Teoria economică clasică, dar și cea modernă, pornesc de la premisa că ”...acțiunea umană presupune, și deci implică, existența unui <interes> (văzut ca obiectiv, țel, scop). Totuși, această adevărată axiomă a științei economice nu precizează sub nici o formă – cum bine insistă reprezentanții Școlii Austriece, și cu precădere Ludwig von Mises – specificarea (care ar fi implicit arbitrară) acestui interes. El poate merge de la opțiuni egoiste (mă folosesc de ce am cât pot, iar la final mai bine distrug decât să dau ceva cuiva) până la cele mai apreciate forme de caritate (și Maica Tereza avea <interese> și le urmărea, chiar cu obstinație am putea spune) sau chiar sacrificiul suprem. Economia bine făcută descrie adecvat și comportamentul martirilor și sfinților, nu doar pe acela al zgârciților”(1) (subl.ns).       

Împărtășind acest punct de vedere, voi încerca în continuare să pun în evidență câteva aspecte ale modului în care ”economia bine făcută”, la întâlnirea cu gândirea patristică, poate descrie adecvat comportamentul omului-ca-persoană. 

 
 Așa cum am văzut, învățătura Sfinților Părinți arată că esențial ”persoanei” umane îi este lucrarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. Comuniunea este un urcuș duhovnicesc. Ceea ce înseamnă că omul este chemat să devină persoană, ridicându-se de la condiția căzută de individ prin suirea primelor trepte ale urcușului, cele ale des-pătimirii, urmate de treptele iluminării, urcușul împlinindu-se pe treptele îndumnezeirii, adică ale unirii omului, după har, cu Dumnezeu.
 
Se pune întrebarea: care ar putea fi, pentru analiza economică, relevanța efectivă a ”devenirii întru persoană” propovăduită de învățătura patristică ? Un posibil răspuns ar  putea fi următorul: înțeleasă și trăită în duhul învățăturii patristice, activitatea economică se poate înscrie și ea, prin voința liberă a celor ce participă la ea ca indivizi, în primele trepte ale ”devenirii întru persoană”, prin lucrarea des-pătimirii. În felul acesta, comportamentul economic al individului angajat pe calea ”devenirii întru persoană” se transfigurează cu fiecare treaptă urcată pe acest suiș. Și ce înseamnă în mod concret această transfigurare a comportamentului economic pe măsura urcării treptelor des-pătimirii ne arată cu claritate tot Sfinții Părinți. Este ceea ce voi ilustra în cele ce urmează.

(1) Astfel, o primă treaptă a urcușului des-pătimirii celor ce sunt implicați în activitățile economice poate avea în vedere îndemnul Părinților bisericești la disprețuirea celor lumești. Nu este vorba despre disprețuirea lumii (acest lucru nu ar avea nici un sens, din moment ce lumea este creația lui Dumnezeu), ci de disprețuirea, nealipirea de cele din lume ce se săvârșesc fără facerea voii lui Dumnezeu, de cele ce se fac pe pământ fără asemănarea lor cu rânduielile celor din ceruri. Se poate zice că, în formularea îndemnului, Părinții duhovnicești procedează cu răbdare și tact. 

Mai întâi, se arată paguba ce se poate avea de pe urma comorilor adunate pe pământ și folosul ce se poate câștiga de pe urma comorilor adunate în cer, datorită și locului și celor ce le vatămă. Spune în acest sens Părintele Ilie Cleopa: ”Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe pământ, ori în cer. Și dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă inima ta de dânsa”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur arată: ”Domnul îți spune :<Dar, chiar dacă averea ta nu-i mâncată de molii și nu-i furată nici de hoți, paguba ta e foarte mare: ești pironit de cele de jos, schimbi libertatea cu robia, pierzi averile cele cerești, nu mai poți gândi cele înalte, ci totdeauna bani, dobânzi, împrumuturi, câștiguri și afaceri înrobitoare>”. Și tot sfântul mai precizează: ”...în toate împrejurările, să disprețuim tot ce depășește trebuința. Că nimic nu ne face să ne supunem atât diavolului ca dorința de a avea mai mult, ca lăcomia”.
 
