ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Recent, Guvernul României a repornit dezbaterea privind aderarea la zona monedei unice a UE – zona euro. Presa noastră a relatat despre crearea unei comisii ministeriale, sub coordonarea premierului, privind analizarea, (fundamentarea), oportunităților, posibilităților și a provocărilor pe care le putem întâlni în procesul de aderare la Zona Euro.

Dintru început, am remarcat că o instituție politică fundamentală a statului român nu participă în mod direct la lucrările acestei noi comisii – Parlamentul. Vor participa câte un reprezentant (un specialist) din partea fiecărui partid politic parlamentar. Acest reprezentant va trebui să suplinească legitimitatea instituțională a comisiilor parlamentare de specialitate. În sfârșit, poate aceasta este mai puțin important pentru fondul chestiunii, cel puțin în această fază preliminară a demersului de aderare.

Apoi, nu pot să nu remarc izul semi-electoral pregnant al acestui demers, mai ales în perspectiva anilor electorali următori. Să ne amintim că pe parcursul anilor 2015-2016 administrația prezidențială a demarat un proces asemănător de consultare publică în vederea aderării de zona euro – doar că, în acest caz, s-au exprimat puncte de vedere diverse iar guvernul nu a fost deloc harnic în a susține inițiativa prezidențială.

Despre această comisie nou formată, comunicatul guvernului din luna martie 2018 spune următoarele:
Comisia Națională de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro va pregăti calendarul de intrare a României în Mecanismul unic de supraveghere al Băncii Centrale Europene (BCE) și de adoptare a monedei euro, precum și acțiunile necesare pentru pregătirea economiei și societății românești și asigurarea unei convergențe reale cu economia zonei euro.

Pentru a asigura o largă reprezentativitate, Comisia va reuni reprezentanți ai instituțiilor publice guvernamentale cu responsabilități în pregătirea aderării și derularea reformelor structurale, Administrației Prezidențiale, confederațiilor patronale și sindicale, Băncii Naționale și ASF, personalități ale științei, culturii și mediului academic, organizațiilor neguvernamentale, structurilor asociative.

În data de 28 martie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial Ordonanța de Urgență nr.24/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comisiei Naționale de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro.
În cadrul primei reuniuni a conducerii Comisiei Naționale s-a aprobat și regulamentul de organizare și funcționare (ROF-ul) prin care se stabilesc atribuțiile grupurilor de lucru tematice și documentele care trebuie să fie finalizate de Comisia Națională:

a) Declarația politică de asumare a calendarului de intrare a României în Mecanismul unic de supraveghere (MUS) și de intrare în zona euro și a Planului național de adoptare a monedei euro;
b) Proiectul Planului național de adoptare a monedei euro;
c) Raportul de prezentare a situației actuale din punctul de vedere al criteriilor de convergență și de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro.

Astfel, se vorbește despre 2024 ca dată potențială de integrare în zona monedei europene; nu pare că s-a hotărât asupra perioadei (zilei) anului respectiv: fie la 1 ianuarie, (începutul anului calendaristic și perioadă tradițională de concedii și vacanțe, inlcusiv pentru angajații din sectorul financiar-bancar), fie la 1 iulie, (jumătatea anului, când pregătirile tehnice pot fi încununate de succes mai sigur).

La ultima ședință a acestei comisii, s-a exprimat încrederea că acest proces ar fi cel de-al treilea proiect major de țară al României după integrarea în NATO și în UE. Participanții la ședință au dat impresia că sunt hotărâți să-și depună efectiv semnăturile pe aderarea la zona euro.

Care au fost încercările noastre anterioare? Am avut doar una mai concretă: în luna mai 2014, guvernul USD condus de dl. Ponta, cu prilejul participării la ședința lunară a  Consiliui ECOFIN, la Bruxelles, a ministrului delegat dr. Liviu Voinea, a anunțat oficial că România intenționează aderarea pentru anul 2019 – respectiv, anul deținerii președinției rotative, semestriale, a Consiliului UE. 

