"In timp ce moneda europeană e zguduită de diferite crize sistemice, pe malul Dâmbovitei, guvernatorul Mugur Isarescu, abia asteapta sa o adopte si sa scape de responsabilitatea de a gasi politica monetara adecvata unei economii atipice.

Romanii isi doresc si ei o cit mai rapida renuntare la leu, imbratisând un vechi concept din perioada comunista potrivit caruia tot ce vine din vest e bun.

Cum experienta tarilor care au trecut la euro in ultimii 17 ani se poate sintetiza intr-o singura butada: pentru unii o fost muma, iar pentru altii ciuma, voi incerca pe scurt sa analizez implicatiile renuntarii la moneda nationala.

Rotschild spunea : "Dati-mi posibilitatea sa emit si sa controlez banii unei tari si nu ma mai intereseaza cine scrie legile si nici cine guverneaza".

În zilele noastre,zicerea lui Rotschild pare sa se potriveasca perfect Greciei dar mult mai putin Germaniei.

sa ne aducem aminte cum a aparut moneda unica europeana. Ar fi bine sa putem invata din greselile celorlalti

In 1992 piata monetara era in fierbere. Germanii tineau dobanzile foarte sus pentru a-si sprijini moneda dupa unificarea 1-1 cu marca est-germana, intr-un pariu al cancelarului Kohl considerat de toti economistii vremii un pariu sinucigas. Regulile dupa care se faceau schimburile valutare in Europa constituiau asa-numitul Sarpe Monetar sau ERM (European Exchange Rate Mechanism). Sarpele Monetar presupunea un schimb valutar stabil intre orice moneda a Comunitatii Europene si ECU (stramosul monedei euro), cu o limitata posibilitate de oscilatie de +/- 2.25%. Chiar si atunci lira italiana putea oscila mai mult decat celelalte monede, si anume cu +/- 6%. In cazul in care aceste limite erau atinse, guvernul tarii neascultatoare trebuia sa intervina cumparand moneda proprie sau ridicand rata dobanzii de referinta. Daca nici atunci nu se reusea reintrarea intre limitele fixate de Sarpele Monetar, guvernul era obligat sa devalorizeze moneda nationala cu inca un prag, deci cu inca 4.5%, respectiv cu 12% in cazul Italiei.

Pe 16 septembrie 1992, zi cunoscuta ca Miercurea neagra, guvernul britanic condus de John Major cedeaza in fata speculatorilor dupa mai mult de cinci luni de lupta, iesind din Sarpele Monetar si lasand sterlina sa cada liber. In acel moment dobanzile pe sterlina atinsesera pragul inimaginabil de 15% si Marea Britanie intra intr-o profunda recesiune. Se pare ca, in razboiul de sustinere a sterlinei, (Banca Angliei) a ars peste 27 de miliarde. Initial, britanicii refuzasera sa adere la acest sistem, dar in 1990, impinsi de la spate de acelasi John Major, pe atunci ministru de finante in guvernul Thatcher, s-au lasat hipnotizati de cobra europeana.

Tot in septembrie 1992, ca urmare a atacurilor speculative, lira italiana se devalorizeaza de la 750 Lit/DM la 1000 Lit/DM in mai putin de o luna. Banca d’Italia lupta mult mai darz decat britanicii si imprumuta masiv, peste 48 mld DM, pentru a cumpara lire si a mentine cursul. Din pacate, pierde si ea razboiul, iar guvernul italian se trezeste cu o datorie enorma in marci, la dobanzi uriase, fata de statul german. Poate si datorita acestui imprumut Helmuth Kohl castiga pariul unificarii monetare cu marca est-germana fara a crea inflatia ce parea la un moment dat inevitabila.

Din speculatiile anului 1992, George Soros iese invingator atat contra sterlinei, cat si contra lirei italiene, victorie care ii aduce consacrarea in randul speculatorilor financiari. Soros castiga peste 1 miliard din lupta cu sterlina si e nevoit sa faca fata unui proces in Italia, care insa nu face decat sa-i sporeasca prestigiul.

Cele doua crize duc la moartea Sarpelui Monetar. Desi intrate in recesiune, atat Marea Britanie, cat si Italia reusesc sa se refaca spectaculos. Devalorizarea monedei nationale devine o practica obisnuita in tari precum Portugalia, Grecia sau Spania pentru a acoperi decalajul de competitivitate si productivitate fata de Germania. Dupa introducerea monedei euro, "umplerea” acestui decalaj in fata Germaniei incepe sa se realizeze printr-o serie de facilitati si avantaje fiscale menite sa inlocuiasca mecanismul devalorizarii monedei nationale, dar care conduc la indatorarea enorma a tarilor din sud.

Celebrii PIIGS se abat curand de la regulile Tratatului, depasind copios nivelul maxim de indatorare de 60% din PIB si inregistrand in mod regulat deficite de peste 3%. Astfel, angajamentul prenuptial de la Maastricht a fost calcat in picioare; tinerii doreau sa creasca si sa prospere pe datorie si nu le mai pasa cum se va imparti averea europeana pentru ca o facusera deja praf. In plus, avand o moneda unica in aceleasi conditii de dobanzi ca si parintii din nord, puteau beneficia pana la adanci batranete de cautiunea "inteleptilor” de la Maastricht.

Reintregirea familiei europene de la Bruxelles nu e altceva decat intoarcerea fiilor risipitori ai Europei in bratele parintilor inconstienti care le-au daruit la majorat, ca prima masina, cate un Ferrari. Copiii nu aveau ce sa-si doreasca mai mult. Intampinarea fiului risipitor neinsotita de toleranta, solidaritate si iertare e doar o telenovela ieftina si astazi lasa sechele dureroase.

Logodna oficiata la Maastricht in 1992 si iesirea de sub semnul Sarpelui ascund insa si alte povesti mai intunecate.

In acelasi an, doua banci britanice erau considerate marii speculatori ai pietei Forex: Prima dintre ele, Barings, supranumita si banca reginei pentru ca depozita activele coroanei, da faliment in 1995 din cauza scandalului provocat de tranzactiile frauduloase ale lui Nick Leeson la Singapore pe contractele futures pe indicele japonez NIKKEI; banca e cumparata de olandezii de la ING pe o lira simbolica. Cea de-a doua, S.G. Warburg, fondata de familia germana Warburg la Londra in 1946 si avand sediul central la Hamburg, este vanduta tot in 1995 catre Swiss Bank Corporation, actualul UBS.

Exista o legenda, confirmata oficial doar in parte, conform careia pe 2 iunie 1992, la bordul yachtului Britannia, apartinand reginei Elisabeta II, s-au intalnit exponenti ai mediului financiar bancar anglo-olandez, mai exact reprezentanti ai bancilor Barings si Warburg, cu personalitati ale politicii italiene, printre care Beniamino Andreatta, fost ministru de finante, si Mario Draghi, director general la Trezorerie.

Atunci si acolo se pare ca s-ar fi pus la cale nu doar criza datoriilor de azi, ci si urmarea acesteia, si anume privatizarea masiva la preturi de nimic ce va avea loc in Italia intre anii 1993 si 1997 ca urmare a crizei lirei si a scandalurilor Miinilor curate, care au maturat total vechea clasa politica italiana. Mario Draghi a recunoscut prezenta sa la intalnirea din 1992 intr-o sedinta a parlamentului italian. Actualul sef al BCE a fost in perioada 1993-2011 presedintele comitetului de privatizare in Italia si in perioada 2002-2005 vicepresedinte la Goldman Sachs.

Pregătirile de nuntă ale monedei euro au durat şapte ani, până la 1 ianuarie 1999. Iniţial, nunta cu noua monedă europeană avea 12 miri, dar, cum mirele grec avea fracul dat la curăţat la Goldman Sachs, doar 11 s-au prezentat la ceremonie.

Astazi avem 17 miri, dar putini ar mai dori sa repete casatoria din 1999. Vorba ceea: dragostea, lumina ochilor, casatoria=plata luminii.

Care ar fi insa avantajele si dezavantajele adoptarii monedei euro de catre romani?

Evident o moneda unica implica schimburi comerciale fara riscul schimbului valutar. Dar pe cine avantajeaza inlaturarea acestui risc? Doar pe acele tari care au o productivitate ridicata si care isi pot permite o concurenta acerba pe aceasta piata unica.Germania a fost si va ramine singura avantajata din crearea monedei unice, ceilalti, asteapta cu nerabdare, de peste 16 ani, sa le creasca productivitatea.

De ce romanii nu reusesc sa identifice oare si avantajele faptului ca inca avem o moneda nationala? Simplu, pentru ca tara noastra este de multa vreme euroizata. Salariile in mediu privat se negociaza in euro, facturile de telefonie ne vin in euro , pina si accizele pe care statul le incaseaza la benzina si alcool ne sunt calculate in euro. Adica, noi suntem deja legati de moneda europeana si BNR nu face altceva decit sa se preocupe de mentinerea unui curs stabil.

Renuntarea la politica monetara proprie l-a face pe guvernatorul Isarescu sa fie atât primul cât și ultimul sef al bancii nationale si ne-ar arunca fara mila in miinile lui Draghi si ale bancherilor de la Frankfurt.Faptul ca din 2007 si pina azi politica monetara nationala nu a stimulat economia, ba dimpotriva, nu trebuie sa ne determine sa ne lepadam de ea.

A putea sa tiparesti bani, sa-ti devalorizezi moneda sau sa opresti crearea de bule imobiliare este si va ramine o arma in lupta nemiloasa cu celelalte economii din zona.

Nu vreau sa fiu populist si nici defetist, dar imi vine in minte un singur exemplu. Din vechea Cehoslovacie, cehii au inca moneda nationala, iar slovacii au euro. Oare cine e tara mai avantajata?

Oare de ce Banca Angliei, cea mai veche banca centrala din lume nu vrea si se opune continuu renuntarii la sterlina?

Europa unita e plina de divergente culturale, daca noi inca nu am reusit sa unim prizele, cum credeti ca vom reusi sa unim monezile nationale?