ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Dacă ar fi să recapitulez într-o formă sintetică cele discutate în prima parte a acestui articol, aș spune că opiniile economiștilor cu privire la natura și cauzele crizei mondiale încă în derulare sunt pronunțat divergente: unii, văd în imperfecțiunile pe care piața liberă le induce operatorilor economici cauza tuturor relelor, în timp ce alții văd cauza în distorsionarea stimulentelor indusă de intervenționismul guvernamental.
 
Așa stând lucrurile, înseamnă că avem încă un motiv în plus să considerăm că, în vremurile noastre în mod predilect, problema fundamentală a economiei o reprezintă, de fapt, alegerea ce trebuie mereu făcută între singurele alternative realiste de organizare socială: stat sau piață liberă; constrângere sau proprietate privată; birocrat sau întreprinzător. 

Privind din perspectivă istorică modul în care societățile umane s-au raportat la acest set de alegeri, putem observa manifestarea unei tendințe seculare neabătute de creștere, și nu de micșorare, a implicării statului în economie. Bunăoară, dacă până la începutul secolului al XIX-lea se constată o implicare redusă, și menținută la un nivel relativ constant, a statului în economie (măsurată prin echivalentul din PIB al prelevării de impozite, implicarea se cifra la nivelul de 5%), spre sfârșitul secolului se observă o tendință de creștere continuă a procentului prelevărilor, pentru ca la jumătatea secolului al XX-lea prelevarea să ajungă la valori ce depășeau 50% din PIB. În prezent, cotele de prelevare variază destul de semnificativ între state, dar se mențin în medie la peste 40%, din PIB, criza curentă antrenând de fapt o creștere masivă a implicării statului în economie (în special pe secvența măsurilor autorităților de combatere a efectelor crizei). 

Mai mult decât atât. În jumătatea de secol de după cel de-al Doilea Război Mondial, se observă că până și în țările occidentale puternic industrializate (în plus față de țările blocului comunist de la acea vreme) sectorul public/colectivizat și-a extins rolul redistributiv până la niveluri reprezentând 40% - 60% din totalul venitului generat în țările respective. 
 
Avem, deci, de-a face cu un fenomen în fond tulburător, care ar putea fi numit preferința perenă a oamenilor pentru stat, adică pentru organizarea societății în baza intervenționismului etatist (respectiv, preferința lor pentru ordinea coercitivă impusă de autoritatea statală, ordine bazată, prin însăși natura sa, pe încălcarea proprietății private și agresarea libertății individuale), în detrimentul organizării societale în temeiul funcționării piețelor libere (ceea ce echivalează, în fapt, cu respingerea de către ei a ordinii voluntare și spontane, non-violente, bazată pe respectarea proprietății private și a libertății individuale, adusă de libera funcționare a piețelor). 

Această stare de lucruri este de natură să ridice o serie de întrebări tulburătoare, aș zice, precum:

- de ce tocmai intervenționismul etatist este perceput de oameni ca fiind soluția perenă pentru o bună funcționare a comunităților umane din mai toate timpurile ?

- dacă economia de piață liberă este atât de bună – precum susțin libertarienii -, atunci de ce nu este ea percepută ca fiind soluția cea adevărată ?

- dacă guvernele sunt atât de rele, de ce au astăzi atâta putere în întreaga lume ?
 
Se pare că explicația în general agreată pe care cercetătorii din științele sociale o dau acestui fenomen este aceea că cetățenii înșiși doresc și cer acest lucru, respectiv o societate bazată pe stat. Altminteri, se argumentează, personalitățile și partidele politice care eventual ar candida pe platforma micșorării statului și a creșterii pieței ar câștiga puterea și ar schimba raportul în favoarea pieței libere. Ceea ce, precum tocmai am văzut, nu s-a prea întâmplat la scara istoriei moderne (de altfel, scorul electoral relativ modest obținut de senatorul republican american Ron Paul – politician promotor al viziunii libertariene - în cursa pentru obținerea investiturii partidului său drept candidat pentru alegerile prezidențiale din 2012 este, poate, cea mai recentă și notorie ilustrare a acestui fapt).  
     
