După cum este cunoscut, așa-numitul război al petrolului, un război care a bulversat planeta în 1967, în 1973 și în 1979,  s-a redeclanșat în 2009. Atunci, companiile americane au demarat un ambițios și riscant proiect: exploatarea masivă a hidrocarburilor de șist (petrol și gaz natural). Contestat violent de populație datorită outputurilor poluante, acest proiect a devenit din ce în ce mai rentabil în condițiile în care prețul petrolului a crescut de la 39,09 dolari pe baril în decembrie 2008 la 102,86 dolari pe baril în martie 2011, iar FED a inundat economia americană cu așa-numitele credite cu dobândă zero sau QE (1). 

În consecință, producția americană de petrol a crescut cu 72% în ultimii șase ani (302,3 milioane tone în 2008 vs 519,9 milioane tone în 2014), în timp ce producția de petrol a satelor din OPEC (Algeria, Angola, Ecuador, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Venezuela), a Rusiei și a Chinei - care reprezintă împreună cu americanii cei mai importanți competitori pe piața globală a hidrocarburilor -  a rămas relativ constantă.

Surse: 1. BP Statistical Review of World Energy, 2015; 2. OPEC, Annual Statistical Bulletin, 2014.

Evident, creșterea producției interne cu 217,6 milioane tone și diminuarea consumului cu 39,3 miloane tone a determinat o reducere a importurilor americane de petrol cu 256,9 milioane tone în 2014 comparativ cu 2008 (2). Însă, surplusul de petrol aruncat pe piață de companiile americane a determinat o contracție cu 55,4% a prețului petrolului în ultima jumătate a anului trecut, deoarece producția celorlați mari competitori de pe piața petrolului a rămas relativ constantă (1).

Judecând retrospectiv lucrurile,  pasivitatea deliberată a OPEC și a Rusiei vizavi de boomul petrolier american din ultimii ani s-a dovedit a fi o strategie eficientă pe termen lung . Deși era evident că o creștere a ofertei globale de petrol cu peste 5% va determina pe termen scurt o prăbușire a prețului petrolului ca și în 2008, OPEC și Rusia au spus pas ca la poker și și-au păstrat cărțile câștigătoare pentru runda decisivă.

 

Dar ce cărți câștigătoare sau avantaje competitive dețineau cei doi mari competitori de pe piața hidrocarburilor comparativ cu omologii lor nord-americani ? Răspunsul la această întrebare este extrem de simplu: petrolul brut produs de statele din OPEC și de Rusia este mult mai ieftin comparativ cu petrolul de șist din SUA și din Canada. Așa că, OPEC și Rusia și-au menținut relativ constante producțiile lor de petrol, mai ales anul trecut. Desigur, OPEC și Rusia ar fi putut contracara prăbușirea prețului petrolului de la sfârșitul anului trecut prin reducerea unilaterală a ofertei de petrol cu circa 300 de miloane de tone pe an. Dar ce consecințe ar fi avut această decizie ? Pe termen scurt, OPEC și Rusia ar fi evitat pierderile financiare majore determinate de reducerea la jumătate a prețului petrolului. Pe termen lung, însă, reducerea  unilaterală a actualelor cote deținute de OPEC și de Rusia pe piața globală a petrolului cu 5% sau 6% ar fi însemnat renunțarea - fără nicio compensație -  la o cifră anuală de afaceri de aproximativ 200 de miliarde de dolari, pe timp nelimitat,  în favoarea unor adversari plini de tupeu și complet lipsiți de scrupule. Dar cine mai face azi asemenea cadouri, mai ales yankeilor ? 

În acest context, foarte asemănător cu o partidă de poker în care unul dintre jucători încearcă să-și păcălească adeversarii cu o cacealma, companiile americane -  care au pariat pe petrolul de șist mizând pe lipsa de clarviziune a Kremlinului și pe lipsa de solidaritate a statelor din OPEC - au inceput să intre rând pe rând în faliment, iar imensul proiect nord-american de valorificare a petrolului de șist, proiect care a bulversat prețul perolului pe piețele globale și a costat aproape 1 trilion de dolari, este pe punctul de a-și da obștescul sfărșit.

Implozia producției de petrol de șist nu reprezintă, însă, singura problemă majoră care va diminua semnificativ puterea economică a Americii în actuala competiție globală pentru resurse și piețe.

 

De fapt, cea mai gravă problemă cu care se confruntă în acest moment economia americană este deficitul cronic de competitivitate pe piețele interne și externe al companiilor din sectorul real al economiei. Cu toate că economia SUA a fost inundată în ultimii șapte ani cu credite ieftine, iar băncile și companiile financiare mari au fost salvate de la faliment prin injecții de capital, această maree monetară nu a revigorat investițiile din economia reală, ci a transformat bursele americane în imense bule speculative. Mai grav, investițiilor din economia reală a SUA realizate în perioada 2005-2013 au fost mult mai puțin eficiente comparativ ce cele din perioada 1996-2004 datorită deprecierii cu o rată anuală de 1,75% a productivității muncii și a capitalului (3).

 

Drept urmare, datoria guvernului american a crescut  de la 53% din PIB în 2001 la aproape 106% în 2014. Dar cea mai riscantă consecință a ineficienței și a deficitului de competivitate din sectorul real al economiei o reprezintă deteriorarea fără precedent a situației financiare externe a SUA, astfel că la sfârșitul anului trecut investitorii străini dețineau aproape 40% din activele sistemului financiar american (4, 5).

PII – poziția investițională internațională netă ( active financiare externe minus pasive financiare externe). Sursa: 1. IMF, Balance of  Payment Statistics (POPS), Data by Economy.

Analiza anterioară reflectă, desigur, doar fața vizibilă a actualui război al petrolului declanșat de SUA și de aliații săi. Fața invizibilă a acestui război este plină de atrocități și de sânge. Este vorba de „primăverile arabe” din Siria, Libia, Egipt, Tunisia și Yemen, respectiv de embargoul petrolier impus Iranului de către SUA. Apoi, nu trebuie uitată lovitura de stat de anul trecut de la Kiev, o lovitură finanțată și organizată de serviciile secrete occidentale. Dar, mai ales, nu trebuie uitate crimele abominabile ale fundamentaliștilor islamici din așa – zisul ISIS. 

Însă, nici această componentă bine „secretizată” a politicii externe americane nu a modificat raportul de forțe de pe piața hidrocarburilor în favoarea SUA. Dimpotrivă, Washingtonul a scăpat de sub control situația din Libia, președintele Assad nu a putut fi dislocat din Siria, iar blocada impusă Iranului a fost contracarată cu deosebit succes de autoritățile da la Teheran. Ca să nu mai vorbim de faptul că Irakul este în acest moment dezmembrat de ISIS și neguvernabil. În sfârșit, sancțiunile economice și politice euro-atlantice impuse anul trecut Kremlinului au fost contracarate prin măsuri de retorsiune prompte și eficiente. 

Din această perspectivă, încercarea eșuată a Washingtonului de a soluționa în mod unilateral conflictul de interese cu ceilalți mari competitori de pe piața hidrocarburilor, mai ales cel cu Rusia,  a determinat o deteriorare fără precedent a situației din sistemul politic și economic global. De exemplu, decizia Pentagonului de a amplasa trupe, tancuri, artilerie grea, sisteme antirachetă și baze militare americane la granițele vestice ale Rusiei are drept precedent istoric anul 1941, atunci când Germania nazistă a atacat prin surprindere URSS. Dar, așa cum am arătat, această strategie s-a dovedit o armă cu două tăișuri. Pentru că nici Rusia, nici statele din OPEC și nici China nu au acceptat pax americana și și-au promovat energic și solidar interesele mutuale. Din această cauză, relațiile politice și economice ale Iranului cu Rusia și China sunt foarte bune, iar Rusia și China au încheiat un tratat politic, militar și economic care vizează în special contracararea unilateralismului american.

 

Pe de altă parte, „exportul de democrație americană” prin declanșarea unor devastatoare războaie civile în Orientul Mijlociu și în Ucraina a determinat o amplificare fără precedent a atentatelor teroriste comise de fundamentaliștii islamici, ca măsuri de retorsiune, în SUA și în Europa Occidentală, respectiv o tensionare extrem de periculoasă  a relațiilor politice, militare și economice dintre SUA și Rusia.

Ce concluzii ar putea fi formulate pe baza studiului de caz prezentat anterior ? În primul rând, este evident că statutus-rolul de superputere discreționară al SUA acceptat vrând-nevrând de comunitatea internațională după 1989  nu mai este compatibil cu lumea de azi. Tragediile din Orientul Mijlociu, din Africa și din Ucraina reprezintă simtomele evidente ale entropizării disolutive a comunității internaționale. Iar această disfuncție majoră se datorează în mare măsură faptului că în ultimile două decenii America a interpretat și a violat - în nenumărate rânduri - legi , norme și tratate înternaționale în funcție de propriile interese.

 

Ori, fără legi, norme și tratate respectate și aplicate de toată lumea nu este posibilă existența colectivă nici la nivel local, nici la nivel național și nici la nivel internațional. Așa cum spune Samuel Hungtinton, ordinea bazată pe norme de conduită obligatorii pentru toți subiecții individuali sau instituționali ai unei comunități este o necesitate primordială, deoarece „oamenii pot avea ordine fără libertate, dar nu pot avea libertate fără ordine” (6). Ori, ce fel de ordine internațională este aceea a cărei singură sursă de legitimitate este puterea discreționară a SUA ?

În opinia mea, acutizarea crizei din Orientul Mijlociu, disoluția Irakului, a Siriei și a Ucrainei, precum și exodul disperat spre UE al zecilor de milioane de nefericiți afectați de războaie civile devastatoare și de foamete reflectă în mod indubitabil necesitatea stringentă de edificare a unei noi ordini mondiale, deoarece „ordinea” internațională bazată pe discreționarismul american reprezintă o contradicție în termeni. 

Dar ce șanse există pentru ca actuala entropie din sistemul politic global să fie substituită prin relații internaționale bazate pe pricipii, norme și tratate pe care să le respecte vrând-nevrând toți subiecții sistemului politic global ? Deși nu sunt un optimist incorigibil, sunt convins că epoca unilateralismului și a excepționalismului american s-a sfârșit. Dar pe ce se bazează această convingere ?

În primul rând pe faptul că în acest moment SUA nu mai este o „superputere singulară” așa cum era la sfârșitul Războiului rece (7). Între timp, China a detronat America din poziția de lider economic la nivel global, Rusia a redevenit o superputere militară și un competitor foarte important pe piața hidrocarburilor , UE a devenit un factor decizional pe care Washingtonul nu-l mai poate eluda, iar America a pierdut mult din puterea de altădată. În al doilea rând, nenumăratele erori și eșecuri înregistrate de SUA în politica sa externă bazată pe folosirea discreționară a forței au temperat în mare măsură unilateralismul american. Urmând exemplul europenilor, Washingtonul a creat o zonă de liber schimb cu Canada și Mexicul, o zonă oarecum asemănătoare cu Zona Euro. Apoi, în mod extrem de discret, americanii au negociat un acord asemănător cu UE, acord care va fi semnat până la sfârșitul acestui an. Nu în ultimul rând, administrația Obama este pe punctul de a încheia un acord de liber schimb cu Japonia, Australia, Noua Zelandă și Corea de Sud. Ori, aceste acorduri de liber schimb (NAFTA,TTIP și TPTP) reprezintă cea mai clară dovadă că America a renunțat, vrând-nevrând, la unilateralismul său tradițional și a acceptat  să cedeze o parte din suveranitatea sa națională unor instituții supranaționale. În sfârșit, în cealaltă tabără,

 

China și Rusia au procedat exact la fel. Mai întâi, China și Rusia au pus bazele Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, o organizație compusă din China, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan și Tadjikistan. Apoi, așa cum am menționat, Rusia a reușit să contracareze diversiunile americane și a creat alături de Armenia, Bielorusia, Kazahstan și Kârgâzstan o imensă piață comună denumită Uniunea Economică Euroasiatică.

Rezultă, deci, că lumea monopolară de la sfîrșitul mileniului trecut este un fapt consumat. Lumea de azi este o lume multipolară, o lume în care unilateralismul american a fost substituit printr-un oligopol emergent: SUA, UE, China și Rusia. Chiar și OPEC a devenit treptat un important centru de putere la nivel internațional. Această divizare emergentă a puterii la nivel global reprezintă în opinia mea un fapt extrem de pozitiv. De ce ? Pentru că o lume condusă în mod discreționar de un singur decident este o lume inerent instabilă și entropică. Puterea discreționară nu generează niciodată ordine, ci dezordine. Iar fără ordine, respectiv fără existența unor reguli de conduită obligatorii pentru toți subiecții unei colectivități – inclusiv pentru conducători – existența colectivă devine imposibilă. De aceea, parafrazându-l pe Malroux, voi spune că lumea secolului XXI va fi multipolară, sau nu va fi deloc ! 

Surse: 1.US Energy Information Administration (EIA), Spot Prices for Crude Oil and Petroleum Products; 2. BP Statistical Review of World Energy; 3. Roberto Cardarelli, Lusine Lusinyan, US Total Factor Productivity Slowdown: Evidence from the US States, IMF WP/15/116, p. 6; 4. IMF, Balance of Payment Statistics (BOPS), Data by Economy; 5. IMF, World Economic Outlook Database, April 2015; 6. Samuel P. Hungtington, Ordinea poitică a societăților în schimbare, POLIROM, 1999, p.16; 7. Francis Fukuyama, Construcția statelor: Guvernarea și ordinea mondială în secolul XXI, ANTET XX PRESS, 2004,  p. 118.