În teorie, piața liberă ar trebui să se comporte ca o mâna nevăzută care să regleze raportul dintre cerere și ofertă astfel încât clientul să aibe la îndemână cel mai bun raport cost/beneficiu. Piața fiind atât de eficientă, statul n-ar mai trebui să intervină prin reglementări care mai mult ar distorsiona acest mecanism de autoreglare. Există însă destule contraexemple care să arate că respectivul mecanism nu prea funcționează și uneori concurența e pusă în paranteză....

Să ne uităm puțin la casele de amanet. Sunt peste 3.100 de operatori specializați pe activități de amanet înscriși în Registrul de Evidență al BNR, printre IFN-uri. Concurența e mare iar costurile ar fi trebuit bine optimizate, în favoarea clientului, cel puțin la nivel teoretic. Practic însă, dobânda medie este în zona lui 0,3% pe zi în București.

 

La un împrumut clasic de 30 de zile (care se poate însă prelungi și rostogoli pe mai multe luni) ar însemna 9%. Dacă cineva ar lungi un an întreg acest tip de împrumut, rostogolindu-l lună de lună, ar pierde mai mult decât valoarea obiectului pus drept garanție doar pe dobânzi (mai exact 108%). Țineți cont că pentru obiectul pus drept gaj se primește cel mult 60% din valoarea sa reală (unele case de amanet pretind că oferă 70% din prețul pieței dar acest „preț al pieței” este foarte arbitrar fixat) și că cel puțin o treime dintre cei care aduc obiecte la amanet nu le mai răscumpără. Cu alte cuvinte, cei care oferă acest tip de împrumuturi limitează foarte mult riscul de neplată prin garanția aferentă, ba s-ar putea considera că neplata crește rentabilitatea afacerii având în vedere discontul la evaluare. Să ținem cont și de costurile de operare relativ decente-casele de amanet nu funcționează în sedii impunătoare și nici mult personal nu au. Cu toate astea, dacă am aduce un obiect în valoare de 1.000 de lei pentru care am primi 600 de lei la casa de amanet și l-am răscumpăra definitiv abia peste un an, plătind în acest timp dobânzile de 0,3% pe zi, la final ar trebui să scoatem din buzunar 1.257 de lei (mai mult decât dublul sumei împrumutate) pentru a-l avea din nou. La bancă, unde un împrumut de nevoi personale pleacă de la o DAE de aproximativ 10% pe an, la 600 de lei împrumutați (evident, nu se dau astfel de credite de valori mici, dar am vrut o valoare comparabilă a împrumutului) se plătește după 12 luni sub 650 de lei, potrivit simulatorului de pe conso.ro.  Sau, la 6.000 lei împrumutați pe 12 luni avem o valoare rambursată ce pleacă de la 6.300 lei.

Ce vreau să spun? În condițiile în care cele mai solide garanții se găsesc la amanet-la bănci și restul IFN-urilor se garantează cu veniturile viitoare și aici pot apare ceva sincope pe parcurs (pierdere a locului de muncă, reducerea veniturilor, etc)-costul banilor împrumutați de la casele de amanet este printre cele mai piperate. Sigur, există două mențiuni importante: diferența dintre volume și sursa banilor. Casele de amanet sunt multe dar mici și nu pot rivaliza cu volumele de creditare ale băncilor și celorlalte IFN-uri mai mari iar de aici și adaosurile lor (dobânzile percepute) sunt mai mari. Apoi, ca mai toate IFN-urile, acestea foolosesc capital propriu sau capital împrumutat spre deosebire de o bancă ce poate dilata masă monetară proporțional cu procentul rezervelor minime obligatorii cerute de BNR (folosesc efectul de levier) astfel încât acestea trebuie să ceară automat mai mult pentru banii rulați.

Cu toate astea, marjele de profit rămân mari în ciuda concurenței acerbe iar afacerile din domeniu au fost preocupate mai mult să-și conserve aria de activitate decât să se canibalizeze în folosul clientului (n-au apărut case de amanet care să măture concurența cu dobânzi foarte mici pentru a forța obtinrea unei poziții dominante în piață). Adică piața liberă nu e atât de dezinhibată când vine vorba de marjele de profit ale antreprenorilor din domeniu iar „mâna invizibilă” se oprește înainte să le pună în pericol. Pe de altă parte, o plafonare a dobânzilor în jurul pragului a doar 18% pe an (1,5% pe lună) , cum se intenționează în prezent in Parlament, ar putea forța mâna câtorva antreprenori patroni de case de amanet care-și văd amenințată profitabilitatea să refuze refinantarile (n-ai plătit în 30% de zile, pierzi obiectul) în paralel cu majorarea discounturilor din evaluare („nu vrei cât îți dau eu, la revedere!”).

 

Poate că viitoarea plafonare a dobânzilor ar trebui să țină cont și de gradul de constrângere al finanțatorilor asupra debitorilor-mai exact de „forța” garanțiilor aduse de aceștia când se împrumută (obiecte valorificabile repede ca la amanet, salarii clasice pe cartea de muncă precum la bancă, remiteri din străinătate ale rudelor ori venituri din munca la negru ca la multe IFN-uri, etc) în sensul fixării mai multor praguri-țintă pentru dobânzile maxime permise, în funcție de specificul creditului de consum vizat.