Îmi propun în continuarea analizei de față să aprofundez subiectul și să continui găsirea de răspunsuri întrebărilor puse mai sus. Și voi încerca să fac acest lucru concentrându-mi atenția pe trei planuri: mai întâi, pe planul ontologiei sociale; apoi, pe cel al psihologiei umane; și, în final – ca ilustrare a modului în care gândirea  economică și cea patristică pot fructuos dialoga –, pe planul teologiei ortodoxe.

     Planul ontologiei sociale 
 
Explicația pe acest palier al discuției noastre se bazează pe ceea ce unii cercetători numesc credința larg împărtășită în "menirea implacabilă a statului”.  În acest sens, este de arătat că, pe de o parte, majoritatea oamenilor susțin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Așa după cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acțiunile voluntare să fie capabile să rezolve multe din așa-zisele eșecuri ale pieței. 

Pe de altă parte, credința larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere, în sensul că: 

- sistemul bazat pe piața liberă nu poate apărea sau persista  pentru că anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți; 

- și chiar dacă societatea ar lua naștere într-o lume perfect libertariană, fără nici un stat, grupuri aflate în competiție vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv; 

- astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forței, grupuri aflate în competiție care pot coopera pentru a soluționa disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției;

- ca atare, e improbabil ca o societate libertariană să supraviețuiască, și aceasta datorită a ceea ce poate fi numit „paradoxul cooperării”: unii oameni vor fi capabili să coopereze îndeajuns de mult încât să îi amenințe pe ceilalți cu forța privată sau cu cea a unui guvern, lucru ce constitie o caracteristică absolut inevitabilă a unei societăți non-statale (care nu se bazează pe ordinea legitimă impusă de stat);

- și chiar în eventualitatea în care cei mai mulți oameni ar fi pașnici, grupurile mai puternice tot le-ar putea amenința pe celelalte, care nu prea ar avea altă posibilitate decât să bată în retragere: deși victimelor le-ar fi mai bine dacă nu ar fi persecutate deloc, totuși ele sunt într-o situație mai bună dacă suportă persecuția și nu răspund cu aceeași monedă, decât dacă ar riposta, deoarece confruntările sunt costisitoare.  
 
Pe această linie de judecată se inscriu, de altfel, și următoarele aserțiuni ale unui cercetător cu reputație în domeniu: „În lipsa guvernului – sau chiar și atunci când există un guvern slab– grupuri predatoare se vor impune prin forță și vor crea un guvern pentru a extrage venituri și bogăție de la aceștia (restul populației-n.n.)” , ceea ce impune în mod firesc și implacabil concluzia, pentru adepții unei astfel de interpretări a ontologiei sociale, că guvernul este inevitabil iar preferința pentru stat este rațională.

În ceea ce mă privește, aș dori să arăt – în consonanță cu opinia dominantă între libertarieni - că doar pentru faptul că libertarianismul (societatea non-statală) nu a trimfat cu adevărat nicăieri în lumea de azi, nu înseamnă că lupta pentru el (ea) e lipsită de sens și de importanță. Istoria ne oferă multe exemple când modificarea preferințelor unui număr îndeajuns de mare de oameni a avut ca rezultat schimbări semnificative în domeniul politicilor. Așa că, libertarianismul nu are nevoie să convingă 100% din oameni să susțină o societate liberă; în schimb (și aici urmez ideilor lui Murray Rothbard) libertarianismul (și de fapt orice sistem) are nevoie de susținerea unei anumite mase critice. Astfel că, atunci când îndeajuns de mulți oameni vor ajunge să susțină o societate liberă și să își retragă susținerea față de guvern, abilitatea posibililor predători de a crea un guvern va fi cu adevărat diminuată, iar posibilitatea unei societăți non-statale funcționale nu va mai părea o simplă utopie.