Angajamentul nostru a fost trecut efectiv în Programul de convergență pe care guvernul român este obligat să îl elaboreze în fiecare an și să îl supună monitorizării Comisiei Europene, în baza regulilor guvernanței macroeconomice a UE. În acest sens, în anii 2015 și 2016, administrația prezidențială de la Cotroceni a preluat inițiativa stabilirii unui calendar efectiv de măsuri în vederea îndeplinirii acestei ținte, dar, poate deloc suprinzător, la câteva conferințe și dezbateri pe această temă, (inclusiv în prezența unor reprezentanți ai Comisiei Europene), s-au exprimat puncte de vedere relativ sceptice față de acest proces important. 

Rezultatul a fost că nu s-a putut agrea un calendar de măsuri concrete iar instabilitatea politică internă a încetinit elanul inițial, din luna mai 2014. Următorul executiv, cel al "tehnocraților” conduși de premierul Cioloș, s-a văzut confruntat cu lipsa unui angajament politic real în această privință și a retras, din nou, în mod oficial, din Programul de convergență din primăvara anului 2016, data asumată anterior pentru aderare în 2019. De altfel, dl. Cioloș a recunoscut cu franchețe în discursul de învestire a cabinetului său din plenul Parlamentului că sprijinul și legitimitatea politică pentru proiectele majore ale României vor fi limitate, deci guvernul său, în perspectiva alegerilor legislative din toamna anului 2016, nu va putea să își asume decizii și acțiuni mari pentru țara noastră.
Am avut și alte tentative anterioare de a cocheta cu aderarea la zona euro.

Încă din 2006, cu un an înainte de intrarea efectivă în UE, reprezentanți ai guvernului de atunci și de la BNR vorbeau despre un potențial orizont: 2012-2013. Organismele UE au îndemnat la reținere autoritățile noastre, deoarece erau multe de făcut privind convergența nominală și cu atât mai mult pentru atingerea unui nivel al convergenței reale (...pe care nu l-am mai atins nici astăzi). În 2013 a fost inițiativă a guvernului de atunci, însă economiști și oficiali BNR au opinat în presă că nu putem atinge convergența cerută de regulile UE și necesară în plan real, pentru economia noastră.

De fiecare dată am constituit comisii și grupuri de lucru interministeriale și interinstituționale. Ultima formă structurată, înaintea acestei comisii naționale tocmai constituite de guvern, a fost sub coordonarea BNR.

Succint, câteva aspecte

România nu a negociat cu UE dreptul de a organiza un referendum în privința aderării la zona euro. Tratatul nostru de aderare din 2005 nu prevede asta și nici derogări de la regulile UE în privința participării la zona euro.

Înainte de adoptarea efectivă a monedei euro sunt necesare câteva etape bine reglementate de UE (reglementările Uniunii economice și monetare a UE) – respectiv, Mecanismului "ERM II" - Exchange Rate Mechanism (noul mecanism al cursului de schimb a monedei naționale), care presupune și unele constrângeri inevitabile ale politicilor monetare, fiscale și socio-economice ale țării candidate.

Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Croația, Danemarca, Suedia nu sunt în zona euro și nici nu se grăbesc într-acolo. Regatul Unit (Marea Britanie) și Danemarca beneficiază de derogări („opt-out”). Practic, britanicii sunt complet în afara discuției. Suedezii nu vor deocamdată să adere și se agață de dreptul lor de referendum național în această chestiune. (Nu mai știu sigur; cred că au avut două până acum și rezultatul a fost descurajant).

Vecinii noștri bulgari au cerut aderarea la zona euro în 2008, aproape instant cu aderarea la UE, dar au fost respinși politicos dar foarte clar de UE, (de Comisie și BCE), de două ori până acum. Ei au ceea ce se numește "consiliu monetar", instituit inițial sub tutela organismelor financiare internaționale, care supravegheză politica monetară - un caz aparte și cam neplăcut pentru un stat suveran. (Eram și noi în primejdia aceasta prin 1998-1999; din fericire, nu a fost cazul concret, banca centrală a cârmuit curajos politica monetară).

