Așa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Și în aceeași situație se află și guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru și Spania. În toate aceste țări, reducerea datoriilor guvernamentale nu este posibilă fără majorări de impozite și amputări de cheltuieli guvernamentale.
 
Dar creșterea poverii fiscale și amputarea cheltuielilor guvernamentale generează întotdeauna nu doar „curbe de sacrificiu”, ci și recesiune pe termen lung. Pe de altă parte, este evident că nivelul anual al ratei nominale de creștere economică utilizat în scenariul anterior (4%) este mult prea optimist și pentru Franța și pentru „colegele sale de suferință”. Cum ar putea aceste țări înglodate în datorii să înregistreze timp de 10 sau 18 ani o asemenea rată nominală de creștere economică în condiții de extremă austeritate bugetară? Cu toate acestea, am folosit acest nivel nerealist al variabilei r pentru a demonstra că Franța & co nu ar putea să-și ramburseze datoriile scadente nici dacă ar beneficia în viitoarele decenii de creșteri economice miraculoase! Drept urmare, ne putem întreba: oare cei care au impus Greciei și Ciprului „curbe de sacrificiu” insuportabile nu știau toate acestea? Cum să nu știe, în condițiile în care Yannis Varoufakis le-a demonstrat în mod riguros, în vara anului 2015, cât de toxică este această „soluție”? Ca să nu mai vorbim de faptul că opiniile lui Yannis Varoufakis au fost acceptate, cu unele rezerve, chiar și de experții Fondului Monetar Internațional!

După cum era de așteptat, majorarea impozitelor și reducerea drastică a cheltuielilor publice din ultimul deceniu nu au determinat o diminuare a datoriilor guvernamentale nici în Grecia și nici în Cipru. Dimpotrivă, dacă vom analiza datele din precedentul tabel, vom constata că, în fapt, aceste datorii au crescut aproape asimptotic în raport cu PIB atât în Grecia și Cipru, cât și în Italia, Portugalia, Belgia, Franța și Spania. Cu toate acestea, Comisia Europeană și BCE au impus, cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, proceduri de „executare silită” doar guvernelor de la Atena și Nicosia. Iar după aproape un deceniu, aceste proceduri au fost abandonate pentru că s-au dovedit a fi absurde. Dar nimeni nu și-a asumat răspunderea pentru că a impus, prin tot felul de constrângeri, aceste proceduri inepte!


Însă, în afară de faptul că a impus grecilor și ciprioților tratamente nocive și ineficiente, BCE a încercat să salveze ce se mai putea salva răscumpărând cu credite ieftine în valoare de 5.000 de miliarde dolaribondurile scadente puse în circulație de guvernele din ZE aflate în pragul insolvenței. Iar această soluție de ultimă instanță, utilizată și de Fed și de BCJ, a permis guvernelor de la Roma, Lisabona și Paris să evite în ultimul moment intrarea în incapacitate de plată. Cu toate acestea, guvernele menționate, și nu doar ele, se află în acest moment cu spatele la zid. De ce? Pentru că nivelul impozitelor raportat la PIB este imens nu doar în Franța (48,4%), ci și în Belgia (47,3%), Italia (42,4%) și Grecia (41,8%). Ori, la asemenea niveluri ale poverii fiscale, probabilitățile de rambursare a datoriilor scadente și de relansare a creșterii economice sunt cvasi-nule.


O posibilă soluție în viitor, încă inacceptabilă pentru factorii de decizie

În concluzie, studiul de caz și informațiile prezentate în această lucrare reflectă cât de precară a devenit fezabilitatea financiară a ZE. Datorită acestui fapt, probabilitatea declanșării unei crize economico-financiare devastatoare, mai întâi în ZE, iar apoi în UE și la nivel global nu ar trebui neglijată. O asemenea criză nu poate fi contracarată prin răscumpărarea de către BCE a bondurilor scadente emise de guvernele din ZE incapabile să-și plătească datoriile. Titlurile financiare scadente emise de guverne insolvabile nu pot fi răscumpărate la infinit, deoarece după un anumit timp această politică „mărinimoasă” generează pierderi majore în bilanțurile băncilor centrale! Spre exemplu, politica monetară de tip QE practicată de Fed în ultimul deceniu a provocat mari pierderi acestei instituții. Drept urmare, Fed a substituit QE cu QT (quantitative tightening) și, în loc să mai finanțeze datoriile guvernului american cu dolari ieftini, a majorat treptat rata dobânzii intervenție de la 0,25% la 2,5% pe an, pe de o parte, și, pe de altă parte, a amputat masa monetară vânzând în ultimele luni bonduri guvernamentale în valoare de aproape 900 de miliarde dolari. Cu toate acestea, BCE și BCJ au decis continuarea sine die a politicii monetare de tip QE din ultimul deceniu.

În opinia mea, riscurile financiare letale cu care se confruntă în acest moment Japonia, ZE și SUA nu pot fi cotracarate prin interminabile ajustări de tip QE sau QT. La un moment dat, aceste ajustări vor avea același efect ca și frecțiile la un picior de lemn. Iar cei care cred că politicile monetare de tip QE sau QT sunt infailibile se îmbată cu apă rece și se vor îmbolnăvi de ciroză! Aceasta nu înseamnă că nu se mai poate face nimic. Întotdeauna în asemenea situații se mai poate face ceva! Situația financiară precară din Grecia, Cipru, Franța, Italia, Portugalia, Belgia și Spania s-ar ameliora semnificativ dacă BCE ar reseta (șterge) parțial datoriile guvernelor din aceste țări. Iar această resetare implică scoaterea din circulație (anularea) bondurilor emise de aceste guverne și răscumpărate la scadență de BCE, valoarea acestor bonduri fiind, așa cum am menționat, de 5.000 de miliarde dolari. Evident, în cazul în care această soluție va fi concretizată, în ZE nu vor mai exista nici perfuzii monetare și nici „curbe de sacrificiu”…


Deocamdată, această soluție, care nu este nici pe departe miraculoasă, nu poate fi pusă în aplicare. Pe de o parte, guvernele influente din ZE nu vor accepta în ruptul capului o asemenea soluție, considerându-o neconformă cu „spiritul capitalismului”. Pe de altă parte, nici decidenții din BCE nu vor privi cu ochi buni această uzurpare a independenței lor decizionale. În ce mă privește, sunt convins că guvernele care coduc în mod informal ZE și decidenții din BCE își vor schimba în mod radical opiniile atunci când „cuțitul va ajunge la os”. Pentru că, așa cum spunea Jean-Marie Domenach, riscurile letale „nu pot fi puse ca șobolanii în cușcă. Ele ne înconjoară și ne obligă din când în când să facem o alegere cu atât mai dificilă, cu cât a fost amânată mai mult”.


Și România?

În opinia mea, bazată pe studiul de caz prezentat anterior, avertismentul lui Domenach este mai actual ca oricând în cazul ZE. Și atunci de ce a decis executivul de la București să renunțe la moneda națională, substituind-o intempestiv cu o monedă atât grevată de riscuri și de incertitudini, așa cum este „moneda unică europeană”? Ce rost are să renunți la un apartament mai puțin confortabil, dar suficient de rezistent, pentru a te muta într-un palat cu fundația fisurată?