Apoi, ca un al doilea moment în formularea și argumentarea îndemnului lor, sfinții vorbesc despre câștigul ce se poate avea din disprețuirea celor lumești. ”Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se semețească, nici să-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belșug toate, spre îndulcirea noastră. Să facă ce e bine, să se înavuțească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă. Agonisându-și lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viața veșnică”, i se adresează Sfântul Apostol Pavel ucenicului său Timotei (I Timotei 6, 17-19). Același sfat dă și Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Deci și tu, dacă disprețuiești lucrurile lumești, vei fi mai cinstit decât toată lumea, vei fi ca sfinții aceia <de care lumea nu era vrednică>”.
 
În fine, după ce arată care este paguba punerii comorilor pe pământ și folosul așezării lor întru cele cerești, Părinții bisericești învață faptul că urmarea firească pentru cel ce ajunge să disprețuiască cele lumești este dobândirea virtuții milosteniei: ”Acum...vorbește (Domnul Hristos –n.n.) direct de disprețul averilor arătând că dă această poruncă nu în folosul celor miluiți, ci în folosul celui ce miluiește, pentru ca, chiar atunci când nu-i nimeni care să ne facă nedreptate și să ne ducă la judecată, chiar atunci să disprețuim averile noastre, dându-le celor nevoiași” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 
(2) Apoi, în strânsă legătură cu îndemnul disprețuirii celor lumești și al lepădării de averile pământești, Sfinții Părinți vorbesc, ca o a doua treaptă a des-pătimirii, de preferința ce trebuie să o avem pentru sărăcirea prin facerea milosteniei. Și aici, am putea spune, Părinții procedează cu răbdare și pe-ndelete. 
 
Astfel, ei se referă în primul rând la temeiurile și rațiunile de profunzime ale comportamentului milostiv: ”Că, pentru aceea, Dumnezeu a lăsat pe bogați și pe săraci, ca să se hrănească săracul de la bogat și să se mântuiască bogatul prin milostenie”(2) . Temeiul unei astfel de învățături îl găsim, de altfel, și în următoarele cuvinte ale Domnului Nostru Iisus Hristos: ”Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” (Matei 26, 11). Bazat pe aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Nu osândesc pe cei bogați, ci pe cei nemilostivi și neomenia lor o mustru...Că nu pentru asta ai luat averea, ca, adică, în mâncăruri și în beții să o cheltuiești pe ea, ci ca să o trimiți pe ea în cealaltă lume, prin mâinile săracilor, cheltuind-o în milostenie. Că, au doar a ta este averea ce ai ? Nu este a ta, ci pentru săraci îți este dată ție. Dintre ale Lui îți poruncește ție Dumnezeu ca să dai. Chiar dacă ar fi fost din ostenelile tale și pentru aceasta socotești că este a ta, au doar, nu putea Dumnezeu să o ia pe ea de la tine ? Dar, iată, nu face aceasta, că doar te-o face pe tine iubitor a da la săraci și printr-înșii moștenitor al Împărăției să te facă” (3) . Asemenea, se mai află spus și de un alt părinte duhovnicesc: ”Să nu zici :<Averea este a mea>. Ci să zici :<Averea îmi este încredințată mie pentru puține zile>. Drept aceea, ca un iconom să împărțești averea cea încredințată, precum poruncește Cel ce ți-a încredințat-o ție. Deci, averea ce ți-a dat-o ție Dumnezeu, ca poruncile Lui să le îndeplinești printr-însa, să nu o lași neamului tău (familiei – n.n) celui mai de pe urmă. Ci pe fiii tăi și pe femeia ta și pe toată seminția ta să o încredințezi lui Dumnezeu, bunului păzitor, a cărui milă este mare și bogăția neștiută. Că averea din lumea aceasta este asemănătoare cu râul, se duce de aici în jos și apoi iarăși vine din sus”(4) .  
 
