Zilele trecute am văzut cum ministrul agriculturii poate să ruineze cu zâmbetul pe buze un producător local de lactate. Un ministru ce ar fi trebuit să nu doarmă noaptea din cauza situației acestor producători.

În România există 900.000 de gospodării țărănești ce cresc bovine iar producția laptelui este o problemă socială. În multe cazuri laptele este cea mai importantă sursă de venit pentru acești oameni. Din păcate laptele ajunge să fie mâncat de purcei dimineața, la pranz și seara cum îmi povestea nea Nicolae, vecinul socrilor mei dintr-un sat de lângă Alba.

Povestea laptelui românesc este de fapt povestea satelor noastre ce au fost sabotate economic de către regimul comunist timp de 50 de ani și debranșate treptat după 1989 de la piețele urbane ce ar fi putut să le ajute să prospere.

România produce peste 4 miliarde de litri de lapte anual. Doar unu din cinci litri de lapte românesc însă ajunge în industria procesatoare. În topul celor cinci mari procesatori doar Albalact era producător cu capital autohton iar prin cumpărarea sa de către corporația franceză Lactalis industria procesatoare este în momentul de față controlată de grupurile străine  Doar anul trecut Lactalis a închis trei fabrici în Neamț și Suceava.

Laptele proaspăt de vacă pleacă la un preț mai mic de 1 leu pe litru la preluarea sa de la fermă. Cu toate acestea marii producători preferă să importe lapte pentru procesare dând vina pe infrastructura defectuoasă sau pe normele europene. Deși costurile de producție a laptelui în România sunt conform statisticilor mai mici decât în Ungaria sau Polonia aveam la un moment dat, conform Eurostat, cel mai scump lapte pe rafturile magazinelor.

Eu personal cumpăr în jur de 40 de litri de lapte pe lună. Lejeritatea cu care ministrul agriculturii a ruinat firma Brădet m-a convins să fiu mult mai responsabil față de ce cumpăr și de la cine cumpăr. Consumând lactate din lapte de producție autohtonă fiecare dintre noi sprijinim satul românesc și suntem ambasadorii lui.