Așadar, privind problema în planul dinamicii ontologiei sociale, se poate aprecia că de fapt aici se și află cheia schimbării societății — în schimbarea opiniei publice sau a preferințelor oamenilor privitoare la guvern. Iar singurul mod în care – pe acest plan, societal, al discuției noastre plasându-ne - oamenii își pot schimba preferințele este prin intermediul educației și al persuasiunii: forța sau coerciția (”exogene”) sunt implacabil ineficiente. 

     Planul psihologiei umane

Pe palierul psihologiei umane, explicația preferinței perene a oamenilor pentru stat pleacă de la constatarea că este în firea lucrurilor ca oamenii să prefere să fie liberi, să-și facă propriile lor alegeri și să nu fie supuși coerciției exercitate de alții. În schimb, destul de mulți oameni nu doresc să-și asume responsabilitatea propriilor lor acțiuni, pe care o implică exercitarea libertății, ceea ce echivalează, pentru analiștii ce abordeaza din această perspectivă lucrurile, cu a spune că multor persoane le este frică să fie liberi. ”Frica de a fi liber” evidențiază atitudinea acelor adulți ce nu s-au putut emancipa de statutul de copil, care simt încă nevoia protecției parentale (de tip ”gogoașa/coconul viermelui de mătase”). Este vorba despre ceea ce s-ar putea numi sindromul parental, adică acel comportament adult care încă mai tânjește la condiția  copilului care se bucură într-adevăr de o libertate a lui, dar numai în interiorul limitelor trasate prin protecția părintească primită.

Așa stând lucrurile, concluzionează analiștii în cauză, se pare că relativ puține persoane sunt suficient de puternice, ca indivizi adulți, pentru a-și asuma întreaga gamă de libertăți, dar și de responsabilități atașate acestor libertăți, fără să caute un substitut pentru umărul protector al părinților (protecția parentală). 

Este interesant de menționat că, în opinia cercetătorilor menționați, istoria arată că, în privința situației din Apusul Europei, înainte de perioada Iluminismului, Dumnezeu era Cel ce îndeplinea rolul natural al părintelui care și-a asumat responsabilitatea ”de ultimă instanță” pentru copii săi: oamenii își simțeau viața în siguranță în virtutea sentimentului că Dumnezeu îi va scoate în cele din urmă din orice încurcătură, Dumnezeu fiind perceput ca Cel ce asigura ordine în viața fiecăruia. Odată însă cu secularizarea adusă de Iluminism, statul-națiune a ajuns la maturitatea sa, iar naționalismul a devenit – mai mult sau mai puțin – depozitarul sentimentelor acelor persoane pentru care Dumnezeu ”murise”. Pentru mulți, statul a ocupat golul lăsat de demiterea lui Dumnezeu din rolul parental jucat până atunci:

- individul , care căuta protecția oferită de cadrul familial, și pe care n-o mai găsea în Dumnezeu, a găsit în schimb un substitut la aceasta în colectivitatea numită Stat;

- individul putea acum să simtă că aparținea unei comunități mai largi (Statul-Națiune) și că depindea în mod necesar de ea.

Este momentul în care statul ”intră astfel în scenă” ca cel care preia de pe umerii individului responsabilitatea acestuia ca adult ce acționează și decide în mod independent (liber); și, în schimbul acestui transfer de responsabilitate, statul reduce din libertatea individului de a acționa și de a decide așa cum și-ar dori. Și aceasta întrucât, pentru multe persoane, ordinea pe care statul – ca sursă de protecție parentală – o asigură merită sacrificiul de libertate pe care acest lucru îl implică. 

În felul acesta se poate spune că oamenii care caută protecția parentală a statului: doresc să li se spună ce să facă și cât să facă; au nevoie de siguranța ordinii etatiste; repudiază incertitudinea atașată exercitării propriei libertăți. Altfel spus, ordinea statului reprezintă pentru ei un cost de oportunitate pe care sunt dispuși să-l suporte. 