În al doilea rând, legat de rațiunea de adâncime a comportamentului milostiv, părinții bisericești arată că omul nu trebuie să se teamă de sărăcirea prin milostivire. Pe de o parte, învață ei, lipsa fricii de sărăcirea milostivă nu trebuie să fie totuși echivalată cu faptul că sărăcia ar fi, în sine, vreo virtute și un lucru de dorit. Din contră: ”Sărăcia este mai groaznică decât focul și arde cumplit”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar într-una din rugăciunile tipicale ale creștinilor ortodocși se zice: ”...Căci știm, Sfântă muceniță (este vorba despre Sfânta Filofteia- n.n.), că pentru păcatele noastre pătimim acestea toate, adică : boli, sărăcire, prigoniri de la vrăjmași, neploaie la vreme și alte asemenea rele...”(5) .
 
Pe de altă parte, subliniază Părinții, teama nu are a fi asociată cu sărăcirea milostivă, ci mai curând cu săvârșirea păcatelor: ”Nu te teme de cuptorul sărăciei, ci de cuptorul păcatului. Acesta-i flacără și chin; celălalt, rouă și odihnă. Lângă cuptorul păcatului stă diavolul, lângă cuptorul sărăciei stau îngerii, care alungă flacăra” , precum și : ”Să preferăm să cădem, de-ar fi nevoie, în cuptorul sărăciei, ca să nu ne închinăm chipului de aur al lui mamona (<tot fastul bogăției> - n.n.), și ne va fi răcoare în mijlocul cuptorului. Să nu tremurăm când auzim de cuptorul sărăciei. Și atunci cei aruncați in cuptor au ieșit mai strălucitori (este vorba despre Daniel și cei trei tineri din Babilon –n.n.), iar cei care s-au închinat statuii au pierit”, dar și: ”Nu te teme dar de sărăcie când faci dreptate (adică, de sărăcirea milostivă – n.n.), nici nu tremura că ai să mori de foame ! Hrăpăreții sunt mai ales cei care pierd totul, pe când cel ce iubește dreptatea își are în siguranță avutul său” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 
În al treilea rând, ca o învățătură de o importanță crucială, Sfinții Părinți arată că actul sărăcirii milostive, pentru a fi un act prin care omul făptuiește cu adevărat voia lui Dumnezeu în lumea pământească de aici și de acum, trebuie să fie săvârșit din libera sa voință și din iubire, precum Dumnezeu Însuși îl milostivește pe om, încununarea Creației Sale. Săvărșită din silă, cu regret sau din trufie, milostenia se alătură însă celorlalte fapte omenești pentru care Mântuitorul Hristos aduce mărturie că ”lucrurile lumii acesteia sunt rele”  (Ioan 7, 7). În acest sens, cuvintele sfinților sunt cât se poate de grăitoare :
              
”Împărăția lui Dumnezeu se cumpără cu milostenia, iar milostenia nu stă în  mare și în mult, ci se socotește după puterea celui ce dă și dacă dă cu toată inima” ;

”Dar e cea mai cumplită cruzime să cauți lauda, și nu stingerea suferinței, când altul piere de foame !Deci, ceea ce ne cere Domnul nu este datul  milosteniei, ci felul datului” (Sfântul Ioan Gură de Aur);

”Cu adevărat, mare om și cinstit este bărbatul milostiv, pentru că milostenia, atunci este adevărată, când cineva o face cu dragoste și de bunăvoie, nesocotind că dă, ci, că primește dar, ca și când ar dobândi, iar nu ca            păgubind” (Sfântul Ioan Gură de Aur);

”Că tot cel ce face milostenie, însutit va primi și viața veșnică va moșteni.Însă îți spun ție și aceasta, să nu te căiești pentru milostenie, nici să te îndoiești de cel sărac, când i-ai dat lui ceva, ca nu cumva, în loc de plată,       pagubă îndoită să primești”(7) . 

