Băncile-mamă presează în ultimii ani băncile locale pentru a-și recupera resursele. Nimeni (citește BNR) nu condiționează însă "fiicele” să trimită acasă doar euro proveniți din rambursarea creditelor acordate din banii "mamelor” sau recuperați din reducerea rezervelor obligatorii, astfel încât o parte a depozitelor atrase de la români sunt deja departe. Bonus: cum funcționează o bancă.

 

De la o vreme aflăm că liniile de finanțare de la băncile-mama din Occident continuă să se subțieze, actionarii străini retrăgând practic bani din România. Astfel, de la 17,2 miliarde euro la sfârșitul anului 2010, resursele atrase de la băncile-mama străine din Austria, Franța și Grecia (grosul sistemului bancar autohton) s-au redus la aproximativ 8,5 miliarde euro la jumătatea acestui an. Cu alte cuvinte, străinii și-au retras jumătate din banii pompați în băncile românești. Ai cui erau însă acești bani? Liniile de finanțare masive din perioada 2006-2008 aveau scopul de a fi folosite pentru creditarea românilor, mari consumatori la acea dată de împrumuturi în euro. Actionarii băncilor făceau depozite cu scadente "scurte” de 1-3 ani, iar din aceste resurse băncile cu capital străin, folosind efectul de levier oferit de sistemul rezervelor fracționare (vom vorbi mai jos despre asta), dădeau credite românilor cu scadente de 5-10 ani (cele de consum) sau 20-30 (cele pentru investiții imobiliare).

 

După debutul crizei însă, oficialii BNR aveau surpriza să constate că o bună parte a împrumuturilor acordate erau neperformante-peste 20% la un moment dat pentru persoanele fizice-și asta după o campanie agresivă de externalizări, procesul prin care o banca pasează unui vehicol special creat creditele cu probleme pentru a nu fi nevoită să facă provizioane cu care să acopere găurile. Ținând cont și de împrumuturile cu scadență mai mare de 5 ani (credite de consum cu ipotecă sau credite pentru investiții imobiliare), foarte populare înainte de 2008, rezultă că sumele record retrase din România după 2012, an când a expirat celebrul acord de la Viena prin care băncile se angajau să nu își reducă expunerea pe România, se bazează și pe depunerile românilor în respectivele bănci sub formă de depozite. Diferența va pleca la rândul sau treptat, pe măsură ce BNR continuă să reducă rezervele minime obligatorii iar populația și companiile își mai rambursează din datorii. Oricum, în acest moment creditul în lei domină autoritar structura împrumuturilor noi iar băncile din România nu mai au nevoie de resurse de la băncile-mamă pentru activitatea de creditare, acestea fiindu-le oferite nelimitat de către BNR, prin intermediul licitațiilor Repo. 

Știu că textul de mai sus pare mai greu de înțeles celor care nu jonglează cu păsăreasca financiar-bancară așa încât o scurtă trecere în revista a modului în care operează o bancă este util. În esență, o banca este un vehicol ce-i permite statului să se împrumute ocolit pe sine (via BNR) și un instrument de dilatare artificială a masei monetare prin efectul de levier dat de rezervele fracționare (RMO-urile, rezervele minime obligatorii). Să le luăm pe rând.

Chletuielile statului-cu salariile, pensiile, sistemul de asigurări de sănătate, etc-sunt acoperite din veniturile încasate din taxe și impozite și, cum mereu există un deficit, din împrumuturi. Pentru a-și finanța acest deficit statul emite titluri de stat care sunt cumpărate în principal de bănci, dar și de fondurile de pensii, fondurile mutuale, diferiți investitori privați,etc. Dacă cei din urmă folosesc în principal banii economisiți, deci bani "reali”, băncile ce cumpără titlurile de stat folosesc...pixeli, bani împrumutați de la Banca Centrală. Băncile primesc deci bani proaspăt tipăriți, cu dobânda de politică monetară (1,75% în prezent) pe care îi folosesc pentru creditarea economiei reale (tot mai puțin în ultima vreme) și pentru creditarea statului, cumpărând titluri de stat. Cum garantează băncile pentru banii oferiți de BNR? Cu titluri de stat. Și iată mecanismul unui perpetum mobile-băncile cumpără titluri de stat pe care le pun drept garanție pentru a obține noi împrumuturi pentru a lua alte titluri și tot așa. Cum dobânzile la care statul se împrumută sunt superioare dobânzii de plitica monetară la care băncile iau banii de la BNR, avem un mecanism prin care băncile plimbă banii de la BNR la Ministerul de Finanțe și iau un comision pentru asta.