Cea mai parte a dezbaterii se duce în jurul convergenței reale a economiei noastre față de cea a statelor UE din zona euro.
În ceea ce privește criteriile obligatorii ale convergenței nominale, acestea sunt în cea mai mare parte satisfăcute. Desigur, amânarea procesului de aderare la ERM II aduce modificări inerente ale politicii fiscal-bugetare, destul de dinamice în ultimii ani. Dar, aceste lucruri se pot îndrepta fără mari dificultăți din mers, odată însușită ferm decizia de aderare.

Convergența reală  indică înlăturarea decalajelor dintre state în privința nivelului de dezvoltare (inegalitatea veniturilor pe locuitor și creșterea nivelului productivității). Economiștii consideră că, în esență, convergența reală reflectă interdependența dintre mecanismul pieței europene și specificul piețelor naționale, neputându-se identifica reguli și indicatori care să reflecte modul în care economiile naționale se armonizează pentru ca, în mod sistemic, să formeze o nouă economie – economia europeană. Procesul de convergență reală este un proces endogen fiecărui stat național și are un rol de armonizare a economiilor regionale într-un tot unitar.

Dar, să stăm bine și să cântărim drept. Ar fi o greșeală de navigare dacă ne lăsăm toată atenția să cadă pe urmărirea convergenței reale, respectiv a convergerii noastre spre nivelul de trai din zona euro sau spre competitivitatea companiilor de acolo.

Problemele sunt și la „Ei”, nu doar la „noi”

În privința « drumului » (urcușului) nostru european, trebuie să ne reobișnuim cu un obicei pe care l-am cam uitat în ultimul timp. Trebuie să ne mai uităm și peste gard, la capra vecinilor. Zona euro nu prea mai este un spațiu sans-souci, de prosperitate materială perenă, accesibilă lejer pentru fiecare « cetățean european ».

Statele UE din zona euro se confruntă cu un nivel ridicat de îndatorare al bugetelor naționale, care a provocat așa-numita « criză a datoriilor suverane », (datoriile publice ale statelor/ guvernelor), după cum susțin unii economiști și decidenți politici (în fapt, chestiunea e mai nuanțată…). Agregându-se aceste niveluri ale datoriei publice pe ansamblul zonei euro, se pictează un tablou al unei UE îndatorate, cu o capacitate limitată de creștere economică și cu datorii de plătit, față de mediul economic european și internațional.

Nivelul datoriei publice a statului român se menține unul scăzut comparativ cu cele din majoritatea statelor europene. Întrebarea se naște firesc: de ce să aderăm la un club al datornicilor? Să ne solidarizăm cu obligațiile lor de plată?

Pentru anul 2017, zona euro (UE 19) înregistrează un nivel al datoriei publice de cca. 86 %, pe când țara noastră a înregistrat aproape 35 % față de nivelul PIB, (deci, cu mult sub pragul de 40 %).

Nivelul șomajului și al inegalităților sociale este ridicat în Occident. Sunt, într-adevăr, unele progrese înregistrate de la anii crizei economice, însă, nimic nu ne garantează că, odată intrați în zona euro, vom fi iertați de proliferarea (propagarea) efectelor acestora. 

Există mari diferențe de dezvoltare socială și infrastructurală între zone din unele state UE și între state UE. Nu vom adera la zonă euro care arată ca un spațiu omogen, armonios și prosper.

Scopul Strategiei de la Lisabona a UE, din 2000 – 2010, de combatere a sărăciei a fost un eșec notabil, în timp ce obiectivul Strategiei Europa 2020 privind sărăcia nu este deloc realizabil. Ambele strategii s-au bazat pe variante ale indicatorului "risc de sărăcie", care pare a purta o  denumire inadecvată și înșelătoare. S-a demonstrat deja empiric, că indicatorul "risc de sărăcie" din Strategia Europa 2020 măsoară în principal inegalitatea veniturilor și nu nivelul efectiv al sărăciei sau structura acesteia.