În al patrulea rând, învățătura Părinților Bisericii vorbește despre răsplata pe care o primește omul ce sărăcește prin milostenie iubitoare. Spune în acest sens un nevoitor îmbunătățit: ”Bogăția poate să fie izbăvire a sufletului omului. Cu milosteniile și cu credința se curăță păcatele. Cel ce miluiește pe sărac împrumut dă lui Dumnezeu și, după darea lui, i se va răsplăti”(8) . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă și el acestă idee, într-alt loc, astfel: ”S-ar părea că răsplata aceasta nu-i decât o întoarcere a milosteniei făcute; dar nu-i așa, pentru că răsplata e mai mare decât fapta. Cei milostivi miluiesc ca oameni, dar sunt miluiți de Dumnezeul tuturora; iar mila dumnezeiască nu este egală cu mila omenească, ci pe cât e de mare deosebirea între răutate și bunătate, pe atât e de mare deosebirea între mila omenească și mila dumnezeiască”. 
 
(3) Îndemnurile privind disprețuirea celor lumești și lepădarea de averile pământești prin sărăcirea milostivă iubitoare, sunt încununate în învățătura Sfinților Părinți de înțelegerea, pe cea de-a treia treaptă a des-pătimirii (în contextul nostru, a celor celor implicați în activitățile economice), a foloaselor aduse de comportamentul milostiv. ”Nu cumva milostenia-i risipă ? Nu cumva e cheltuială ? Nu, ci câștig, o afacere bună ! Iar unde-i afacere bună acolo-i și câștig; unde-i sămânță, acolo-i și seceriș”, abordează în mod direct problema Sfântul Ioan Gură de Aur. 
 
Și, vorbind de ”afacere bună” și de ”câștig”, sfântul nu apelează la simple figuri de stil sau metafore, întrucât Dumnezeu Însuși a spus:”Cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe 19, 17). Pe acest temei scripturistic Sfântul Ioan Gură de Aur arată că: ”Orice ai da la săraci, acelea în mâinile lui Hristos le pui și nimeni nu poate să le răpească din mâinile Celui ce le-a luat, ci petrec acolo, multă roadă făcându-se nouă...Căci, iată ce zice Solomon: <Cel ce miluiește pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu>. Dar, văzut-ai, oare, ce lucru slăvit de împrumutare ? Că altul este cel ce ia și Altul se îndatorește și se pune chezaș. Că n-a zis, adică: <Cel ce miluiește pe sărac dă lui Dumnezeu>, ca, la răsplătire, să nu ia numai al său, ci împreună cu al său ia mai multă dobândă”.  
 
Iar Părintele Cleopa, referindu-se la averile depuse în cer de omul milostiv, arată că: ”Le-a dat lui Dumnezeu și le va lua însutit, că toate au devenit duhovnicești și mai presus de minte”. Această transfigurare a bunurilor lumești în bunuri duhovnicești este un proces real, ce nu se impune cu evidența adevărurilor matematice, să zicem, ci se descoperă printr-un act sinergic de conlucrare a omului cu Dumnezeu. De aceea, actul uman al sărăcirii milostive iubitoare este un act ce Îl  îndatorează pe Dumnezeu; un Dumnezeu ce vrea să fie și datornic și garant al omului milostiv, oferidu-i acestuia nenumărate prilejuri ca să-I ceară înapoi împrumutul. 

Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Ai datornic pe Dumnezeu! Pentru ce-L lași pe El și ceri de la mine, un om sărac și nenorocit? Datornicul acesta nu se supără de-I ceri înapoi împrumutul. Este, oare, sărac? Nu vrea să-ți întoarcă banii? Nu! Nu vezi, oare, nespusele Lui visterii? Nu vezi nepovestita Lui dărnicie? Pe El apucă-L de haină! De la El cere! Se bucură mult când îi ceri!”. La rândul său, Cuviosul Savarie se întreabă: ”Pentru ce, dar, nu dai și tu celor ce au trebuință? Zici:<O casă de copii îmi stă înainte și voiesc să-i las pe dânșii îndestulați>. Insă de voiești să-ți lași copiii îndestulați, și bogați, lasă-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Că dacă tu, mai înainte de moarte apucând, vei da averea ta lui Dumnezeu împrumut, apoi multă răsplată le va fi copiilor, că prin ea Dumnezeu dator le este ca mai mult să-i iubească. Deci, dacă voiești ca să-L ai pe El prieten, mai înainte, să-L faci pe El datornic. Că nici un om care dă împrumut, având datornic, nu se bucură atâta, pe cât se bucură Dumnezeu, fiind datornicul tău”.
 
 Iar același Sfânt Ioan Gură de Aur întărește îndemnul spre îndatorarea lui Dumnezeu prin sărăcire milostivă, spunând: ”Încredințeaz-o lui Dumnezeu (bogăția – n.n.). Din mâna Lui nimeni n-o poate răpi! Nu da bani cu camătă, că nu știi de-ai să câștigi! Ci împrumută-L pe Cel Ce-ți dă o dobândă mai mare decât capitalul! ...Împrumută-L pe Cel Ce n-are nevoie de nimic, dar are nevoie de dragul tău! Împrumută-L pe Cel Ce hrănește pe toți, dar suferă de foame, ca tu să nu flămânzești! Împrumută-L pe Cel Ce s-a făcut sărac, ca tu să te îmbogățești! Dă-ți banii tăi cu împrumut acolo unde nu-i moarte, ci culegi viață în loc de moarte! Dobânda aceasta îți dă împărăția cerurilor; cealaltă, iadul; una e rodul filosofiei, cealaltă a iubirii de argint; una e rodul iubirii de oameni, cealaltă a cruzimii”.
 
(4) Mai departe, pe următoarea treaptă a des-pătimirii (inclusiv a celor implicați în activitățile economice), Sfinții Părinți ne pun la îndemână o tâlcuire de o importanță cardinală, am zice noi, și anume: făgăduința Domnului Hristos pentru bunătățile cerești este totodată însoțită și de făgăduința Sa pentru cele pământești:
”...Adevărat grăiesc vouă : Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copil, sau țarină pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină : viață veșnică” (subl.ns.) (Marcu 10, 29-30).  
 
Reiese de aici cu claritate, cred, că făgăduința dată de Domnul Hristos vizează simultan ambele planuri, interrelaționate, ale existenței umane circumscrise acestei lumi și acestei vieți, de acum și de aici: planul pământesc și planul ceresc. Astfel, renunțarea la îmbogățirea în bunurile materiale destinate consumului din viața pământească (”...nimeni care și-a lăsat casă...sau țarină pentru Mine...”) aduce răsplată cu supra-îndestulare nu numai în bunurile duhovnicești destinate consumului din viața de veci (”...în veacul ce va să vină: viață veșnică”), dar și o răsplată cu supra-îndestulare și în bunurile materiale necesare vieții de acum (”...și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri...”). 
 
 Am nădejdea că cele spuse mai sus își află temeiul în învățăturile Sfinților Părinți, care arată că omul ce caută spre cele viitoare (bunurile cerești ale vieții veșnice) primește și pe cele de acum (adică, bunurile materiale ale vieții pământești): ”Pentru că cel ce dorește să se îmbogățească și să trăiască în belșug preferă pe cele veșnice în locul celor trecătoare, pe cele ce nu se împuținează în locul celor ce se irosesc, pe cele multe în locul celor puține, pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Așa va avea și pe unele și pe altele. Dar cel ce caută pământul în locul cerului pierde și pământul; pe când cel ce preferă cerul în locul pământului se bucură din belșug și de cer și de pământ. Ca să se întâmple și cu noi aceasta, să disprețuim pe toate cele de aici și să căutăm bunătățile cele viitoare. Așa vom dobândi și pe unele și pe altele” (subl.ns.)/Sfântul Ioan Gură de Aur)).
 
