Prima parte a analizei este aici.

Mulți analiști și jurnaliști se grăbesc să plângă „en gros” soarta statelor central și est-europene, prezentate ca marile perdante în această nouă configurație energetică a Europei. Situație regiunii este însă mult mai variată, și pentru unele dintre ele, cum ar fi cele din sud, noile circuite sunt chiar avantajoase. 

UCRAINA este cea care pierde cel mai mult și pierde pe toată linia; adică și economic, adâncind haosul în care se află, și geopolitic. Chiar dacă obligația Rusiei de a menține alimentarea prin gazoductele „Drujba” și „Soiuz”, care trec pe teritoriul ucrainean este menționată în toate poziționările vestice, inclusiv ale Germaniei, dincolo de declarații nu există nimic: nicio sancțiune, nicio clauză care să penalizeze Rusia. Pierderile Ucrainei sunt tot mai mari, taxele de tranzitare scăzând de la circa 4 miliarde de euro în 2013, la 2 în 2015 și la în jur de 600 milioane în 2017, iar alimentarea internă din acest gazoduct la zero, statul cumpărând gazele exportate de Rusia în Vest, din Slovacia, Polonia și Ungaria.

Odată cu finalizarea și deschiderea NS2, transportul de gaze pe vechiul traseu va scădea rapid până la zero în câțiva ani, Rusia având în acest sens acoperirea vechimii acestor condute (aproape 60 de ani de funcționare) și necesității reabilitării complete a traseului, cu costuri cât jumătate din NS2. Moscova nu este interesată în această variantă nu numai din cauza stării de beligeranță, declanșată după lovitura de stat de la Kiev din 2014, ci chiar din cauze comerciale cu vechime, care au dus la reducerea sau închiderea livrării gazelor în trecut în 2005 și 2009. Motivul: deși era într-o perioadă de mare prietenie cu Rusia și primea gaze la un preț de sub jumătate din cel practicat cu alți parteneri, Ucraina nu reușea/nu voia să plătească, acumulând datorii semnificative; în plus sustrăgea din gazele care tranzitau către Vest.

Reabilitarea acestui traseu ar putea demara dacă Ucraina acceptă completa reformare a pieței de gaze; adică, implementarea celui de-al Treilea Pachet pe Energie al UE, privatizarea Naftogaz și stabilirea unei autorități de reglementare independente, sporirea puterilor de supravegehere și intervenție a Comunității energiei pe teritoriul Ucrainei. După ce toate acestea ar fi realizate, ar putea fi format un consorțiu internațional pe baza rețelei ucraineene de transport a gazelor. Această variantă este aproape imposibilă date fiind: intrarea în funcțiune a NS2, investițiile masive necesare, inclusiv din partea companiiloor vest-europene, care așteaptă să-și recupeteze banii investiți în NS2, parteneriatul funcțional dintre acestea și Gazprom, volumul scăzut care ar mai trece pe acest gazoduct (Germania și UE condiționează cu măcar 15- 20 de mldmc/an), care nu justifică cele 5 miliarde de euro necesare reabilitării, situația instabilă a statului ucraineean și viitorul incert al acestuia, dezinteresesul complet al Moscovei, scăderea importanței geopolitice a Ucrainei odată cu pornirea NS2 și dezvoltarea fisurii dintre Europa și SUA, posibilitatea intrării în comă indusă a NATO, realinierea statelor central și est-europene conform noii realități energetice și geopolitice. 

Trebuie să mai amintim și de ocolirea Ucrainei pe la sud, pe coridorul Turkstream, care traversează Marea Neagră de la Anapa la Kiyikoi și va pompa către Turcia circa 31,5 mldmc/an. Dintre aceștia, 16 mldmc/an vor porni din Turcia spre Europa printr-un nou gazoduct. Un ultim element de luat în calcul este acela că nimeni nu poate să fie îndreptățit să primească taxe de tranzit pentru totdeauna, sau să furnizeze energie cui nu dorește să o facă, eventual chiar în pierdere.

Situația Ucrainei se agravează și datorită derapajelor ultranaționaliste, agresiunilor împotriva minorităților etnice și religioase, suprimării drepturilor acestora.

De taxele de tranzit pentru gazul de pe vechiul traseu au beneficiat Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și chiar România. Pierderea acestora a fost și motivul pentru care șapte state din regiune au trimis în 2016, către Comisia Europeană, o scrisoare în care își arată opoziția față de NS2. O altă îngrijorare a fost cea că fiind la cap de linie, adică alimentate din Germania spre est, ar putea fi mai eficient „presate” de Rusia. 

Între timp, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Din Germania, gazele din NS1 se întorc deja spre centrul european prin conducta OPAL, iar cele din NS2 este prevăzut a urma același traseu pe o nouă conductă EUGAL, ale cărei formalități europene sunt încă în clarificare.

Între timp, în peisaj, a apărut, după cum spuneam și Turkstream, iar reacția statelor din regiune s-a mai nuanțat trecând de la panică la alinieri oportuniste. Posibilitatea prelungirii acestui gazoduct dinspre Turcia a trezit declarații de interes șidus la o reformulare a poziției unora dintre statele din sud care pot fi tranzitate și alimentate. Un exemplu este cel al Greciei, cu relații tensionate cu Moscova până de curând, dar foarte interesată de TurkStream. Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia și Ungaria vor fi beneficiarele acesteia. Președintele Putin și minstrul rus al energiei au precizat chiar că ramura europeană a Turkstream va ajunge până în Austria. În plus, Bulgaria, care refuza acum câțiva ani South Stream, a cerut reluarea în calcul a acestuia, iar Rusia a răspuns că este posibilă și construcția lui.

La nord, Polonia va pierde o parte din banii din tranzit, dar va continua să primească taxe de tranzit și alimentare cu gaze de la conducta Yamal, care din Rusia trece prin Belarus, Polonia și ajunge la Frankfurt pe Oder, iar un braț al ei leagă Minskul de Kaliningrad, prin Lituania. Aceeași situație pentru Lituania. Evident, acestea vor putea primi și gaze întoarse de pe NS2, dar au deja în derulare proiecte privind importul de gaze norvegiene pe noi conducte, sau de LNG.

Un punct neclar legat de oprirea gazelor prin Ucraina este cel legat de alimentarea Moldovei și, mai ales a Transnistriei. Dacă România și Bulgaria pot fi alimentate de pe TurkStream (România nu și-a anunțat interesul în acest sens, dar ea mai are și opțiunea gazelor din Marea Neagră), celelalte două nu vor putea fi alimentate decât prin România, ceea ce ar putea însemna o interesantă carte de jucat pentru aceasta din urmă.

Repoziționarea tuturor acestor state – mai puțin România – în jurul traseului de nord și a celui de sud înseamnă, evident, și o mai atentă formulare a pozițiilor lor față de Moscova, căci, în final, gazele le vor fi vândute acestora de Gazprom. 

Însă, în ceea ce privește temerea amintită la început, privind posibilitatea presiunilor asupra statelor central și est-europene aflate în continuarea NS2 din Germania, aceasta este o variantă mai mult teoretică: este greu de presupus că Rusia va ajunge vreodată cu ele într-o situație asemănătoare Ucrainei, neavând nici frontiere comune și ținând cont de atitudinea, în general binevoitoare și acum, față de Moscova a acestora. La fel de evident este că Kremlinul nu are niciun interes de a-și ostiliza populații și state europene într-o perioadă în care lucrează la consolidarea economică internă și la redefinirea strategică pe plan internațional. O astfel de situație ar fi folosită rapid de SUA pentru a-și reafirma statutul de șef autoritar al Europei și a crește presiunea asupra Rusiei.

Concluzia pare a fi mai curând că, între veștile bune și cele rele, statele din regiune vor avea o plajă mai largă de acțiune între SUA, UE și Rusia, putând să-și folosească, funcție de capacitatea și responsabilitatea liderilor, mai avantajos atuurile situării în această zonă tampon între Vest și Est. Mai multe despre ecuațiile care implică și SUA și UE în episodul următor.

Va urma.