Pachetul de argumente economice aduse de sprijinitorii (ex-ante și ex-post) ai respingerii și trimiterii spre Parlament pentru reexaminre a legii Codului fiscal poate fi sumarizat astfel: perioada ajustărilor macroeconomice pare să se fi încheiat pentru România; beneficiem, în prezent, de un tablou macroeconomic bun, la care se adaugă o creştere economică robustă; în aceste condiții, misiunea viitoare a politicilor economice este aceea de a păstra echilibrele macro restabilite cu greu după declanșarea crizei în 2009; pe acest fundal, reducerile fiscale ”abrupte” prevăzute de noul Cod sunt inaplicabile din punct de vedere economic și indică o gravă imprudență (concretizabilă într-un deficit bugetar final de circa 2,5% din PIBPachetul de argumente economice aduse de sprijinitorii (ex-ante și ex-post) ai respingerii și trimiterii spre  pentru 2016, fapt ce ar constitui o abatere semnificativă de la angajamentele bugetare asumate, care se cifrează la 1,2% din PIB); neîndoios, România are nevoie de relaxare fiscală, însă decisivă este maniera în care se realizează aceasta (o importanță crucială revenind etapizării adecvate a măsurilor de reducere a impozitelor, care să nu aducă nicio vulnerabilitate cadrului fiscal-bugetar); pe cale de consecință, este necesar ca România să evolueze, în continuare, pe culoarul unor politici responsabile, ceea ce reclamă prudență în privința politicilor fiscal-bugetare (pentru a consolida echilibrele macroeconomice, dar și potențialul de creștere economică pe termen lung).

Altfel spus, cuvântul de ordine pentru cei ce resping actuala propunere de relaxare fiscală este următorul: prezervarea stabilității financiare printr-o politică macroprudențială. Practic, această abordare și-a găsit deja expresia instituțională în crearea (printr-o hotărâre guvernamentală intrată în vigoare la 22 iulie a.c.) a Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudențială. Investită cu autoritate macroprudențială, noua structură inter-instituțională este menită să asigure punerea în aplicare, la nivel national, a regulamentelor și deciziilor, în domeniul supravegherii macroprudențiale, adoptate la nivelul Uniunii Europene. În acest sens, pe lângă elaborarea strategiei privind politica macroprudențială în România, activitatea Comitetului va consta în analiza informațiilor disponibile și identificarea riscurilor la adresa stabilității financiare, precum și în emiterea de recomandări în vederea prevenirii sau diminuării riscurilor și monitorizarea implementării acestora. Destinatarii acestor recomandări vor fi guvernul, Banca Națională și Autoritatea de Supraveghere Financiară (cu precizarea, nu lipsită de importanță, că instituțiile menționate vor avea obligația să pună în practică măsurile recomandate de Comitet).
 
Ei bine, toate aceste preocupări fără precedent pentru dezvoltarea dimensiunii macroprudențiale (sau sistemice) a activității de reglementare și supraveghere bancară, precum și accederea recentă a problematicii stabilității financiare la statutul de obiectiv-cheie al politicii economice (alături de cel tradițional al stabilității prețurilor) reprezintă, se pare, ”lecția” pe care autoritățile de la noi și de aiurea au fost capabile să o învețe din criza finaciară internațională curentă, și anume: (i) stabilitatea prețurilor nu este nici pe departe suficientă pentru a garanta stabilitatea macroeconomică și financiară; (ii) în contextul economic creat de recenta criză financiară crește importanța considerentelor legate de stabilitatea financiară în construirea politicii monetare, ceea ce înseamnă deplasarea accentului în atingerea obiectivelor de inflație de la perioada imediată spre un orizont mai îndelungat; (iii) ca atare, regimurile de țintire a inflației (stabilitatea prețurilor) își mențin viabilitatea, dar într-o formă flexibilă, care să țină cont de imperativul limitării riscurilor de apariție a unei noi crize (stabilitatea financiară).
 
Este însă, din păcate, o lecție prost învățată (pentru motivele pe care le voi arăta mai jos) și, drept urmare – întorcându-ne la problema noului Cod fiscal de la noi -, respingerea propusei relaxări fiscale (radicale) pe considerente ce țin de macroprudențialitate riscă să fie o păguboasă eroare. Să mă explic.
 
Argumentul 1: Țintirea inflației destabilizează economia
 
Ideea avută în vedere aici este aceea că – în contrast cu aserțiunile macroprudențialiștilor -politica de stabilizare a nivelului general al prețurilor (adică, țintirea inflației pe orizont îndelungat, ca instrument al macroprudențialității) are efecte destabilizatoare asupra economiei. Astfel, o politică ce urmărește creșterea ofertei de bani pe calea expansiunii creditului – așa cum este cazul politicilor monetare ale statelor lumii (țara noastră inclusiv) aplicate neabătut atât anterioar declanșării crizei în 2007-2008, dar și după aceea, până în prezent -, și care are drept obiectiv menținerea constantă a nivelului prețului la bunurile și serviciile de consum, declanșează procese ce conduc la discoordonare temporală între diferiții agenți economici și, în cele din urmă, la criză economică și recesiune.  Explicația este următoarea: de-a lungul perioadelor economice în răstimpul cărora productivitatea crește datorită introducerii de noi tehnologii, a inovațiilor antreprenoriale și acumulării capitalului, dacă se menține constantă cantitatea de bani aflată în circulație, creșterea generalizată a productivității în sistemul economic trebuie să conducă la diminuarea prețurilor bunurilor și serviciilor de consum (adică, la diminuarea nivelului general al prețurilor, deci la instabilitatea naturală a acestora). Din contră, o politică macroprudențială ce nu îngăduie în mod artificial ca sporirea productivității să reducă prețul bunurilor și serviciilor de consum – întrucât este calată pe stabilizarea prețurilor – va genera, în mod inevitabil, așteptări referitoare la menținerea în viitor a nivelului prezent al prețurilor, aceste așteptări ducând invariabil la o alungire artificială a structurii de producție, care, fără doar și poate, va fi în cele din urmă replicată sub forma unei crize și a recesiunii. 
 
Așadar, sacrificarea relaxării fiscale pe altarul macroprudențialității este o opțiune îndoielnică, atâta timp cât instrumentul acestei macroprudențialități (stabilitatea prețurilor împletită cu stabilitatea financiară) este el însuși...destabilizator pe termen lung. 
 Argumentul 2: Scăderea impozitelor este vitală dezvoltării sustenabile
 
România este o țară a taxelor mari, a taxelor multe și greu de plătit, a taxelor prost cheltuite. Impozitele ridicate reduc producția și venitul: în primul rând, descurajează dorința de a munci și micșorează eficiența productivă a muncii; în al doilea rând, reduc atât nivelul, cât și eficiența formării de capital; în al treilea rând, descurajează producția de bunuri cerute pe piață, dar nescutite de impozite, și o încurajează pe cea de bunuri mult mai puțin cerute, dar scutite de impozite. Iar rezultatele acestei distorsiuni motivaționale introduse de impozitele mari sunt, inevitabil, risipa și ineficiența. În felul acesta, între impozitele mari, corupție și evaziune fiscală se pune în mișcare o relație cauzală directă. 
 
Aceasta înseamnă – în consens cu cele arătate și într-o recentă scrisoare deschisă adresată clasei politice de la noi de un grup de gânditori liberali -, că reducerea impozitelor este un lucru bun în sine, și de aceea trebuie susținută necondiționat. Ea are un profund fundament moral și ample consecințe materiale pozitive pentru societate. Ușurarea poverii fiscale este, de fapt, un bun public, de care beneficiază fiecare cetățean.  
 
 Este adevărat, orice relaxare fiscală poate micșora încasările bugetare, dar acest efect nu poate constitui un motiv temeinic pentru respingerea ei. Soarta bugetului nu stă doar în dimensiunea poverii fiscale, ci și în corelarea acesteia cu obligațiile angajate de stat. Fapt pentru care coerența diverselor măsuri fiscal-bugetare nu poate fi dedusă din Codul fiscal, ci din strategia guvernului în acest domeniu, din ansamblul inițiativelor legislative și din legea bugetului de stat. În definitiv, în absența corelațiilor între strategia fiscal-bugetară și programul de convergență, precum și din cauza inconsistenței acestora, nu este greu de căzut în capcana neadevărului conform căruia tocmai relaxarea fiscală este amenințarea letală la adresa stabilității macroeconomice greu redobândite...
Argumentul 3. Reducerea cheltuielilor bugetare este un imperativ absolut
 
Prosperitatea nu se poate construi pe deficite bugetare și datorie publică și, în condițiile în care statul s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi cel mai prost administrator de resurse economice, cea mai rapidă și sigură cale de eficientizare a acestui sistem resursofag este reducerea semnificativă a resurselor ce îi sunt alocate. Drept urmare, pilonii pe care trebuie să se bazeze scăderea poverii fiscale sunt, pe de o parte, consolidarea fiscală (din mai buna colectare a impozitelor) și, pe de altă parte, reducerea cheltuielilor bugetare. În acest sens, soluții precum plafonarea cheltuielilor bugetare în raport cu PIB, interzicerea deficitelor bugetare, precum și limitarea strictă a îndatorării publice ar putea întări credibilitatea reformei fiscale propuse acum, asigurând astfel caracterul său ireversibil. 
 
Neîndoios, noul Cod fiscal nu este unul perfect, dar acest lucru nu ar trebui să ne facă circumspecți în sprijinirea lui. Și, în răspăr cu opinia macroprudențialiștilor, oportunitatea politică a scăderii poverii fiscale ce ar putea fi generată odată cu reexaminarea în Parlament a legii referitoare la Codul fiscal, continuă să reprezinte o șansă ce nu trebuie ratată.



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.