Întemeiere pentru înțelegerea pe care am dat-o mai sus cuvintelor Mântuitorului găsim și la Sfântul Apostol Pavel: ”Și Dumnezeu poate să înmulțească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiți spre tot lucrul bun” (subl.ns.) (II Corinteni 9, 8). Căci, ce poate să însemne ”având totdeauna toată îndestularea în toate” dacă nu tocmai faptul că lucrarea a toată virtutea în această lume este aducătoare de bogată răsplătire și pe pământ și în cer ?     
 
(5) Treapta următoare, și ultimă, a des-pătimirii schimbă, întrucâtva, registrul: în îndemnurile lor, Sfinții Părinți pun acum accentul pe importanța ducerii până la capăt a unei drepte și lucide judecăți a rosturilor viețuirii în lumea aceasta.
 
 Astfel, mai întâi, ei recuperează buna și dreapta rânduială a lucrurilor ”răsturnând”, ”dând peste cap”, sensurile pervertite ale viețuirii lumii acesteia (căzute de la făptuirea voii lui Dumnezeu): ”Pentru ce, dar, te străduiești să fii sărac, târându-te pe pământ, umblând după câștiguri mici și nu după cele mari ? Purtarea ta nu te arată că știi să te îmbogățești. Când Dumnezeu îți făgăduiește să-ți dea în schimbul câtorva bani (actul sărăcirii iubitoare al omului milostiv– n.n.) avuțiile din cer, Îi spui: <Nu-mi da cerul, ci în locul cerului aurul cel trecător!>. Asta înseamnă că vrei să rămâi sărac!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 
Apoi, odată ”date peste cap” sensurile pervertite ale viețuirii pătimașe din lumea aceasta, Părinții le așează pe dreapta și solida lor temelie, readucându-le în starea lor  naturală, de firesc acord cu voia lui Dumnezeu: ”Spune-mi, ce e mai bine: să fii bogat sau sărac, să fii puternic sau lipsit de onoruri, să trăiești în desfătări sau să rabzi de foame ? Nu-i așa că-i mai bine să fii bogat, onorat și să trăiești în desfătări ? Deci, dacă vrei să te bucuri de bunurile reale, și nu de numele lor, lasă pământul și cele de pe el și îndreaptă-te spre cer! Cele de pe pământ sunt umbre, cele de acolo bunuri statornice, veșnice, nepieritoare” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 
În final, ca o încununare și o împlinire deplină a tuturor tâlcuirilor și învățăturilor date, Sfinții Părinți formulează cerința-de-referință pentru un comportament economic des-pătimit, pentru înscrierea celor implicați în activitățile economice pe direcția împlinirii devenirii lor întru persoană, pentru o viețuire cu folos integral în această lume:  ”Împrăștie-ți, dar, bogăția, ca să n-o pierzi! N-o ține la tine, ca s-o ai! Arunc-o, ca s-o păstrezi! Cheltuiește-o, ca s-o câștigi!” (Sfântul Ioan Gură de Aur). 
 
Note:
1. Mihai-Vladimir Topan, op.cit., p.27.
2. xxx  Proloagele,  vol.I, Bacău, Editura Bunavestire, 1995, p.848
3. Ibidem, p.455
4. Ibidem, p.275
5. xxx Rugăciuni și învățături de credință ortodoxă, București, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1984, p.77 
6. Proloagele, vol.I, p.275 
7. Proloagele, vol.II, p.1012
8. Proloagele, vol.I, p.259 



Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews