încoace, românii au fost conduși numai de străini, care întotdeauna aveau privirile îndreptate într-o cu totul altă parte; străini care, în definitiv, nu au iubit acest neam și nu aveau cum să ne inspire dragostea față de ale noastre, atât timp cât ei înșiși erau străini de ele.

Spun „idolatrie a străinătății”, căci nu dragostea ne animă astăzi în a-i primi pe străini, precum ospitalitatea de demult. Dragostea din dragoste se naște, așa încât, dacă i-am iubi cu adevărat pe străini așa cum îi iubim pe ai noștri, cu mult mai mult ar trebui să ne iubim pe noi înșine. O spune Evanghelia lui Hristos (cf. Marcu 12:31). Atașamentul nostru nu este însă din dragoste, nu este unul constructiv, ci vine dintr-un complex, dintr-un soi de invidie, ca principiu generator al dezunirii. Jinduim la altceva decât la ce este al nostru nu pentru că acel altceva ar fi cu adevărat mai bun, ci doar pentru că ni s-a nălucit că ar fi mai bun. Nu mai contează altceva decât pofta, orgoliul că „de ce el și nu eu?” ‒ și, în definitiv, patima. Dar, de fapt, toate acestea se petrec pentru că s-a împuținat dragostea”, a adăugat el.
 
Continuarea articolului este aici.