     Planul teologiei ortodoxe

Din perspectiva dialogului interdisciplinar știință-religie angajat în analiza de față, se pune în acest moment problema dacă teologia ortodoxă are sau nu ceva relevant de spus în legătură cu aceste dezbateri polemice din interiorul științei economice, respectiv: 

- care este cauza crizei: intervenționismul sau piața ?

- cum trebuie organizată societatea: centrată pe stat sau pe piață ?

- de ce optează cetățenii mai curând pentru ”societatea cu stat” (intervenționism) și nu pentru ”societatea fără stat” (piața liberă) ?  

Cel puțin ca primă impresie, ar fi de așteptat ca reflecția teologică ortodoxă să aibă o preocupare redusă sau accidentală pentru contemplarea și înțelegerea unor astfel de probleme, ce par mai degrabă a fi de competența exclusivă a științelor sociale (cum ar fi sociologia și politologia, după economia politică). Sunt însă de părere că lucrurile nu stau deloc așa. Și cred că ar putea fi aduse destule argumente solide în acest sens. Mă voi rezuma aici, în contextul analizei pe care o dezvolt acum, să aduc un singur argument - pe care îl consider în schimb a fi foarte puternic -, în susținerea ideii că teologia are a spune lucruri importante și cu folos, în planul cercetării științifice, cu privire la problematica raportului dintre stat și piață.

Argumentul la care mă refer are în vedere următoarele cuvinte ale arhimandritului Sofronie Saharov: 
”Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor” (”Nașterea întru Împărăția cea Neclătită”)

Cuvintele părintelui  Sofronie sunt clare, răspicate și grave în același timp. Am convingerea că în contextual discuției de față, ele au o importanță crucială. Pe de o parte, pun un pod de legătură nemijlocită între tărâmul transcendentului (lumea credinței) și cel economic (lumea științei); aceasta întrucât, luată în ansamblul ei, afirmația părintelui face o caracterizare neechivocă a naturii statului (ca problemă centrală în analiza economică), pe care o plasează în contextual stării spiritual-duhovnicești a omului în general (ca problemă centrală a reflecției teologice). 

Pe de altă parte, importanța crucială a cuvintelor părintelui Sofronie mai decurge și din faptul că ele conferă dialogului economie-teologie un palier de problematizare comun, de mare consistență și bogată folosință. 
 
Drept urmare, vă propun în continuare să zăbovim ceva mai mult cu tâlcuirea și interpretarea cuvintelor părintelui. Deci, spune marele duhovnic:    

”Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul” 
 
Ideea clară și fără echivoc exprimată aici este aceea că statul (și  intervenționismul etatist, mi-aș permite să extind ideea), sunt urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esența sa, deci, intervenționismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Și apoi părintele mai precizează:

”Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor” 

Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă (”Iar ieșire din aceasta nu este”) și, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuării intervenționismului statal, el constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietății private, cât și în într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei.

Date fiind gravitatea în sine, precum și importanța consecințelor afirmațiilor părintelui Sofronie, problema firească care se pune este aceea a aprecierii credibilității lor, mai exact, aceea a determinării temeiurilor lor scripturistice. Este ceea ce cred cămerită să investigăm în cele ce urmează, căutând identificarea adevărurilor revelate cuprinse în Sfânta Scriptură pe care s-ar putea întemeia cuvintele părintelui Sofronie. 

Pentru atingerea acestui scop, consider că este folositor să urmărim modul în care este descrisă în Vechiul Testament (în cadrul Cărții judecătorilor și a Cărții întâi a regilor) devenirea în timp a relației lui Dumnezeu cu poporul Său ales (iudeu). Mizez pe faptul că, prin analizarea succesiunii în timp a perioadelor distincte pe care le-a parcurs această relație, vom fi în măsură să identificăm temeiul scripturistic al spuselor părintelui Sofronie. 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews