Există motive întemeiate, cred, pentru a considera că posibila legătură dintre criza economică și criza spirituală are o importanță cu totul particulară, care trece dincolo de dezbaterile academice, de confruntările politice sau de disputele privind administrarea treburilor publice. Este o problemă ce a dobândit, mai ales în anii din urmă, o miză existențială cât se poate de acută. Cred că este extrem de elocvent în legătură cu existența unei astfel de legături mesajul cuprins în Enciclica ”Către popor” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (octombrie 2010). Astfel, în textul Enciclicii se arată, printre altele, următoarele: ”În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este cauzată de diferența dintre producție și consum, mai exact dintre ritmul lent al producției pe care îl atingem și nivelul ridicat de confort cu care ne-am învățat să trăim (…) Criza economică care chinuie și domină țara noastră nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovnicești. Disproporția dintre producție și consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicești, care privește atât conducerea țării, cât și poporul” (subl.ns.).

Câțiva ani mai târziu, nu mult după declanșarea crizei financiare din Cipru, în Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului (aprilie 2013) se arăta: ”Criza este în primul rând una de ordin moral și spiritual. Criza economică a venit ca o consecință inevitabilă a îndepărtării noastre de Dumnezeu și a atașamentului nostru față de cele materiale. Sfântul Sinod îndeamnă la trezire spirituală, la pocăință și la rugăciune neîncetată, căci criza nu poate fi depășită doar prin măsuri strict economice” (subl.ns.).

Ideea centrală ce se degajă din aceste citate este clară: pe fondul lucrurilor, criza economică are drept cauză profundă criza spirituală, duhovnicească.

Linia de argumentație pe care o angajez în acest articol– care încearcă să pună la lucru o perspectivă interdisciplinară, conturată prin întâlnirea dintre gândirea economică libertariană și viziunea teologiei ortodoxe -, propune o altă înțelegere a relației dintre criza economică și cea spirituală, și anume:

- criza economică are cauze economice, cauze ce pot fi eficient contracarate prin soluții economice;

- problema ce se ridică însă este că, deși cunoscute și accesibile, soluțiile economice corecte nu se aplică;

- și abia la acest nivel, cel al cauzelor neaplicării soluțiilor economice corecte, se poate vorbi despre criza spirituală ca factor cauzal decisiv;

 - altfel spus, criza economică nu este rezultatul crizei spirituale, dar nesoluționarea ei, da.

     Controversele economiștilor

Îmi propun să pornesc analiza de la o realitate implacabilă: ravagiile devastatoare produse de actuala criză financiară și economică mondială, în condițiile în care ea a provocat la nivel global, numai în primii doi ani de la declanșarea ei, distrugeri de avuție care cu greu vor putea fi recuperate. 

Elocvent în acest sens este faptul că, pentru recuperarea acestor pierderi, este necesară o perioadă lungă de economisire: astfel, având în vedere o rată estimată de economisire mondială de 5% din venitul disponibil (rată înregistrată la nivelul anului 2008), rezultă că doar doar pentru a compensa pierderea suferită în primii doi ani de manifestare a crizei sunt necesari, având anul 2010 ca referință, încă 18 ani.

Pierderile înregistrate până acum s-au dovedit, așadar, a fi devastatoare. Mai mult chiar, pe măsură ce timpul s-a scurs de la declanșarea crizei în 2008, mersul lucrurilor indică faptul că ea tinde să se cronicizeze. Tocmai de aceea se ridică în mod firesc câteva întrebări: cum a fost posibil să se ajungă aici ? Este vorba despre evoluții inevitabile ?Care sunt cauzele ce le-au generat ? De ce criza s-a cronicizat, evoluând într-o recesiune severă de lungă durată ? Există niște vinovați anume pentru aceste evoluții ?

 Fapt este că răspunsurile pe care economiștii le oferă unor astfel de întrebări  diverg în mod semnificativ. Cei mai mulți dintre ei – cei care se înscriu în curentul sintezei neoclasice dominante de gândire economică - identifică drept cauze ale crizei imperfecțiunile inerente din comportamentul piețelor libere și din cel al operatorilor de pe piață, imperfecțiuni manifestate sub forma eșecului pieței, a lăcomiei bancherilor, incompetenței investitorilor și a nesăbuinței întreprinzătorilor.