 

De ce nu își fabrică statul banii ( de ce nu cumpără direct BNR datorie guvernamentală) în loc să apeleze la sistemul ocolit prin care BNR dă bani băncilor cu care acestea să împrumute statul? Argumentul cu care ni se astupă gura aici este că dacă statul își fabrică banii săi atunci încrederea în monedă se surpă și vine inflația. Dacă în cazul unei economii de stat acesta își poate dovedi validitatea-banii proaspăt tipăriți merg instantaneu în salarii și pensii iar cererea crește artificial-într-o economie preponderent privată teama de inflație se justifică mai greu, privații fiind mai greu de sincronizat într-o creștere generală a veniturilor. 

Să vedem cum acționează băncile în afară resurselor de la BNR, cu banii ce le aparțin. Percepția comună și greșită totodată, este că băncile utilizează banii atrași sub formă de depozite pentru a-i redirecționa în activitatea de creditare, câștigând deci din diferența dintre dobânda creditelor și cea a depozitelor. Adevărul este însă exact pe dos: cea mai mare parte a depozitelor vine din activitatea de creditare și nu invers. Asta deoarece în momentul în care o bancă dă un credit, aceasta deschide automat și un depozit de valoare egală cand virează clientului suma împrumutată într-un cont curent. Apoi, pentru a respecta rezervele minime obligatorii impuse de banca centrală (8% la lei în prezent și 14% la valută), banca în cauza va trebui să vireze către BNR o parte din acel depozit nou creat. Iar această fracțiune din creditul acordat, corespunzătoare nivelului RMO, este exact suma de care trebuie să dispună o banca pentru a da un împrumut.

 

Mai exact, o bancă ce ar vrea să dea în prezent un credit de 100 de lei ar trebui să aibe exact 8 lei pentru asta, bani care merg spre BNR pentru constituirea RMO-urilor. Dacă lumea își plătește disciplinat ratele, totul e minunat pentru bancă iar aceasta face un profit substanțial având în vedere că numai dobânda pe un an la cei 100 de lei poate fi 8% (adică 8 lei) iar banca n-a dispus decât de cei 8 lei la acordarea împrumutului. Dacă apar problemele-numărul restanțierilor crește, banca se confruntă cu partea neplăcută a activității de creditare-trebuie să facă provizoane egale cu valoarea creditelor restante sau chiar să șteargă acele împrumuturi din contabilitate când șansele de rambursare sunt zero, sumele în cauză devenind pierderea sa (actionarii sunt chemați să facă majorări de capital când pierderile se acumulează). 

Două vorbe despre nivelul RMO. Va amintiți că în 2007, când creditul în euro exploda de fericire, nivelul RMO era de 40%? La 100 de euro dați ca împrumut băncile trebuia să aibe 40 de euro de blocat la Banca Centrală. S- a spus atunci că nivelul de 40% urma să descurajeze băncile în a mai oferi împrumuturi ferindu-ne de bula imobiliară, ceea ce nu s-a întâmplat. De ce? Deoarece băncile știau că nivelul RMO este în zona euro de aproximativ 2% și că România va ajunge la un moment dat acolo, deci își vor recupera banii. BNR a preferat să crească RMO-urile dar în același timp a relaxat condițiile de creditare, astfel încât raportul rată/ venituri pentru un credit cu ipotecă de exemplu, a sărit de la 30% la peste 70% în anumite situații, chiar pe vârful bulei imobiliare din 2007. Pentru cine a jucat deci BNR atunci?