Spuneam în episodul anterior al acestui articol, că pentru identificarea adevărurilor revelate cuprinse în Sfânta Scriptură pe care s-ar putea întemeia cuvintele părintelui Sofronie cu privire la natura statului, ar fi folositor să urmărim modul în care este descrisă în Vechiul Testament (în cadrul Cărții judecătorilor și a Cărții întâi a regilor) devenirea în timp a relației lui Dumnezeu cu poporul Său ales (iudeu). Este ceea ce vom face în continuare.

     Perioada în care Dumnezeu conduce direct pe poporul Său

     După ce Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt și l-a izbăvit din mâna egiptenilor, Domnul a continuat să-și conducă în mod nemijlocit poporul, ”scoțându-l din mâna tuturor împăraților care îl apăsau” (vezi I Regi 10, 18-19). Relatările din Sfânta Scriptură sunt numeroase și grăitoare în acest sens. Voi prezenta două dintre ele:   

-         Și a fost Domnul cu Iuda și acesta a luat în stăpânire partea muntoasă (...)”

(subl.ns.) [Judecători 1, 19]

-          ”S-au suit de asemenea și fii lui Iosif asupra Betelului și Domnul a fost cu ei

(subl.ns.) [Judecători 1, 22]

     Perioada în care Dumnezeu conduce prin judecători pe poporul Său

     În Sfânta Scriptură se relatează adeseori despre abaterea repetată a poporului ales spre necredință și neascultare de Domnul. Erau vremurile în care, datorită neascultării lor, Dumnezeu a îngăduit ca iudeii să fie conduși de El prin judecători:

-         (...) Și erau foarte strâmtorați. Atunci le-a ridicat Domnul judecători care i-au izbăvit din mâinile jefuitorilor lor” (subl.ns.)

       [Judecători 2, 15-16]

-         Când le ridica Domnul judecători, atunci Însuși Domnul era cu judecătorul și-i izbăvea pe ei de vrăjmașii lor în toate zilele judecătorului (subl.ns.)

        [Judecători 2, 18]

    Este așadar perioada în care, prin voia lui Dumnezeu, pentru necredința și neascultarea lor, iudeii nu mai erau conduși ”direct” de către Dumnezeu, ci prin judecătorii ridicați de El. Este, de asemenea, perioada în care poporul ales continuă să nu dea ascultare poruncilor lui Dumnezeu, de data aceasta prin neascultarea nemijlocită de judecători (vezi Judecători 2, 17), dar și prin abaterea de la credința în Domnul, când murea vreun judecător (vezi Judecători 2, 19).

    Se poate spune, deci, că poporul iudeu nu realiza că menirea judecătorului era divină, și nu una lumească, în virtutea unor pretinse merite omenești ale acestuia. În interpretarea ce o propun, această neputință de a înțelege prefigura încă de pe atunci dorirea iudeilor pentru un conducător lumesc, și nu unul ceresc. Este elocvent în acest sens că omul lui Dumnezeu, Ghedeon, le arată iudeilor că Domnul trebuie să domnească, nu omul:

-         După aceea au zis Israeliții lui Ghedeon : <Domnește peste noi tu și fiul tău și fiul fiului tău, pentru că ne-ai izbăvit din mâinile Madianiților !>. Iar Ghedeon le-a zis: <Nici eu nu voi domni peste voi, nici fiul meu nu va domni peste voi, ci Domnul să domnească peste voi !>” (subl.ns.)

 [Judecători 8, 22-23]

    Să mai reținem că, pe lângă menirea divină de a izbăvi din strâmtorări pe poporul ales, prin puterea lui Dumnezeu, judecătorii aveau și menirea lumească de a pune rânduială în viața poporului:

   ”Aceasta (Debora-proorocița, judecător în Israel) locuia sub palmierul Deborei, între Rama și Betel, pe muntele Efraim și veneau acolo la ea fiii lui Israel să se judece(subl.ns.)[Judecători 4, 5]

     Perioada în care Poporul se leapădă de conducerea lui Dumnezeu și cere să fie

     condus de rege (lumesc)

     Din relatările Vechiului Testament reiese că vremea judecătorilor era încă o vreme a libertăților:

-         ”În zilele acelea (ale judecătorilor –n.n.) nu era rege în Israel, ci fiecare făcea ce i se părea că este drept

[Judecători 17, 6]

-         ”În zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate

[Judecători 21, 25]

    Este totodată vremea în care iudeii își formulează explicit dorința de a fi sub conducerea unui conducător lumesc:

-         Atunci s-au adunat toți bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, și au zis către el: <Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ți urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca și la celelalte popoare !>. Cuvântul acesta însă n-a plăcut lui Samuel când i-au zis: <Dă-ne rege, ca să ne judece ! >. Și s-a rugat Samuel Domnului. Și a zis Domnul către Samuel: <Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei (...)” (subl.ns.)