Astfel, privitor la argumentul eșecului pieței libere drept cauză a crizei, acești economiști susțin că piețele libere fără reglementări (”lăsate de capul lor”) nu pot funcționa în regim de transparență, de fair-play, de evitare a conflictelor de interese și a abuzului de poziție dominantă. În opinia lor, ”lăsate de capul lor” piețele prezintă dezavantaje majore: daunele colaterale ale funcționării lor pot fi imense; se poate ajunge la reacții virulente ale organismului economic; este pus sub semnul întrebării însuși spiritul economiei de piață.  

Însă, cea mai des invocată explicație dată de economiștii curentului dominant, și cu cea mai largă acceptabilitate în rândurile publicului larg, este cea care atribuie lăcomiei operatorilor de pe piețe principala contribuție în producerea crizei. Mai întâi, este evocată lăcomia bancherilor, care au ”vânat” chiar și clienții rău-platnici în speranța încasării unui venit mai mare din dobânda aplicată creditelor acordate. Apoi, se vorbește despre lăcomia debitorilor, care s-au întins mai mult decât le este plapuma și au mărit achizițiile pe datorie. După cum se face trimitere și la lăcomia investitorilor, care au cumpărat credite ipotecare titrizate (mortgage-based securities) fără să se mai uite la riscul aferent acestora.

Incompetența investitorilor este o altă imperfecțiune manifestată în comportamentul operatorilor de pe piețele financiare dereglementate ce a dus, în opinia grupului dominant de economiști, la criza declanșată în 2007. Acest argument pune accentul pe erorile comise de investitori datorită incapacității acestora de a evalua corect riscul investițiilor asumate. Pe șleau, par a susține economiștii la care ne-am referit, criza s-a produs datorită prostiei și ignoranței investitorilor care, mai întâi, s-au hazardat să cumpere active supraevaluate (comportament calificat drept o veritabilă ”exuberanță irațională”), după care s-au grăbit să le vândă.

În fine, economiștii mainstream mai vorbesc și despre nesăbuința întreprinzătorilor (producătorilor). Argumentul se referă la imprudența întreprinzătorilor/ /producătorilor de pe piețele de bunuri și servicii care au subevaluat grosolan gradul de raritate al factorilor de producție, extinzându-și activitățile dincolo de limitele permise de resursele de bogăție ale societății.

Pe de altă parte, există și un grup mai restrâns de economiști (în primul rând cei reuniți în cadrul Școlii austriece de economie și drept, denumiți și libertarieni) care, în contrast puternic cu viziunea economiștilor mainstream, identifică drept cauze ale crizei tocmai distorsionareafuncționării naturale a pieței, precum și a stimulenteloroperatorilor de pe piață, ca urmare a intervenționismului guvernamental.

Libertarienii resping argumentul eșecului pieței libere. Pentru ei, piața este mecanismul de alocare rațională a resurselor, pe baza calculului economic, atâta timp cât funcționarea naturală a ei nu este perturbată de intervenția guvernamentală. Și este vorba despre o alocare rațională, în sensul că este optimă în raport cu preferințele indivizilor, reflectate în actele de vânzare-cumpărare.

Drept urmare, pentru libertarieni problema nu este piața, ci intervenția guvernamentală. Ei argumentează că sabotarea pieței prin intervenționism guvernamental - și nu ”lăsarea pieței de capul ei”, fără reglementări etatiste, ci cu ordinea proprietății private pe care ea singură o generează în mod natural - este cea care ne aruncă în haos calculațional și în capcana arbitrariului, a deciziei politice sinonimă cu jaful instituționalizat. Se poate spune că economiștii libertarieni nu pregetă să sublinieze că piața este doar un mecanism, și că înlocuirea ei ne lipsește de singura posibilitate rațională de a distribui resursele conform preferințelor reale ale publicului[1].

Corespunzător acestei linii de argumentație, libertarienii susțin că, în esență, bancherii nu au fost lacomi, iar investitorii nu au fost proști, și nici întreprinzătorii nesăbuiți. Toți aceștia s-au comportat rațional, adaptându-se însă unor stimulente care au fost distorsionate ca urmare a intervenției statului în economie. O distorsionanare care, în circumstanțele specifice ale actualei crize, s-a manifestat cel mai pregnant în sfera funcționării sistemului financiar.

Dacă ar fi să creionez extrem de succint, în spiritul analizei libertariene, ”fiziologia” sistemului financiar internațional din zilele noastre, precum și ”filiera” prin care el distorsionează stimulentele operatorilor (bancari și nebancari) de pe piață, atunci ar trebui să precizez de la bun început că, în toate țările lumii, în vârful acestui sistem se află banca centrală în calitatea sa de producător monetar. În această calitate, banca centrală este un ”creditor de ultimă instanță”, ea fiind în măsură să împrumute bani băncilor comerciale ce nu-și găsesc singure creditori (surse de finanțare) pe piață. Și poate face acest lucru fără nici un fel de limite economice sau tehnice, deoarece[2]:

     - banii pe care îi împrumută nu costă nimic;

     - nu are nevoie să se împrumute ea însăși, întrucât ea fabrică banii;

     - în condițiile în care crearea bancnotelor de hârtie nu costă mai nimic, cantitatea de bani ce poate fi dată cu împrumut este practic nelimitată.

     Acest lucru permite băncii centrale să furnizeze credit virtual nelimitat guvernului și instituțiilor similare și să injecteze lichiditate operatorilor de pe piață aflați în pragul falimentului sau pentru a susține dinamica activității economice. Problema este că băncile comerciale știu că banca centrală este acolo pentru a le oferi o mână de ajutor în vremuri grele, după cum ele știu de asemenea că banca centrală poate tipări și împrumuta câți bani dorește, la ce preț dorește, fără constrângeri fizice sau economice.

     În acestă privință, istoria economică a ultimei jumătăți de secol ne arată și care este consecința acestei stări de lucruri: mizând pe capacitatea statului de a-i salva (via banca centrală), bancherii se comportă nesăbuit, aproape nimănui nemaipăsându-i de raționalitatea economică, din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. Este ceea ce literatura economică numește hazard moral. De fapt, se constată astfel că raționalitatea este întoarsă pe dos: ”…devine rentabil să speculezi, să te îndatorezi, pentru că numai așa poți câștiga. Dacă <stai pe margine> și te comporți prudent, nu faci decât să irosești o oportunitate și să pierzi (în raport cu ceilalți). Istoria ne arată că aceasta este logica după care funcționează sistemul și că, indiferent de câte reglementări i s-ar aduce, el generează și alimentează comportamentul economic irațional. Ceea ce înseamnă că tendința către crize este încorporată în sistem, este endogenă acestuia”[3].

     Ideea pe care insistă în mod deosebit libertarienii în acest context problematic este aceea că politica inflaționistă dusă de banca centrală în felul acesta (în virtutea monopolului asupra tipăririi monedei naționale discreționare, ca ”bani de hârtie”, fără nici o acoperire) este de natură să distorsioneze în mod grav (i) atât comportamentul băncilor comerciale, cât și (ii) pe cel al întreprinzătorilor. În acest sens, sunt de părere libertarienii, geneza și desfășurarea actualei crize financiare și economice mondiale sunt cât se poate de ilustrative.

    (i)Astfel, în ceea ce privește problema distorsionării comportamentului băncilor comerciale, libertarienii arată că încă cu aproximativ 15 ani înainte de declanșarea crizei din 2007, băncile centrale ale principalelor state ale lumii au permis și orchestrat o politică inflaționistă de expansiune artificială a creditului la nivel mondial, concretizată în aceea că ele au procedat la noi emisiuni monetare: rezultatul a fost că oferta monetară de bancnote, plus depozitele populației, au crescut cu o rată  medie anuală de peste 10%, astfel încât la fiecare interval de 7 ani, volumul total de bani aflați în circulație mondială aproape că s-a dublat[4].Masa monetară suplimentară izvorâtă din această inflație acută a fost plasată pe piață de către băncile comerciale ale lumii sub forma creditelor proaspăt create, oferite la rate ale dobânzii foarte mici (și chiar negative în termeni reali). Mai mult, băncile au răspuns în felul acesta și îndemnurilor guvernelor de a stimula creditarea pentru a susține ritmuri înalte de creștere economică. Iar peste toate, nu trebuie uitat rolul jucat de garanțiile implicite ale statelor – oferite atât prin funcția de creditor de ultimă instanță a băncilor centrale naționale, cât și prin instituțiile de garantare a creditului ipotecar controlate de guverne (cu a fost, în Statele Unite, cazul cu agențiile guvernamentale Fannie Mae și Freddy Mac).

     Cele arătate mai sus au fost evoluții ce au caracterizat mai ales economia nord-americană, unde creditul ieftin și abundent a încurajat consumul și investițiile imobiliare. În vreme ce prețurile bunurilor de consum au rămas la niveluri scăzute grație importurilor din China și alte țări asiatice, prețurile activelor investiționale (acțiuni bursiere, bunuri imobiliare) au crescut continuu, determinând o bulă speculativă.  În aceste condiții, susțin libertarienii, comportamentul băncilor, care au vândut cu înfrigurare credite și, mai ales, credite ipotecare, fără a mai lua în considerare riscurile, a fost o consecință a politicii monetare a autorităților (nord-americane), înainte de  a fi rezultatul neglijenței și al lăcomiei lor – așa cum susțin economiștii mainstream, după cum am văzut[5]. Și, în mod implacabil, distorsionarea comportamentului băncilor prin intervenționismul guvernamental nu putea să aibă decât un singur rezultat firesc: falimentul. Lucru care s-a și întâmplat, de altfel, cu unele bănci importante (Lehman Brothers, spre exemplu în SUA), atunci când piața s-a lămurit că valoarea pasivelor lor (împrumuturile contractate pentru acordarea de credite ipotecare) o depășea cu mult pe cea a activelor lor (creditele ipotecare oferite). Sau, cum s-ar fi întâmplat cu destule alte bănci dacă guvernele nu ar fi intervenit masiv să le salveze de la faliment (vezi, spre exemplificare, cazurile Bear Stearns, AIG sau Citigroup).

    (ii) Cea de-a doua zonă în care s-a manifestat masiv efectul distorsionant al stimulentelor indus de intervenționismul etatist a fost, așa cum precizam ceva mai devreme, sectorul real, cel al producției de bunuri și prestării de servicii. Mai exact, este vorba despre distorsionarea comportamentului întreprinzătorilor (privați).

     Problema pusă în discuție de viziunea libertariană este, aici, caracterul artificial al expansiunii creditului, în sensul că, în țările care au urmat această politică,                        expansiunea creditului nu a fost însoțită și de o creștere paralelă a economisirii voluntare. Cât se poate de elocvent în acest sens este cazul Statelor Unite, în care ”economisirea voluntară din perioada recentă nu a fost doar lipsită de creștere, ci a ajuns câteodată la rate negative”[6]. De ce reprezintă o problemă gravă, însă, expansiunea artificială a creditului ? Explicația libertariană este clară în acest sens: ”(...) creditele nou create (cu bani pe care cetățenii nu i-au economisit în prealabil) oferă imediat antreprenorilor o putere de cumpărare pe care o folosesc în proiecte de investiție prea ambițioase (în anii recenți, în special în sectorul construcțiilor și al îmbunătățirilor imobiliare). Cu alte cuvinte, antreprenorii acționează ca și cum cetățenii și-au mărit economisirea, când lucrurile nu stau nicidecum astfel. Are loc o discoordonare generalizată în sistemul economic: avântul financiar („exuberanța irațională”) are un efect dăunător asupra economiei reale, iar mai devreme sau mai târziu procesul se inversează sub forma unei recesiuni economice, care marchează începutul unei reajustări necesare și dureroase. Această reajustare necesită întotdeauna reconversia fiecărei structuri productive reale distorsionate de inflație” (subl.ns.)[7].

    Ieftinirea artificială a banilor prin politica inflaționistă a autorităților a condus, astfel, în cele din urmă, la falsificarea calculelor antreprenoriale: ”Expansiunea creditului bancar oferă, în absența creșterii economisirii reale, iluzia unor resurse care, de fapt, nu există. Reducerea ratei dobânzii stimulează investițiile în procese lungi de producție, în industria bunurilor de capital. În absența modificării reale a preferințelor indivizilor, aceste (mal)investiții pot fi susținute doar atâta timp cât procesul expansionist continuă. Când expansiunea creditului este temperată, devine evidentă imposibilitatea susținerii unei structuri de producție alungite în condițiile unei preferințe reale ridicate pentru timp. Criza economică relevă un mare număr de erori antreprenoriale produse ca urmare a semnalelor eronate transmise de rata redusă a dobânzii privind disponibilitatea resurselor. Depresiunea este procesul firesc prin care toate aceste erori sunt corectate”[8](subl.ns.)