Calculele recente arată că, și în cazul în care se ia în considerare impactul pozitiv pe care creșterile economice așteptate în zona euro ar trebui să îl aibă asupra deprivării materiale și a intensității scăzute a productivității muncii, coeficientul Gini de inegalitate a veniturilor ar trebui să scadă cu 3,5 puncte în fiecare țară din UE pentru a fi atins, ceea ce este improbabil.

Indicatorul " risc de sărăcie" nu reușește să satisfacă axiomele standard stabilite de literatura de specialitate, în timp ce diferențele foarte mari dintre nivelurile naționale de sărăcie fac ca agregarea statistică (cantitativă) a "sărăciei” la nivelul UE să fie aproape inutilă. Astfel, acordul politic dintre statele membre UE trebuie să aibă scopul de a reduce sărăcia, nu doar inegalitatea veniturilor. Există motive întemeiate să se urmărească reducerea inegalității veniturilor mai mici, dar ar fi necesar un acord politic pentru a stabili obiective de  inegalitate corespunzătoare și politici adecvate în această privință.

Cine dintre vecinii noștri mai aderă la euro, odată cu noi sau înaintea noastră?

FMI a atras atenția de mai multe ori că extinderea necontrolată a zonei euro va crea probleme și pentru Germania și pentru periferie. Se refereau la statele cu o economie mai puțin pregătită la șocurile crizelor economice mari: Grecia, Spania, Irlanda, Italia.

Riscul de contagiune poate afecta și membrii mai sănătoși ai familiei zonei euro, nu doar pe cei vulnerabili. Statele din zona euro de la periferie, cu economii considerate « emergente » sunt mai vulnerabile la efectele crizelor economcie, decât cele aflate mai la centru și înconjurate de alte state surori în cadrul aceleiași zone economice. 
Economistul francez și fostul oficial al FMI Olivier Blanchard sugerează că o uniune monetară (zona euro) fără o uniune fiscală (respectiv, o politică fiscală comună) nu poate atenua efectele devastatoare ale monedei unice în țările sale periferice. Deoarece țările periferice din zona euro și-au pierdut propriile valute, ele sunt forțate să își ajusteze economiile prin scăderea salariilor în loc de devalorizarea monedei. Astfel, zona euro nu va funcționa perfect, chiar dacă se construiește un sistem de transfer fiscal, deoarece problema fundamentală privind ajustarea competitivității economiei acestora nu a fost abordată. 

Deci, vom fi singurii care vom adera la zona euro. Statele noastre vecine nu se vor grăbi într-acolo. Chiar dacă UE ne va accepta, va fi un pariu economic destul de riscant pentru noi. Nu cred că vom fi noi un magnet pentru vecinii noștri, determinându-i să zorească spre zona euro.

Vom renunța complet la politica fiscală națională. UE va promova o veritabilă uniune fiscală, alături de cea bancară și cea a piețelor de capital (deja implementate în anii anteriori). Discuțiile privind un buget comun, un ministru de finanțe al zonei euro și chiar un parlament comun al statelor din zona euro se poartă la nivelul UE încă din 2015 în mod oficial. Experții comisiei Europene au avertizat că uniunea monetară nu poate funcționa optim fără o armonizare a politicilor fiscale ale statelor membre, cel puțin pentru zona euro.

Nu vom fi neapărat mai bogați. În media românească nu s-a pus serios problema dacă renunțarea la moneda națională în favoarea monedei euro îi va face pe români mai bogați, respectiv dacă puterea de cumpărare a monedei nou dobândite le va aduce românilor produse și servicii mai bune, calitativ și cantitativ. Experiența din statele vest europene a arătat că puterea de cumpărare a italienilor și a francezilor, spre exemplu, a fost oscilantă încă din 2002 față de cea a germanilor sau a belgienilor. 

Geopolitica este variabilă. Faptul că vom fi membri ai nucleului dur al UE, nu constituie o certitudine inamovibilă că vom fi la adăpost sigur de intemperiile din regiunea noastră.

Decizia politică este superioară considerentelor economice. În prezent, argumentele pur politice cântăresc mult mai mult decât cele economice în fundamentarea deciziei de aderare sau de amânare a aderării noastre la zona euro.