[ I Regi 8, 4-7]

    Sunt de părere că se vede aici, cu claritate, pe ce temei scripturistic se întemeiază cuvintele părintelui Sofronie. Astfel, putem observa acum că atunci când părintele spune: ”Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul” , el are în vedere cuvintele Sfintei Scripturi:”căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei ”. Aceasta, întrucât din cuvintele Sfintei Scripturi reiese că cererea poporului iudeu de a fi condus de către un rege (formă a instituției statale) este expresia nemijlocită a lepădării evreilor de condiția de a fi sub domnia lui Dumnezeu.

    Samuel arată poporului său că dorința de a avea un rege înseamnă dorința de a lepăda domnia Domnului:

-         Și a zis (Samuel –n.n.) către fiii lui Israel: < Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: <Eu am scos pe Israel din Egipt și v-am izbăvit din mâna Egiptenilor și din mâna tuturor împăraților care vă apăsau>. Dar voi acum ați lepădat pe Domnul Dumnezeul vostru, Care vă scapă din toate necazurile și nevoile voastre și ați zis către El:  Pune rege peste noi ! >[ I Regi 10, 18-19]

      Samuel caută să explice poporului său urmările grele ale înfăptuirii voinței lor:

Veți suspina atunci sub regele vostru, pe care l-ați ales, și atunci nu vă va răspunde Domnul[ I Regi 8, 18]

   Iar motivele pentru care domnia regelui este pricină de suspin și suferință, Samuel le explică pe îndelete poporului său:

-         Și a spus Samuel toate cuvintele Domnului poporului care îi cerea rege. Și a zis: <Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voștri îi va lua și-i va pune la carele sale și va face din ei călăreții săi și vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze țarinile sale, să-i secere pâinea sa, să-i facă arme de război și unelte lacarele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă miresme, să gătească mâncare și să coacă pâine. Țarinile, viile și grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va luași le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre și din viile voastre va lua zeciuială și va da oamenilor săi și slugilor sale. Din robii voștri, din roadele voastre, din cei mai buni feciori ai voștri și din asinii voștri va lua și-i va întrebuința la treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte și chiar voi veți fi robii lui (…)>” (subl.ns.) [ I Regi 8, 11-17]

Poporul preferă însă domnia regelui (statului) domniei Domnului:                             

-         Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ci a zis: < Nu, lasă să fie rege peste noi. Și vom fi și noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte și va purta războaiele noastre >[ I Regi 8, 19-20]

    Îmi îngădui ca, în încercarea de a aprofunda înțelesul cuvintelor Sfintei Scripturi și, corespunzător, pe cel al cuvintelor părintelui Sofronie Saharov, să fac două succinte comentarii cu privire la opțiunea poporului ales pentru stat și nu pentru Domnul. Drept prim comentariu, aș zice că din conduita iudeilor rezultă că a fi și a te menține sub rânduiala poruncilor Domnului cere urcuș duhovnicesc. În sensul acesta, Domnul este ”incomod” sau ”greu de suportat”, pentru că nu ne convin chemările Lui: rugăciune, post, milostenie, blândețe, smerenie și alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit. Coborâșul însă este mai ușor și mai accesibil: pofte, plăceri, confort, semeții, răzbunări, zgârcenie, precum și alte fapte ce ne stau la îndemână. Ca un al doilea comentariu, aș zice că, la un astfel de nivel de trăire a vieții dăruite de Dumnezeu, apare că Domnia regelui/statului pare să fie de preferat domniei lui Dumnezeu: nu mai suntem sub povara chemărilor Domnului, ci transferăm povara noastră regelui/statului: ”...va merge înainte și va purta războaiele noastre”.

    Concluzionând acum în legătură cu întemeierea scripturistică a cuvintelor părintelui Sofronie, cred că putem spune că această întemeiere există cu adevărat, întrucât, după cum am văzut:

-         omul ”căzut” se leapădă de Dumnezeu și se alipește de domnia lumească a regelui (statului);

-         ca născută drept urmare lepădării de Dumnezeu, instituția statală este prin natura ei vrăjmaș al omului;

-         ceea ce înseamnă că omul ”căzut” preferă vrăjmășia statului decât domnia Domnului.

 

     Limpezirea apelor” adusă de teologie

     Să ne readucem aminte ceea ce arătam ceva mai devreme: problema fundamentală a economiei o reprezintă alegerea ce trebuie mereu făcută între singurele alternative realiste de organizare socială: stat sau piață liberă. În această privință, am văzut, opiniile economiștilor diverg radical: unii, majoritarii, sunt preocupați în primul rând de ceea ce ei numesc imperfecțiunile pe care piața liberă le induce operatorilor economici, considerând drept legitim și perfect justificat în termeni economici intervenționismul guvernamental, menit a corija aceste imperfecțiuni inerente; în timp ce alții, minoritarii, sunt primordial preocupați de ceea ce ei numesc distorsionarea stimulentelor operatorilor de pe piață prin intervenționismul guvernamental, cu tot cortegiul de erori antreprenoriale antrenate de această distorsionare, totul culminând într-o enormă risipă de resurse și în degradarea valorilor civice și morale.

      Cu alte cuvinte, se poate spune că breasla economiștilor pare a fi împărțită în două tabere ireconciliabile: adepții intervenționismului etatist contra adepții pieței libere, fiecare tabără susținând că este deținătoarea adevărului.

      În acest context, cred că relevanța pe care viziunea teologiei ortodoxe o poate avea în legătură cu această dispută constă în ceea ce aș numi ”limpezirile” pe care ea le poate aduce, și anume:

- fiind ”rodul” lepădării de Dumnezeu a omului, ”orice stat este greu de <taina fărădelegii>[1]. Și aceasta sub un dublu aspect: mai întâi, prin faptul că, prin însăși natura sa, statul se dovedește a fi expresia stării de cădere prin păcat a omului; apoi, prin faptul că odată creat, statul însuși duce și mai mult în jos căderea duhovnicească a omului;

- facilitând astfel înțelegerea faptului că intervenționismul guvernamental presupune, în esență, desconsiderarea persoanei – ipostaziată în agresarea instituțională a  proprietății private și a libertății personale -, perspectiva teologică ne poate oferi rațiuni suplimentare pentru a asuma faptul că intervenționismul statal trebuie neutralizat și în final abandonat, iar piața liberă trebuie lăsată să-și creeze voluntar și non-violent ordinea proprietății private;

- persistența în timp a preferinței oamenilor pentru un model de dezvoltare centrat pe stat și nu pe piața liberă poate fi pusă în legătură cu condiția duhovnicească în care ei se află. Acest lucru pare cu atât mai plauzibil cu cât în vremurile noastre credința a slăbit, iubirea s-a răcit, iar fărădelegea s-a înmulțit.

     ”Soluția duhovnicească” de ieșire din criză

     Beneficiind de limpezirile aduse de perspectiva teologiei ortodoxe, putem înțelege de ce preferința pentru stat reflectă în esență condiția duhovnicească căzută a oamenilor de azi. Și înțelegem, în același timp, că schimbarea acestei preferințe cere, ca atare, un tratament duhovnicesc, cere de fapt o schimbare a mentalității, adică o schimbarea minții, o metanoia (în termeni teologici), adică, în ultimă instanță, cere pocăință.

      Altfel spus, demantelarea preferinței pentru stat a oamenilor zilelor noastre cere metanoia prin pocăință.  Ea nu poate însemna, însă, inițierea unei forme de mișcare socială (politică, civică etc.) de luptă în favoarea instituirii unui model de dezvoltare centrat pe piețele libere, și nu pe stat. Ar fi un lucru nerealist, mai ales având în vedere că forța inerțială a intervenționismului este copleșitoare (”Iar ieșire din aceasta nu este”, spune părintele Sofronie). Mai mult, pentru a avea sorți de izbândă, o astfel de luptă ar necesita constituirea unei mase critice semnificative din populația lumii care să se angajeze voluntar în efortul duhovnicesc de metanoia prin pocăință. Lucru puțin probabil...

      De aceea, cred că este esențial pentru discuția ce am angajat-o aici să se înțeleagă că soluția ”metanoia prin pocăință” nu poate fi în realitate decât un efort angajat la nivel personal, și nu societal:

- miza sa este aceea de a nu ne mai ancora speranța în statul salvator, ci în Dumnezeul Cel Mântuitor;

- miza sa nu este recuperarea pierderilor de bogăție și stoparea afundării în sărăcie, pe care criza le-a adus multora, ci aceea de a nu mai trăi aceste efecte ale crizei în termenii căzuți sufletește ai mâniei, neliniștii, frustrării, deznădăjduirii.

- așadar, metanoia prin pocăință - ca răspuns creștin-ortodox în fața crizei - stă în duhul cumpătării, care cere ca grija pentru cele trebuincioase ale vieții materiale, și în vremuri de prosperidate, dar și în cele de restriște aduse de criza economică, să fie înfrânată la nivelul îndestulării cu cele dăruite și îngăduite de Dumnezeu.

     Cred însă că este foarte important de reținut că înfrânarea scopurilor activității economice la nivelul satisfacerii trebuințelor întreținerii trupești nu echivalează cu un elogiu adus sărăciei și pauperizării, ci calea prin care activitatea economică este prilej de zidire spirituală. Învățătura Sfinților Părinți în acest sens este cât se poate de clară și pilduitoare. Să ne oprim acum, în finalul discuției noastre, asupra tâlcuirii ei.

     (1) Spune Apostolul Pavel: ”Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis:<Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi>” (Evrei 13, 5) (subln.ns.). Să încerc, cu slabele mele puteri, înțelegerea cuvintelor Apostolului :

-         (…)Dumnezeu a zis: <Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi >” → este aici vorba despre iconomia lui Dumnezeu, în sensul că El lucrează în lume și are grijă de noi;

-         (…) cele ce aveți (…)” → iconomia lui Dumnezeu, grija Lui față de noi, se manifestă și prin cele ce le avem. ”Cele ce le avem”, în și pentru lumea aceasta, sunt prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi, ca folositoare pentru lumea aceasta;

-         (…) și îndestulați-vă în cele ce aveți (…)” → ceea ce ne dăruiește Dumnezeu, prin grija și iconomia Lui, ne este suficient pentru îndestularea noastră în lumea aceasta. Dacă ne lăsăm în grija Lui, Dumnezeu ne dă să avem cele ce ne sunt de folos, cu îndestulare, nu cu zgârcenie (ceea ce ar însemna la limita subzistenței). Fiecăruia dintre noi care se lasă în grija Lui, Dumnezeu îi dă cu îndestulare cele ce îi sunt de folos;

-         Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți (…)”  → ceea ce dorim peste ceea ce ne dă Dumnezeu, cu îndestulare, este iubire de argint, este lăcomie, este patimăși păcat.

     (2) Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ”(…) în toate împrejurările, să disprețuim tot ce depășește trebuința. Că nimic nu ne face să ne supunem atât diavolului ca dorința de a avea mai mult, ca lăcomia” (subl.ns.). În continuarea și în îmbogățirea învățăturilor Apostolului Pavel, să încercăm acum înțelegerea spuselor Sfântului Ioan. Astfel, credm că două lucruri trebuie puse la inimă, și anume:

- tot ce depășește trebuința, adică tot ce depășește îndestularea care ne-o asigură Dumnezeu, echivalează cu dorința de a avea mai mult;

- această dorință de a avea mai mult este însăși lăcomia, iar lăcomia este de la cel rău. A te îndestula cu cele dăruite de Dumnezeu, este de la Dumnezeu. Iar dorința de a avea mai mult, de a depăși trebuința ce ți-o îndestulează Dumnezeu, este de la cel rău.

     (3) Și în Noul Testament se spune: ”Deci, nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca ? (…) Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31 și 35). Să încercăm acum să împlinim gândurile tâlcuitoare de mai sus cu îndrăzneala de a tâlcui înseși cuvintele Mântuitorului:

- nu trebuie să ne facem griji pentru cele ce ne sunt de trebuință: ”toate acestea se vor adăuga vouă” prin iconomia lui Dumnezeu, am văzut, care ne dăruiește cu îndestulare cele ce ne sunt de folos (hrană, băutură, îmbrăcăminte). Trebuie să disprețuim și să ne ferim să dorim și să căutăm a avea mai mult decât trebuințele pe care ni le îndestulează Dumnezeu, astfel încât să avem drept prioritate căutarea împărăției Lui;

- dacă facem așa, atunci ” toate acestea se vor adăuga vouă”. Adică, alungând lăcomia și mulțumindu-ne cu ceea ce ne dă cu îndestulare Dumnezeu, vom avea cu adevărat, în mod îndestulător, cele de trebuință. Condiția îndestulării este mulțumirea cu ceea ce primim prin darul și iconomia lui Dumnezeu. Condiția îndestulării este, deci, cumpătarea și înfrânarea în căutarea și folosirea resurselor ce ni le dăruiește, prin natură, Dumnezeu. Dacă nu facem așa, ne ”îndestulează” diavolul, și nu Dumnezeu. 

   Aceasta este, deci, soluția creștin-ortodoxă a crizei. Avem îndrăzneala și tăria de a o urma ?



[1] Formularea îi aparține lui Dan Cristian Comănescu.