În prezent, alimentarea Europei cu gaze rusești (circa 30 % din consum acesteia) se face prin conductele cu o capacitate de circa 120 miliarde metri cubi (mldmc), dar pe care mai trec doar circa 50 mmc, care tranzitează Ucraina și alte state est și central europene și prin North Stream 1, pus în funcțiune în 2011 și 2013 și ajuns după 2016, când i-au fost ridicate interdicțiile de a funcționa cu numai 50% din capacitate, la circa 93 % din capacitatea de 55 mldmc.

Celor două li se adaugă anul acesta North Stream 2, un proiect cel puțin la fel de discutat și contestat ca și fratele său NS1 (comparat în 2006, de ministrul de externe al Poloniei, Radoslav Sidorski cu pactul Molotov-Ribbentrop), perceput de mulți ca o cale de divizare a Europei și mijloc de șantaj din partea Rusiei. Unii comentatori au mers chiar până la prezicerea că NS2 va ridica o nouă cortină de fier între statele din vestul și din estul Europei. O altă obiecție a fost cea legată de soarta Ucrainei după intrarea în funcțiune a acestor noi conducte. În cele ce urmează mă voi referi la fiecare.

ImunoMedica


NS2 are 1200 km prin Marea Baltică, costă circa 9,5 miliarde euro, este construit de Gazprom și este co-finanțat de un consorțiu de 5 mari companii europene: Uniper și Wintershall (Germania), OMV (Austria), Royal Dutch Shell (anglo-olandeză) și Engie (Franța). NS2 este integral proprietatea Gazprom prin compania North Stream 2 AG, care suportă 50 % din costuri, în timp ce cei cinci suportă câte 10 %.

Proiectul a fost contestat de state est și central europene: Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Cehia, România, Lituania, Letonia și Estonia, de UE și de Statele Unite. Pe parcurs și-au exprimat opoziția sau îndoieli Suedia, Finlanda, Danemarca.  În acest moment, o mare parte dintre cei de mai sus s-au repliat pe alte poziții.
România a fost una dintre cele 8 state semnatare în 2016 ale unei scrisori de opoziție la NS2, adresată președintelui Comisiei Europene. În 2018 a anunțat intenția de a bloca proiectul și, odată preluat dosarul gazoductului de la președinția austriacă (care evident nu a avut niciun interes în a-l bloca), președinția românească a Consiliului UE a propus în ianuarie, ca noțiunea de „interconector” de gaze naturale să se aplice și conductelor ce leagă rețelele de transport de gaze naturale din interiorul UE, de un furnizor din afara UE, o modificare ce ar bloca pentru o perioadă nedeterminată proiectul, chiar cu posibilitatea de blocare definivă, funcție de alți factori conjucturali.

Germania, Austria și Olanda s-au opus, Franța s-a trezit brusc că are ezitări, chiar probleme de conștiință europeană, folosind prilejul pentru a obține alte avantaje, dar a căzut repede la pace cu Germania, Merkel i-a sunat pe Iohannis și Dăncilă și România s-a trezit vorbind singură. Dar asupra României în contextul acestui proiect voi reveni la finalul acestei analize.

Este NS2 necesar economic, sau doar pentru ambiții politice?

Discuțiile pe acest segment sunt destul de complicate și, adesea foarte tehnice. S-a susținut că NS2 nu e necesar în condițiile în care consumul de gaze a scăzut între 2010 și 2015, și în perspectiva diminuării masive spre 2040 și că el este, de fapt, o pârghie pentru mai multă putere în Europa a Rusiei și Germaniei, fie separate, fie prin refacerea vechii axe geopolitice a lui Bismarck, Berlin-Moscova,  mai avantajoasă pentru Germania decât NATO. În felul acesta, SUA, ultimul ocupant al Germaniei de după război, ar fi scoase nu numai din acest stat, ci chiar din Europa.

Concret, căderea de preț dintre 2010 și 2015 se datorează crizei financiare și întoarcerii către cărbune. Dar, acordul pe mediu de la Paris din 2015 înseamnă un viitor sumbru pentru cărbune. Unele state europene au în vedere stoparea folosirii cărbunelui, altele reducerea la un nivel nesemnificativ.

În timp ce previziunile vorbesc de o creștere a necesarului de gaze al Europei de până la 610 mmc în perspectiva anului 2040, producția europeană scade. Din 2005 Marea Britanie consumă mai mult gaz decât produce, iar în 2020 se preconizează un import de 70-75 % din necesar. Franța trebuie să-și dezafecteze centrale nucleare și să înlocuiască 50 % din producția acestora până în 2025. Germania, care stă cel mai mult pe cărbune (37 %), va urma același curs și trebuie să-și închidă singura centrală nucleară până în 2023. Olanda a avut vârful de producție de gaze în 2007-2008 și va deveni importator net în circa 15 ani. Norvegia, a cărei producție scade de asemenea, a afirmat că noul gazoduct va diversifica importurile europene de gaze și va spori securitatea energetică a Europei.

Un alt contra-argument mult vehiculat, cel al dependenței de o singură sursă și deci a nevoii de diversificare, se dovedește nesuținut de date la o simplă analiză. În acest moment, Europa are unul dintre cele mai diversificate sisteme de producere a energiei luând în calcul, pe lângă carbune, combustibil nuclear, gaze și petrol, energia regenerabilă și gazele lichefiate (LNG). S-a construit deja o rețea importantă de terminale LNG în 12 state europene, care pot asigura regazificarea a circa 250 mldmc de gaze, adică peste 40 % din nevoile Europei, dar care este folosită la doar 25 % din capacitate. Chiar Germania are în proiect un terminal de până la 5-8 mldmc. Problema LNG-ului, asupra căruia voi reveni în discuția despre interesele SUA, este prețul lui mai ridicat cu peste 20 %, în condițiile unei slabe creșteri economice a continentului, și infrastructura de transport insuficientă de la terminalele de descărcare.

Cine profită

În general, toate analizele dau ca principali profitori ai acestui proiect Rusia și Germania. Sunt destule abordări, la nivel european, care văd un beneficiu pentru Europa de Vest în totalitate.

Pentru Rusia a vinde mai multe hidrocarburi înseamnă dezvoltare economică, cu tot restul de consecințe interne, și o poziție mai bună în lume. Din 1998, economia Rusiei, dependentă încă de acestea, aproape s-a triplat cu ajutorul celor circa  4 trilioane de dolari aduși de exportul de hidrocarburi. O economie mai puternică sprijină și ambițiile geopolitice legate de o viziune multipolară a lumii. Energia este și interfața principală a relațiilor internațional ale Rusiei. Petrolul și gazele reprezintă 60% din exporturi și ele sunt formula de plată a multor importuri. Investițiile rusești din multe state europene sunt susținute tot de acest sector.

Un alt avantaj extrem de important este cel al ocolirii Ucrainei prin reducerea progresivă a volumului pompat prin conductele clasice și deci a lipsirii acesteia de taxele de tranzitare care încă reprezintă circa 3% din produsul intern brut.

Germania, la rândul ei devine principalul hub de gaze al Europei și deci principalul distribuitor de gaze cu toate avantajele cumpărării la un preț mic și revânzării la un altul. Evident că, dincolo de declarațiile oficialilor nemți că NS2 este doar un proiect comercial, și Germania are în vedere dimensiunea sa politică, poziția dominantă întărită a acesteia în Europa.

Europa de Vest are la îndemână o sursă ieftină de energie cu care își poate păstra și spori competitivitatea pe piața mondială, lucru imposibil în cazul LNG-ului. 

Evident, beneficiare directe sunt cele cinci mari companii partenere cu Gazprom. Un alt segment, care are de câștigat, este format din cele peste 670 de firme din 25 de state europene implicate în construirea gazoductului.

Va urma.



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.